Să-l aşteptăm pe fiul risipitor

Vârstnicul Brent H. Nielson

din Cei Şaptezeci

Mă rog ca dumneavoastră şi cu mine să primim revelaţie pentru a şti cum să îi abordăm în modul cel mai potrivit pe aceia din vieţile noastre care sunt rătăciţi.

În timpul slujirii Sale pe pământ, Salvatorul a predicat despre puterea Sa de vindecare şi mântuire. O relatare consemnată în Noul Testament, în capitolul 15 din Luca ne face cunoscut că El a fost criticat deoarece într-adevăr mânca şi petrecea timp alături de păcătoşi (vezi Luca 15:2). Salvatorul a folosit această critică drept ocazie pentru a ne învăţa pe noi toţi felul în care trebuie să răspundem celor care nu trăiesc conform învăţăturilor Evangheliei.

El a răspuns celor care Îl criticau adresându-le două întrebări importante:

„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?” (Luca 15:4).

„Sau care femeie, dacă are zece monede din argint şi pierde una dintre ele, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă până când o găseşte?” (Luca 15:8).

Apoi, Salvatorul ne învaţă pilda fiului risipitor. Această pildă nu este despre 100 de oi sau despre 10 monede de argint, ci despre un fiu preţios care este pierdut. Ce ne învaţă Salvatorul, prin intermediul acestei pilde, despre modul în care trebuie să reacţionăm atunci când un membru al familiei nu mai trăieşte conform învăţăturilor Evangheliei.

Fiul risipitor îl anunţă pe tatăl său că doreşte imediat partea sa de moştenire. El doreşte să părăsească siguranţa oferită de căminul şi familia sa şi să-şi dedice timpul preocupărilor lumeşti (vezi Luca 15:12–13). Observaţi că, în pilda Salvatorului, tatăl răspunde cu dragoste şi îi dă fiului partea sa de moştenire. Cu siguranţă că tatăl a făcut tot ce a putut pentru a-l convinge pe fiu să rămână. Totuşi, atunci când fiul adult face alegerea sa, înţeleptul tată îl lasă să plece. După aceea, tatăl dă dovadă de dragoste sinceră, veghează şi aşteaptă (vezi Luca 15:20).

Familia mea a avut parte de o experienţă asemănătoare. Cei doi fraţi ai mei credincioşi, minunata mea soră şi cu mine am fost crescuţi de părinţi exemplari. Am fost învăţaţi Evanghelia în căminul nostru, am ajuns la vârsta maturităţii şi noi, toţi patru, am fost pecetluiţi alături de partenerii noştri de viaţă în templu. Cu toate acestea, în anul 1994, sora noastră, Susan, a început să fie nemulţumită de Biserică şi de unele dintre învăţăturile acesteia. A fost influenţată de cei care îi ridiculizau şi criticau pe conducătorii din perioada de început a Bisericii. Credinţa ei în profeţii şi apostolii în viaţă a scăzut. Cu timpul, îndoielile ei au devenit mai mari decât credinţa ei şi a ales să părăsească Biserica. Susan mi-a permis să împărtăşesc povestea ei cu speranţa că va fi de folos altora.

Eu, fraţii mei şi mama noastră văduvă am fost devastaţi. Nu puteam să ne imaginăm ce anume ar fi putut să o determine să-şi abandoneze credinţa. Alegerile făcute de sora mea i-au frânt inima mamei noastre.

Eu şi fraţii mei slujisem în calitate de episcopi şi preşedinţi de cvorum şi avusesem parte de bucuria adusă de succesul în munca de reactivare, alături de membri ai episcopiei şi cvorumului, în timp ce i-am lăsat pe cei nouă zeci şi nouă şi am mers după cel pierdut. Cu toate acestea, în cazul surorii noastre, eforturile noastre continue de a o salva şi de a o invita să vină înapoi nu au făcut decât să o îndepărteze din ce în ce mai mult.

În timp ce am căutat îndrumare divină în legătură cu felul în care ar trebui să acţionăm în cazul ei, a devenit evident că trebuia să urmăm exemplul tatălui din pilda fiului risipitor. Susan făcuse alegerea ei şi trebuia să o lăsăm să facă ce dorea – dar nu înainte ca ea să ştie şi să simtă dragostea noastră sinceră pentru ea. Prin urmare, cu o dragoste şi bunăvoinţă reînnoite faţă de ea, am vegheat şi am aşteptat.

Mama mea nu a încetat să o iubească pe Susan şi să aibă grijă de ea. De fiecare dată când mama mea mergea la templu, ea adăuga numele lui Susan pe lista de rugăciuni, fără să-şi piardă speranţa. Fratele meu mai mare şi soţia lui, care locuiau cel mai aproape de Susan, în California, o invitau la toate activităţile familiei. În fiecare an, de ziua de naştere a lui Susan, ei pregăteau cina pentru ea în casa lor. Au avut grijă să menţină mereu legătura cu ea şi ca ea să ştie că o iubesc cu adevărat.

Fratele meu mai mic şi soţia lui au păstrat legătura cu copiii lui Susan, în Utah, şi i-au iubit şi au avut grijă de aceştia. S-au asigurat că, la reuniunile de familie, copiii ei erau invitaţi întotdeauna şi, atunci când a venit timpul ca nepoata lui Susan să fie botezată, fratele meu mai mic a fost acolo pentru a înfăptui rânduiala. Susan a avut parte, de asemenea, de învăţători de acasă şi învăţătoare vizitatoare care nu au renunţat niciodată.

Atunci când copiii noştri au plecat în misiune şi s-au căsătorit, Susan a fost invitată să participe la aceste momente de sărbătoare ale familiei şi ea a acceptat. Ne-am străduit cu sârguinţă să organizăm evenimente în familie pentru ca Susan şi copiii ei să poată fi împreună cu noi şi să ştie, mai presus de orice, că îi iubim şi că fac parte din familia noastră. Atunci când Susan a absolvit o universitate din California, cu toţii am participat la ceremonia de absolvire pentru a o încuraja. Chiar dacă nu puteam să acceptăm şi să susţinem toate alegerile ei, puteam cu siguranţă să o acceptăm şi să o susţinem pe ea. Am dat dovadă de dragoste, am vegheat şi am aşteptat.

În anul 2006, la 12 ani de când Susan părăsise Biserica, fiica noastră, Katy, s-a mutat împreună cu soţul ei în California pentru ca el să poată să frecventeze cursurile facultăţii de drept. Ei locuiau în acelaşi oraş ca Susan. Acest cuplu tânăr a solicitat ajutorul şi sprijinul mătuşii sale, Susan, şi a iubit-o. Susan a ajutat la îngrijirea nepoatei noastre în vârstă de doi ani, Lucy, şi Susan s-a hotărât singură s-o ajute pe Lucy cu rugăciunile dinainte de culcare. Katy mi-a telefonat într-o zi şi m-a întrebat dacă eu credeam că Susan se va întoarce vreodată în Biserică. Am asigurat-o că eu simţeam că se va întoarce şi că trebuia să continuăm să avem răbdare. Au trecut alţi trei ani şi, dând dovadă de aceeaşi dragoste pentru ea, am vegheat şi am aşteptat.

Cu exact şase ani în urmă, eu şi soţia mea, Marcia, stăteam pe scaunele din rândul din faţă al acestui Centru de conferinţe. În acea zi, urma să fiu susţinut în calitate de o nouă autoritate generală. Marcia, care este mereu în armonie cu Spiritul, îmi scrisese un bilet cu mesajul: „Cred că este timpul ca Susan să se întoarcă”. Fiica mea, Katy, mi-a sugerat să ies din sală pentru a o suna pe Susan şi a o invita să urmărească, în acea zi, conferinţa generală.

Îndemnat de aceste două femei minunate, am mers în hol şi am sunat-o pe sora mea. A răspuns robotul şi i-am lăsat un mesaj în care o invitam să urmărească acea sesiune a conferinţei generale. Ea a primit mesajul. Spre bucuria noastră, ea a simţit îndemnul să urmărească toate sesiunile conferinţei. Ea i-a ascultat pe profeţii şi apostolii pe care îi iubise în anii de odinioară. Ea a auzit nume noi pe care nu le auzise înainte, cum sunt cel al preşedintelui Uchtdorf şi ale vârstnicilor Bednar, Cook, Christofferson şi Andersen. În timpul acestei experienţe şi a altor experienţe unice, trimise din cer – asemenea fiului risipitor – sora mea şi-a venit în fire (vezi Luca 15:17). Cuvintele profeţilor şi apostolilor şi dragostea familiei ei au îndemnat-o să se întoarcă şi să înceapă să trăiască, din nou, conform principiilor Evangheliei. După 15 ani, sora mea, care fusese pierdută, a fost găsită. Perioada de veghere şi aşteptare se terminase.

Susan descrie această experienţă la fel cum a descris-o Lehi în Cartea lui Mormon. Ea a dat drumul barei de fier şi s-a trezit în mijlocul unei neguri de întuneric (vezi 1 Nefi 8:23). Ea declară că nu a ştiut că era pierdută până când credinţa ei nu a fost redeşteptată de lumina lui Hristos, care a făcut ca deosebirea dintre experienţele pe care le avusese în lume şi binecuvântările pe care avea să le primească de la Domnul şi familia ei să fie foarte clară.

De-a lungul ultimilor şase ani, a avut loc un miracol. Susan are o mărturie reînnoită despre Cartea lui Mormon. Ea a primit recomandarea pentru templu. A slujit ca lucrător care ajută la înfăptuirea rânduielilor în templu şi, acum, predă cursul de doctrină a Evangheliei în episcopia ei. Zăgazurile cerului s-au deschis pentru copiii şi nepoţii ei şi, chiar dacă au existat unele consecinţe dificile, pare ca şi cum niciodată nu ar fi părăsit Biserica.

Mulţi dintre dumneavoastră, asemeni familiei Nielson, au membri ai familiei care s-au rătăcit temporar. Instrucţiunea Salvatorului pentru toţi cei care au 100 de oi este să le lase pe cele nouăzeci şi nouă şi să meargă şi să o salveze pe cea rătăcită. Instrucţiunea pentru cei care au 10 monezi de argint şi pierd una este să caute până o găsesc. Atunci când cel pierdut este fiul sau fiica dumneavoastră, fratele sau sora dumneavoastră, şi a ales să plece, am învăţat în familia noastră că, după ce facem tot ce putem, iubim acea persoană cu toată inima şi veghem, ne rugăm şi aşteptăm ca braţul Domnului să se dezvăluie.

Poate că cea mai importantă lecţie pe care Domnul mi-a predat-o în acest proces a avut loc în timpul studiului nostru din scripturi în familie. Fiul nostru, David, citea în timp ce studiam împreună Luca 15. În timp ce citea pilda fiului risipitor, aceasta a sunat diferit faţă de toate celelalte dăţi în care o auzisem. Dintr-un motiv anume, eu mă identificasem întotdeauna cu fiul care a rămas acasă. În acea dimineaţă, în timp ce David citea, am realizat că, într-un fel eu eram fiul risipitor. Cu toţii suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu (vezi Romani 3:23). Cu toţii avem nevoie ca ispăşirea Salvatorului să ne vindece. Cu toţii suntem rătăciţi şi avem nevoie să fim găsiţi. Această revelaţie primită în acea zi m-a ajutat să ştiu că atât eu, cât şi sora mea aveam nevoie de dragostea Salvatorului şi de ispăşirea Sa. Susan şi cu mine ne aflam, de fapt, pe acelaşi drum spre casă.

Cuvintele pe care Salvatorul le-a folosit în această pildă pentru a descrie felul în care tatăl l-a întâmpinat pe fiul său risipitor sunt puternice şi cred că pot să descrie experienţa pe care dumneavoastră şi cu mine o vom avea cu Tatăl atunci când ne vom întoarce la căminul nostru ceresc. Acestea ne învaţă despre un tată care iubeşte, veghează şi aşteaptă. Acestea sunt cuvintele Salvatorului: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult” (Luca 15:20).

Mă rog ca dumneavoastră şi cu mine să primim revelaţie pentru a şti cum să îi abordăm în modul cel mai potrivit pe aceia din vieţile noastre care sunt rătăciţi şi, atunci când este necesar, să avem răbdarea şi dragostea Tatălui Ceresc şi a Fiului Său, pe măsură ce iubim, veghem şi-l aşteptăm pe cel risipitor. În numele lui Isus Hristos, amin.