Persecuţia
Curând, am constatat… că povestirea întâmplării mele a stârnit, printre învăţătorii de religie, mari prejudicii împotriva mea şi a fost cauza unei mari persecuţii, care a continuat să crească; şi cu toate că eram un băiat necunoscut, având numai între paisprezece şi cincisprezece ani şi condiţiile mele în viaţă au fost de natură a face din mine un băiat fără importanţă în lume, totuşi, oameni cu poziţii înalte mi-au acordat suficientă atenţie pentru a stârni opinia publică împotriva mea şi a crea o persecuţie amară; şi acesta a fost un lucru comun printre toate confesiunile: toate s-au unit pentru a mă persecuta.
Aceasta m-a făcut să mă gândesc serios, atunci şi deseori după aceea, că era foarte straniu faptul că un băiat necunoscut, având puţin peste paisprezece ani şi, de asemenea, condamnat să-şi câştige o existenţă sărăcăcioasă prin munca sa zilnică, a putut fi considerat o persoană atât de importantă încât să atragă atenţia celor mai importanţi oameni din cele mai cunoscute confesiuni ale zilei şi în aşa fel încât să creeze în ei spiritul celei mai amari persecuţii şi insulte. Dar, stranie sau nu, aceasta a fost situaţia şi a fost adeseori cauza unei mari tristeţi pentru mine.
Totuşi, era, fără îndoială, o realitate faptul că eu avusesem o viziune. De atunci, m-am gândit că mă simţeam foarte asemănător lui Pavel, când şi-a susţinut apărarea înaintea regelui Agripa şi i-a povestit despre viziunea pe care a avut-o, când a văzut o lumină şi a auzit un glas; dar, totuşi, au fost puţini acei care l-au crezut; unii spuneau că nu era cinstit, alţii spuneau că era nebun; şi-au bătut joc de el şi l-au insultat. Dar, toate acestea nu au distrus realitatea viziunii sale. El avusese o viziune, el ştia că a avut, şi toate persecuţiile de sub cer nu puteau să schimbe faptul acesta; şi, deşi ei aveau să-l persecute până la moarte, el a ştiut totuşi şi avea să ştie până la ultima suflare că a văzut o lumină şi a auzit un glas vorbind cu el şi toată lumea n-ar fi putut să-l facă să gândească sau să creadă altfel.
Aşa a fost şi cu mine. Văzusem, cu adevărat, o lumină şi în mijlocul acelei lumini am văzut două Personaje şi Ele au vorbit într-adevăr cu mine; şi, cu toate că eram urât şi persecutat pentru că spuneam că am avut o viziune, totuşi era adevărat; şi în timp ce mă persecutau, insultându-mă şi vorbind tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva mea, pentru că susţineam acest lucru, am ajuns să spun în inima mea: Pentru ce mă persecută ei pe mine, pentru că spun adevărul? Am avut, într-adevăr, o viziune; şi cine sunt eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu? Sau pentru ce crede lumea că mă poate face să dezmint ceea ce am văzut în realitate? Căci avusesem o viziune; ştiam aceasta şi ştiam că Dumnezeu ştie aceasta şi n-am putut să o neg, nici să îndrăznesc să fac acest lucru; cel puţin ştiam că făcând astfel, L-aş fi jignit pe Dumnezeu şi aş fi fost condamnat.
Acum eram satisfăcut în mintea mea în ceea ce privea lumea confesiunilor: nu era datoria mea să mă alătur nici uneia dintre ele, ci să continuu aşa cum eram până când voi primi noi îndrumări. Aflasem că mărturia lui Iacov este adevărată: că un om căruia îi lipseşte înţelepciunea poate s-o ceară de la Dumnezeu şi s-o obţină fără a fi mustrat.
Am continuat să-mi urmez ocupaţia obişnuită în viaţă până la douăzeci şi unu septembrie o mie opt sute douăzeci şi trei, tot timpul suferind persecuţii severe din partea tuturor categoriilor de oameni, atât religioşi, cât şi nereligioşi, deoarece am continuat să afirm că am avut o viziune.
În timpul scurs între evenimentul când am avut viziunea şi anul o mie opt sute douăzeci şi trei – fiindu-mi interzis să mă alătur vreuneia dintre confesiunile religioase de atunci, fiind de o vârstă foarte fragedă şi fiind persecutat de aceia care ar fi trebuit să-mi fie prieteni şi să mă trateze cu blândeţe şi care, dacă presupuneau că m-aş fi înşelat, ar fi trebuit să se străduiască să mă readucă pe calea cea dreaptă într-un fel potrivit şi afectuos – am fost expus la tot felul de ispite; şi pentru că intram în contact cu tot felul de oameni, am făcut, deseori, multe greşeli prosteşti şi am dat dovadă de slăbiciunile tinereţii şi de imperfecţiunile naturii umane; ceea ce, regret să o spun, m-a condus la diferite ispite jignitoare în ochii lui Dumnezeu. Făcând această mărturisire, nimeni nu trebuie să presupună că eram vinovat de vreun păcat mare sau răutăcios. Înclinaţia de a comite un astfel de lucru nu a fost niciodată în natura mea.