„Cred, Doamne!”

Vârstnicul Jeffrey R. Holland

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Recunoaşteţi-vă cu sinceritate nedumeririle şi îngrijorările, dar mai întâi întăriţi puţina credinţă pe care o aveţi, deoarece toate lucrurile sunt posibile celor care cred.

Odată, Isus s-a întâlnit cu un grup de oameni care purtau o discuţie aprinsă cu ucenicii Săi. Atunci când Salvatorul a întrebat care este cauza disputei, tatăl unui copil suferind a păşit înainte şi a spus că el a venit la ucenicii lui Isus pentru a obţine o binecuvântare pentru fiul său, pe care aceştia nu au putut să i-o ofere. Deoarece băiatul încă scrâşnea din dinţi, făcea spume la gură şi se tăvălea pe jos în faţa lor, tatăl, probabil cu ultima fărâmă de speranţă şi cu disperare în glas, a apelat la Isus:

„Dar dacă poţi face ceva”, a spus el, „fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.

Isus a răspuns: «Tu zici: Dacă poţi!… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!».

Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!»”¹.

Credinţa iniţială a acestui om, aşa cum el recunoscuse, era limitată. Dar el avea o dorinţă urgentă şi arzătoare pentru singurul său copil. Ni s-a spus că acest lucru este suficient pentru început. „Chiar dacă nu faceţi nimic mai mult decât să doriţi să credeţi”, spune Alma, „lăsaţi această dorinţă să lucreze în voi, chiar până când credeţi”². Nemaiavând nicio speranţă, acest tată îşi afirmă credinţa pe care o are şi Îl imploră pe Salvatorul lumii: „Dar dacă[Tu] poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.”³ Abia pot citi aceste cuvinte fără să-mi dea lacrimile. Pronumele la forma de plural noi este, în mod evident, folosit în mod intenţionat. De fapt, omul spune: „Toată familia noastră imploră. Lupta noastră nu se opreşte niciodată. Suntem la capătul puterilor. Fiul nostru cade în apă. Cade în foc. El este mereu în pericol şi nouă ne este teamă mereu. Nu ştim la cine altcineva putem apela. Ne poţi ajuta Tu? Vom fi recunoscători pentru orice – o binecuvântare parţială, o fărâmă de speranţă, puţină alinare care să uşureze povara purtată de mama acestui băiat în fiecare zi a vieţii ei”.

La întrebarea „Dar dacă[Tu] poţi face ceva”, adresată de acest tată, i se răspunde de Învăţător cu aceeaşi întrebare: „Dacă [Tu] poţi [crede]”⁴.

Scriptura spune „Îndată” – nu încet, nici cu scepticism, nici cu cinism, ci „îndată” – tatăl îşi exprimă tare, cu sinceritate, durerea părintească: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Ca răspuns la credinţa nouă şi încă parţială, Isus îl vindecă pe băiat, ridicându-l literalmente din morţi, conform relatării oferite de Marcu⁵.

Luând în considerare această poveste emoţionantă din scripturi, doresc să mă adresez în mod direct tinerilor din Biserică – tineri ca vârstă, tineri în calitatea lor de membri sau celor cu o credinţă recent dobândită. Într-un mod sau altul, acest lucru ar trebui să includă pe aproape fiecare dintre noi.

Primul lucru de observat cu privire la această relatare este că, atunci când se confruntă cu un test al credinţei, tatăl îşi afirmă, mai întâi, tăria şi doar apoi îşi recunoaşte limitările. Declaraţia sa iniţială este afirmativă şi făcută fără ezitare: „Cred, Doamne!” Tuturor celor care vor să aibă mai multă credinţă doresc să le spun: amintiţi-vă de acest om! În momente de frică sau îndoială sau în perioade nesigure, păstraţi credinţa pe care o aveţi deja, chiar dacă aceea credinţă este limitată. De-a lungul dezvoltării personale, prin care toţi trecem în această viaţă muritoare, noi toţi vom îndura la nivel spiritual ceva asemănător suferinţei acestui băiat sau disperării acestui părinte. Atunci când acele momente vor veni şi vor apărea probleme, ale căror rezolvare nu este imediată, ţineţi-vă bine de ceea ce ştiţi deja şi fiţi puternici până când veţi primi mai multă cunoaştere. Acesta a fost evenimentul, minunea despre care Isus a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă”⁶. Nu este important cât de multă credinţă sau cunoaştere aveţi – ci onestitatea de care daţi dovadă faţă de credinţa pe care o aveţi sau faţă de adevărul pe care îl cunoaşteţi deja.

A doua observaţie este doar o variaţie a primei. Atunci când apar probleme şi se ivesc întrebări, nu începeţi călătoria dumneavoastră în căutarea credinţei spunând cât de multă credinţă nu aveţi, pornind de la „lipsa [dumneavoastră] de credinţă”. Acesta este un lucru foarte dificil! Permiteţi-mi să explic: Nu vă cer să pretindeţi că aveţi o credinţă pe care de fapt nu o aveţi. Vă cer să fiţi fideli faţă de credinţa pe care o aveţi. Uneori ne comportăm ca şi cum o declaraţie sinceră a îndoielii este o manifestare mai mare de curaj moral decât este o declaraţie sinceră a credinţei. Nu este aşa! Aşadar, să ne amintim cu toţii mesajul clar din această relatare scripturală: Fii pe cât se poate de sincer cu îndoielile tale atât cât este necesar să fii. Viaţa e plină de astfel de îndoieli legate de un lucru sau altul. Dar, dacă dumneavoastră şi familia dumneavoastră doriţi să fiţi vindecaţi, nu lăsaţi acele îndoieli să împiedice credinţa să-şi înfăptuiască miracolele.

De asemenea, dumneavoastră aveţi mai multă credinţă decât credeţi datorită a ceea ce Cartea lui Mormon numeşte „[dovezile] măreţe”⁷. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor”, a spus Isus⁸, iar roadele unei vieţi trăite conform principiilor Evangheliei sunt vizibile în vieţile sfinţilor din zilele din urmă de peste tot. Aşa cum Petru şi Ioan le-au spus unor oameni din vechime, vă spun şi eu astăzi: „Căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit”, şi ceea ce am văzut şi am auzit este că „s-a făcut o minune vădită” în vieţile a milioane de membri ai acestei Bisericii. Acest lucru nu poate fi negat.⁹

Dragi fraţi şi surori, aceasta este o muncă divină aflată în desfăşurare, cu binecuvântări care sunt văzute pretutindeni, deci vă rog, nu vă îngrijoraţi prea mult dacă, din când în când, apar probleme care trebuie examinate, înţelese şi rezolvate. Probleme apar şi vor apărea. În această Biserică, ceea ce ştim va fi mereu mai important decât ceea ce nu ştim. Şi amintiţi-vă, în această lume, fiecare trebuie să trăiască având credinţă.

Deci, fiţi blânzi faţă de slăbiciunile umane – slăbiciunile dumneavoastră, dar şi ale celor care slujesc într-o Biserică condusă de bărbaţi şi femei voluntari, supuşi morţii. Cu excepţia Singurului Său Fiu Născut perfect, Dumnezeu a avut de-a face doar cu oameni imperfecţi. Acest lucru trebuie să fie foarte frustrant pentru El, dar El îl acceptă aşa cum e. Astfel trebuie să facem şi noi. Şi, atunci când vedeţi imperfecţiune, amintiţi-vă că în divinitatea lucrării nu există delimitări. Aşa cum a sugerat un scriitor talentat, atunci când se revarsă plinătatea infinită, nu este vina uleiului dacă există unele pierderi deoarece vasele au o capacitate limitată care nu îl poate cuprinde¹⁰. Aceste vase ne reprezintă pe dumneavoastră şi pe mine, aşa că fiţi răbdători, blânzi şi iertători.

O ultimă observaţie legată de această poveste: atunci când sunteţi cuprinşi de îndoială sau vă este greu, nu vă fie frică să cereţi ajutor. Şi, dacă vom cere ajutor cu umilinţă şi sinceritate, aşa cum acest tată a cerut, noi vom putea să-l primim. Scripturile descriu o astfel de dorinţă sinceră ca fiind cu o „[intenţie adevărată]”, urmată „cu toată inima, fără ipocrizie sau înşelăciune în faţa lui Dumnezeu”¹¹. Ca răspuns la acel fel de implorare continuă, eu depun mărturie că Dumnezeu va trimite întotdeauna ajutor din ambele părţi ale vălului pentru a ne întări credinţa.

Am spus că mă adresez celor tineri. Încă fac acest lucru. Un băiat în vârstă de 14 ani mi-a spus recent, cu o oarecare ezitare: „Frate Holland, nu pot încă să spun că ştiu că Biserica este adevărată, dar eu cred că este.” L-am îmbrăţişat foarte tare pe acel băiat. I-am spus cu toată puterea sufletului meu că acest cuvânt, credinţă, este unul preţios, şi, faptul de a îl recunoaşte, este un gest şi mai preţios, şi că nu trebuie să îşi ceară vreodată scuze pentru că are „doar [credinţă]”. I-am spus că Hristos Însuşi a spus: „Nu te teme, crede numai”¹², o expresie care, de altfel, l-a ajutat pe tânărul Gordon B. Hinckley în misiunea sa¹³. I-am spus acestui băiat că a avea credinţă este întotdeauna primul pas spre convingere şi că toate articolele de credinţă care definesc credinţa noastră reafirmă cu tărie expresia: „Noi credem”¹⁴. Şi i-am spus cât de mândru sunt de el pentru sinceritatea strădaniei sale de a afla că Biserica este adevărată.

Acum, după ce am trăit şi am învăţat timp de aproape 60 de ani din momentul în care eram un tânăr de 14 ani care abia credea, eu declar unele lucruri pe care, acum, le ştiu. Eu ştiu că Dumnezeu este tot timpul, în orice mod şi în toate circumstanţele Tatăl nostru iubitor şi iertător, din Cer. Eu ştiu că Isus a fost singurul Său Copil perfect, a cărui viaţă a fost oferită cu dragoste atât prin voinţa Tatălui, cât şi a Fiului pentru mântuirea noastră, a tuturor celor care nu suntem perfecţi. Eu ştiu că El s-a înălţat din acea moarte pentru a trăi din nou şi, pentru că El a făcut acest lucru, îl vom face şi noi, dumneavoastră şi cu mine. Eu ştiu că Joseph Smith, care a recunoscut că nu este perfect¹⁵, a fost, cu toate acestea, un instrument ales în mâinile lui Dumnezeu pentru a restaura Evanghelia nepieritoare pe pământ. De asemenea, ştiu că făcând acest lucru – mai ales prin traducerea Cărţii lui Mormon – el m-a învăţat mai mult despre dragostea lui Dumnezeu, despre natura divină a lui Hristos şi despre puterea preoţiei decât oricare alt profet despre care am citit, pe care l-am auzit sau pe care l-am cunoscut vreodată într-o viaţă de căutări. Eu ştiu că preşedintele Thomas S. Monson, care înaintează cu devotament şi bucurie pe măsură ce se-apropie de cea de-a 50-a aniversare a rânduirii sale ca apostol, este astăzi succesorul de drept al chemării de profet. La această conferinţă, am văzut cu toţii că el este într-adevăr succesorul de drept al chemării de profet. Eu ştiu că alţi 14 bărbaţi, pe care îi susţineţi ca profeţi, văzători şi revelatori, îl susţin pe el cu mâinile lor, inimile lor şi cu propriile lor chei apostolice.

Vă declar aceste lucruri cu credinţa fermă pe care Petru a numit-o „cuvântul proorociei făcut şi mai tare”¹⁶. Credinţa mea, cândva asemenea unei seminţe mici, a crescut şi a devenit un pom al vieţii, aşa că, dacă vă este testată puţin credinţa acum sau în alte momente din viaţa dumneavoastră, vă invit să vă sprijiniţi de mine. Eu ştiu că această muncă reprezintă chiar adevărul lui Dumnezeu şi ar fi periculos să permitem îndoielilor sau spiritelor rele să ne oprească să trăim conform învăţăturilor şi principiilor ei. Continuaţi să speraţi! Mergeţi mai departe! Recunoaşteţi-vă cu sinceritate nedumeririle şi îngrijorările, dar mai întâi întăriţi, pentru totdeauna, puţina credinţă pe care o aveţi, deoarece toate lucrurile sunt posibile celor care cred. În numele lui Isus Hristos, amin.