Mișcările unui foc ascuns
Dumnezeu aude fiecare rugăciune pe care o rostim și răspunde fiecăreia potrivit cărării pe care El a arătat-o pentru desăvârșirea noastră.
Frați și surori, de când m-am aflat ultima oară la acest pupitru, în octombrie 2022, am învățat o lecție dureroasă. Această lecție este: Dacă nu prezinți o cuvântare acceptabilă ți se poate interzice să mai participi la următoarele câteva conferințe. Vedeți, sunt desemnat să vorbesc printre primii la prima sesiune a acestei conferințe. Ceea ce nu puteți vedea este că stau pe o trapă cu un zăvor foarte nesigur. Dacă această cuvântare nu este bună, nu vă voi mai vedea următoarele câteva conferințe.
În spiritul acestui imn minunat interpretat de acest cor minunat, am învățat, recent, unele lecții pe care, cu ajutorul Domnului, doresc să vi le împărtășesc astăzi. Aceasta înseamnă că va fi o cuvântare foarte personală.
Cea mai personală și mai dureroasă dintre toate aceste experiențe recente a fost decesul preaiubitei mele soții, Pat. Ea a fost cea mai măreață femeie pe care am cunoscut-o vreodată – soție și mamă perfectă, fără a mai vorbi despre puritatea ei, darul de a se exprima și spiritualitatea ei. Odată, a rostit o cuvântare intitulată „Să fii la înălțimea scopului pentru care ai fost creat”. Consider că ea a fost la înălțimea scopului pentru care ea a fost creată mai mult decât ar fi putut visa cineva că este posibil. Ea a fost o fiică dedicată lui Dumnezeu, o femeie cu însușiri ca ale lui Hristos. Am fost cel mai norocos bărbat să petrec 60 de ani din viața mea alături de ea. Dacă mă voi dovedi a fi demn, pecetluirea noastră îmi va permite să petrec eternitatea cu ea.
O altă experiență din care am învățat a început la 48 de ore după înmormântarea soției mele. Atunci, am fost spitalizat de urgență din cauza unei crize acute de natură medicală. Am petrecut apoi primele patru din cele șase săptămâni de spitalizare în secția de terapie intensivă și în salon, fiind uneori în stare de conștiență, alteori, nu.
De fapt, întreaga mea experiență din spital din acea perioadă nu există în memoria mea. Ceea ce există este amintirea unei călătorii în afara spitalului, în ceea ce părea să fie capătul eternității. Nu pot spune aici totul despre acea experiență, dar pot spune că o parte din ceea ce am primit a fost un îndemn de a mă întoarce la slujirea mea mai hotărât, mai dedicat, mai concentrat asupra Salvatorului și cu mai multă credință în cuvântul Său.
Am simțit atunci că primeam versiunea personală a revelației date Celor Doisprezece cu aproape 200 de ani în urmă:
„Tu trebuie să depui mărturie despre numele Meu… [și] să trimiți înainte cuvântul Meu până la marginile pământului…
Dimineață după dimineață; și, zi după zi, glasul tău de avertizare să se facă auzit; și când vine noaptea, locuitorii pământului să nu doarmă datorită discursului tău…
[Ridică-te, ia-ți] crucea [și urmează-Mă]”.
Iubite surori și iubiți frați, după acea experiență, am încercat să-mi iau crucea cu mai multă sârguință, fiind mai hotărât să găsesc unde îmi pot ridica glasul apostolic de încurajare și avertizare dimineața, în timpul zilei și noaptea.
Acestea fiind spuse, ajung la al treilea adevăr pe care am ajuns să-l cunosc în acele luni de uitare, boală și suferință. Acesta a fost o mărturie înnoită despre rugăciunile hotărâte ale acestei Biserici – rugăciunile dumneavoastră – al căror beneficiar am fost eu, precum și recunoștința infinită pentru acestea. Voi fi etern recunoscător pentru implorarea a mii de persoane care, precum văduva insistentă, au căutat, în repetate rânduri, intervenția cerului spre binele meu. Am primit binecuvântări ale preoției și am văzut clasa mea din liceu postind pentru mine, așa cum au făcut multe episcopii din Biserică. Iar numele meu trebuie să fi fost pe lista de rugăciune, practic, a fiecărui templu al Bisericii.
Profund recunoscător pentru toate acestea, mă alătur lui G.K. Chesterton, care a spus odată „că mulțumirile sunt cea mai înaltă formă de gândire; și… recunoștința este fericire dublată de admirație”. Cu „fericire dublată de admirație”, vă mulțumesc tuturor și mulțumesc Tatălui meu din Cer, care a auzit rugăciunile dumneavoastră și mi-a binecuvântat viața.
Frați și surori, depun mărturie că Dumnezeu aude fiecare rugăciune pe care o rostim și răspunde fiecăreia potrivit cărării pe care El a arătat-o pentru desăvârșirea noastră. Știu că, în aproximativ perioada în care atât de mulți se rugau pentru revenirea sănătății mele, la fel de mulți – inclusiv eu – se rugau pentru revenirea sănătății soției mele. Depun mărturie că ambele rugăciuni au fost auzite și au primit răspuns din partea unui Tată Ceresc plin de compasiune divină, chiar dacă rugăciunile pentru Pat nu au primit răspunsul pe care l-am cerut. Numai Dumnezeu cunoaște motivele pentru care rugăciunile primesc alte răspunsuri decât cele pe care le sperăm – dar promit că ele sunt auzite și primesc răspuns potrivit dragostei Sale neclintite și orarului cosmic.
Dacă „nu [vom] cere greșit”, nu există limite referitor la când, unde sau în legătură cu ce să ne rugăm. Potrivit revelațiilor, trebuie să ne „[rugăm] tot timpul”. Să ne rugăm, spune Amulec, pentru aceia „care sunt în jurul vostru”, cu credința că „mare putere are rugăciunea fierbinte a [celor neprihăniți]”. Rugăciunile noastre trebuie rostite cu glas tare când avem intimitatea necesară să le rostim astfel. Dacă nu este posibil, ele trebuie rostite în tăcere în inimile noastre. Noi spunem în cântecul nostru că rugăciunile sunt mișcări ale unui foc ascuns întotdeauna oferite, potrivit Salvatorului Însuși, lui Dumnezeu Tatăl Etern, în numele Singurului Său Fiu Născut.
Iubiți prieteni, rugăciunile noastre sunt cel mai dulce timp al nostru cea mai „sinceră dorință”, cea mai simplă, pură formă de preaslăvire. Noi trebuie să ne rugăm individual, cu familia noastră și în congregații de toate mărimile. Este necesar să folosim rugăciunea ca scut împotriva ispitei și, dacă există vreun moment în care simțim că nu vrem să ne rugăm, putem fi siguri că ezitarea nu vine de la Dumnezeu, care tânjește să comunice cu toți copiii Săi în orice clipă. Într-adevăr, unele eforturi de a ne împiedica să ne rugăm sunt făcute direct de dușman. Când nu știm cum să ne rugăm sau exact pentru ce, trebuie să începem și să continuăm până când Spiritul Sfânt ne îndrumă în rugăciunea pe care ar trebui să o rostim. Această abordare ar putea fi cea pe care trebuie s-o invocăm când ne rugăm pentru dușmanii noștri și cei care ne asupresc.
În esență, putem urma exemplul Salvatorului care S-a rugat atât, atât de des. M-a fascinat întotdeauna faptul că Isus a simțit nevoia să Se roage. Nu era El perfect? În legătură cu ce avea El nevoie să Se roage? Am ajuns să înțeleg că și El, la fel ca noi, a dorit să caute fața Tatălui, să creadă cuvintele Sale și să se încreadă în harul Său. Ceas după ceas, El Se îndepărta de lume pentru a fi singur înainte de a străpunge cerul cu rugăciunile Sale. În alte momente, El Se ruga împreună cu câteva persoane. Alteori, El căuta cerul în numele mulțimilor în număr atât de mare, încât ocupau panta unui munte. Uneori rugăciunea făcea ca îmbrăcămintea Sa să strălucească. Alteori, ea făcea ca fața Sa să strălucească. Uneori, El Se ridica pentru a Se ruga, alteori, El îngenunchea și, cel puțin o dată, a căzut cu fața la pământ, în rugăciune.
Luca descrie coborârea lui Isus în suferința ispășirii Sale ca și cum era necesar să se roage „și mai fierbinte”. Dar cum se putea ruga și mai fierbinte cineva care era perfect? Noi presupunem că toate rugăciunile Sale erau fierbinți și, totuși, în împlinirea sacrificiului Său ispășitor și prin durerea care a însoțit ispășirea pentru toți, El a simțit că trebuia să Se roage cu și mai multă implorare, greutatea jertfei Sale făcând, în cele din urmă, ca sângele-I să iasă prin fiecare por.
Pentru victoria lui Hristos asupra morții și darul recent făcut mie constând din alte câteva săptămâni sau luni în viața muritoare, eu depun mărturie solemnă despre realitatea vieții eterne și necesitatea ca noi să abordăm cu seriozitate pregătirea pentru ea.
Depun mărturie că, atunci când Hristos vine, El are nevoie să ne recunoască – nu ca membri înscriși pe o înregistrare de botez veche, ci ca ucenici profund dedicați, credincioși onești, care țin legămintele. Aceasta este o problemă urgentă pentru noi, toți, ca să nu auzim cu regret devastator: „Niciodată nu v-am cunoscut” sau, așa cum a tradus Joseph Smith această propoziție „Niciodată [voi] nu m-ați cunoscut”.
Din fericire, noi primim ajutor în însărcinarea aceasta – mult ajutor. Este necesar ca noi să credem în îngeri și miracole și în promisiunile preoției sfinte. Este necesar să credem în darul Duhului Sfânt, în influența familiilor bune și prietenilor buni și în puterea dragostei pure a lui Hristos. Este necesar ca noi să credem în revelație și profeți, văzători și revelatori și în președintele Russell M. Nelson. Este necesar să credem că, prin rugăciune, implorare și neprihănire personală, noi putem, cu adevărat, urca la „muntele Sionului… la cetatea Dumnezeului Celui Viu, locul ceresc, cel mai sfânt dintre toate”.
Frați și surori, când ne vom pocăi de păcatele noastre și vom merge cu îndrăzneală la acel „[scaun al] harului”, lăsând înaintea Sa milosteniile și implorările noastre sincere, noi vom găsi milă și iertare din mâinile binevoitoare ale Tatălui nostru Etern și Fiului Său supus, cu desăvârșire pur. Apoi, cu Iov și cu toți credincioșii desăvârșiți, noi vom vedea o lume prea plină de „minuni” pentru a o înțelege. În numele lui Isus Hristos, amin.