Puternicul și virtuosul tipar repetitiv al doctrinei lui Hristos
Vă invit să trăiți, în mod repetat, iterativ și voit potrivit doctrinei lui Hristos și să-i ajutați pe alții pe drumul lor.
Cu ani în urmă, soția mea Ruth, fiica noastră Ashley și cu mine ne-am alăturat altor turiști într-o excursie cu caiacul în statul Hawaii din Statele Unite. Caiacul este o ambarcațiune joasă, foarte aproape de suprafața apei, asemenea canoei, în care vâslașul stă cu fața către direcția de deplasare și folosește o padelă cu două capete pentru a trage din față către spate pe o parte și, apoi, pe cealaltă. Planul era să vâslim până la două insule mici, lângă Oahu și, apoi, înapoi. Eram încrezător deoarece, când eram tânăr, am mers cu caiacul pe lacuri de munte. Îngâmfarea nu este niciodată de bun augur, nu-i așa?
Ghidul nostru ne-a dat instrucțiuni și ne-a arătat caiacele pentru ocean pe care urma să le folosim. Erau diferite de cele pe care le-am vâslit înainte. Trebuia să stau pe caiac, nu în el. Când m-am urcat pe caiac, centrul meu de greutate era mai sus decât eram obișnuit și stabilitatea mea pe apă era mai mică.
La început, am vâslit mai repede decât Ruth și Ashley. După un timp, eram mult în fața lor. Deși eram mândru de ritmul meu eroic, m-am oprit din vâslit și le-am așteptat să mă ajungă din urmă. Un val mare – de aproximativ 13 centimetri – mi-a lovit caiacul din lateral și m-a răsturnat în apă. Până când am întors caiacul în poziția firească și m-am chinuit să mă urc din nou pe el, Ruth și Ashley trecuseră pe lângă mine, dar eu gâfâiam prea tare ca să reîncep să vâslesc. Înainte să-mi pot trage sufletul, un alt val, acesta cu adevărat uriaș – de cel puțin 20 de centimetri – mi-a lovit caiacul și m-a răsturnat din nou. În momentul în care am reușit să-mi întorc caiacul în poziția corectă, abia mai puteam respira și mă temeam că nu voi putea să mă urc pe el.
Văzându-mi situația, ghidul a vâslit către mine și mi-a ținut caiacul, ceea ce m-a ajutat să mă urc mai ușor. Când a văzut că încă respiram prea greu pentru a vâsli singur, a legat o frânghie de remorcare de caiacul meu și a început să vâslească trăgându-mă după el. În scurt timp, mi-am recăpătat respirația și am început să vâslesc singur, în mod corespunzător. A dezlegat frânghia și eu am ajuns pe prima insulă fără ajutor suplimentar. La sosire, m-am prăbușit pe nisip, epuizat.
După ce grupul s-a odihnit, ghidul mi-a spus încet: „Domnule Renlund, dacă veți continua doar să vâsliți, păstrându-vă avântul, cred că veți fi bine”. I-am urmat sfatul în timp ce am vâslit spre a doua insulă și, apoi, înapoi la punctul nostru de plecare. De două ori ghidul a vâslit către mine și mi-a spus că mă descurc „foarte bine”. Valuri chiar mai mari mi-au lovit caiacul din lateral, dar nu m-am răsturnat.
Vâslind caiacul în mod constant, am menținut avântul și m-am deplasat înainte, atenuând efectul valurilor care mă loveau din lateral. Același principiu este valabil și în viața noastră spirituală. Devenim vulnerabili atunci când încetinim și, mai ales, când ne oprim. Dacă ne menținem avântul spiritual „vâslind” continuu către Salvator, suntem mai în siguranță și mai apărați, deoarece viața noastră eternă depinde de credința noastră în El.
Avântul spiritual este creat „de-a lungul vieții pe măsură ce noi îmbrățișăm, în repetate rânduri, doctrina lui Hristos”. Președintele Russell M. Nelson ne-a învățat că a face acest lucru are ca rezultat „cel mai puternic, virtuos tipar repetitiv”. Într-adevăr, elementele doctrinei lui Hristos – cum ar fi credința în Domnul Isus Hristos, pocăința, intrarea într-o relație de legământ cu Domnul prin botez, primirea darului Duhului Sfânt și îndurarea până la sfârșit – nu sunt menite să fie trăite ca evenimente unice, bifate o singură dată. Îndeosebi „îndurarea până la sfârșit” nu este un pas separat în doctrina lui Hristos – ca și cum am finaliza primele patru elemente și, apoi, ne-am ghemui, am scrâșni din dinți și am aștepta să murim. Nu, îndurarea până la sfârșit înseamnă să punem în practică, în mod repetat și iterativ, celelalte elemente ale doctrinei lui Hristos creând „cel mai puternic, virtuos tipar repetitiv” pe care l-a descris președintele Nelson.
În mod repetat înseamnă că punem în practică elementele doctrinei lui Hristos din nou și din nou de-a lungul vieții noastre. În mod iterativ înseamnă că noi clădim pe fiecare repetare și ne îmbunătățim cu fiecare repetare. Chiar dacă repetăm elementele, nu înseamnă că doar ne învârtim în cerc fără a avea o traiectorie către înainte. De fapt, ne apropiem mai mult de Isus Hristos de fiecare dată când trecem prin acest tipar repetitiv.
Avântul implică atât viteză, cât și direcție. Dacă aș fi vâslit caiacul cu putere în direcția greșită, aș fi putut crea un avânt considerabil, dar nu aș fi ajuns la destinația dorită. În același fel, în viață, trebuie să „vâslim” către Salvator pentru a veni la El.
Credința noastră în Isus Hristos trebuie hrănită zilnic. Este hrănită pe măsură ce ne rugăm zilnic, studiem zilnic din scripturi, cugetăm zilnic asupra bunătății lui Dumnezeu, ne pocăim zilnic și urmăm zilnic îndemnurile Duhului Sfânt. Așa cum nu este sănătos să amânăm consumarea tuturor alimentelor până duminica și, apoi, să ne îndopăm cu necesarul săptămânal de elemente nutritive, tot așa nu este sănătos din punct de vedere spiritual să ne limităm comportamentul care ne hrănește mărturia la o zi pe săptămână.
Când ne asumăm răspunderea în ceea ce privește propria mărturie, prindem avânt spiritual și, treptat, ne dezvoltăm o credință fundamentală în Isus Hristos, iar doctrina lui Hristos devine elementul central al scopului vieții. De asemenea, avântul clădește pe măsură ce ne străduim să ne supunem legilor lui Dumnezeu și ne pocăim. Pocăința este plină de bucurie și ne permite să învățăm din greșelile noastre, acesta fiind modul în care progresăm etern. Vom avea, fără îndoială, momente în care ne vom răsturna în caiacele noastre și vom fi în ape adânci. Prin pocăință, putem să ne întoarcem deasupra și să continuăm, indiferent de câte ori ne-am răsturnat. Lucrul important este acela că nu renunțăm.
Următorul element al doctrinei lui Hristos este botezul, care include botezul cu apă și, prin intermediul confirmării, botezul cu Duhul Sfânt. Deși botezul este un eveniment de care avem parte o singură dată, ne reînnoim, în mod repetat, legământul făcut la botez atunci când luăm din împărtășanie. Împărtășania nu înlocuiește botezul, dar leagă primele elemente ale doctrinei lui Hristos – credința și pocăința – cu primirea Duhului Sfânt. Când luăm cu conștiinciozitate din împărtășanie, Îl invităm pe Duhul Sfânt în viața noastră, la fel ca atunci când am fost botezați și confirmați. Pe măsură ce ținem legământul descris în rugăciunile de împărtășanie, Duhul Sfânt devine însoțitorul nostru.
Pe măsură ce Duhul Sfânt exercită o influență mai mare în viața noastră, ne dezvoltăm, în mod progresiv și iterativ, însușiri asemănătoare celor ale lui Hristos. În inima noastră au loc schimbări. Înclinarea noastră de a face rău scade. Înclinarea noastră de a face bine crește până când dorim doar „să facem bine neîncetat”. Și, astfel, avem acces la puterea cerească de care avem nevoie pentru a îndura până la sfârșit. Credința noastră a crescut și suntem pregătiți să repetăm, din nou, puternicul și virtuosul tipar repetitiv.
De asemenea, avântul spiritual către înainte ne propulsează să facem mai multe legăminte cu Dumnezeu în casa Domnului. Legămintele multiple ne apropie de Hristos și ne leagă mai puternic de El. Prin aceste legăminte, avem mai mult acces la puterea Sa. Să fiu clar, legămintele făcute la botez și cele făcute în templu nu sunt, ele însele, în sine, sursa puterii. Sursa puterii sunt Domnul Isus Hristos și Tatăl nostru Ceresc. A face legăminte și a le ține creează o cale prin care puterea Lor ajunge în viața noastră. Pe măsură ce trăim potrivit acestor legăminte, vom deveni, în cele din urmă, moștenitori a tot ceea ce are Tatăl Ceresc. Avântul rezultat din trăirea potrivit doctrinei lui Hristos nu numai că alimentează cu putere transformarea naturii noastre divine în destinul nostru etern, ci ne și motivează să-i ajutăm pe alții în moduri potrivite.
Gândiți-vă cum m-a ajutat ghidul expediției după ce m-am răsturnat cu caiacul. El nu mi-a strigat de departe o întrebare nefolositoare, cum ar fi: „Domnule Renlund, ce căutați în apă?”. El nu a vâslit către mine și nu m-a dojenit spunând: „Domnule Renlund, nu v-ați afla în această situație dacă ați avea o condiție fizică mai bună”. El nu a început să-mi tragă caiacul în timp ce eu tocmai încercam să mă urc pe el. Și nu m-a corectat în fața grupului. În schimb, mi-a oferit ajutorul de care aveam nevoie atunci când am avut nevoie. Mi-a dat sfaturi când am fost receptiv. Și s-a abătut din drum pentru a mă încuraja.
Când îi păstorim pe alții, nu trebuie să adresăm întrebări nefolositoare sau să afirmăm ceea ce este evident. Cei mai mulți dintre oamenii care se confruntă cu greutăți își cunosc situația. Noi nu trebuie să-i judecăm; judecata noastră nu este nici utilă, nici binevenită și, de cele mai multe ori, nu se bazează pe toate informațiile.
Faptul de a ne compara cu alții ne poate conduce la greșeli dăunătoare, mai ales dacă noi concluzionăm că suntem mai neprihăniți decât cei care se confruntă cu greutăți. O astfel de comparație este ca și cum te-ai scufunda fără scăpare într-o apă adâncă de trei metri, ai vedea pe altul scufundându-se fără scăpare într-o apă adâncă de patru metri, l-ai judeca pe el ca fiind un păcătos mai mare și te-ai simți bine în legătură cu propria persoană. Noi, toți, ne confruntăm cu greutăți, fiecare în felul nostru. Niciunul dintre noi nu câștigă salvarea. Niciodată n-am putea. Iacov, din Cartea lui Mormon, ne-a învățat: „Aduceți-vă aminte, după ce [ne-am] împăcat cu Dumnezeu, că numai în și prin harul lui Dumnezeu [putem] să [fim] salvați”. Noi, toți, avem nevoie de ispășirea infinită a Salvatorului, nu doar de o parte din ea.
Avem, cu adevărat, nevoie de toată compasiunea, empatia și dragostea noastră când interacționăm cu cei din jurul nostru. Cei care se confruntă cu greutăți, „trebuie să simtă dragostea pură a lui Isus Hristos reflectată în cuvintele și faptele [noastre]”. Când păstorim, îi încurajăm des pe alții și oferim ajutor. Chiar dacă cineva nu este receptiv, continuăm să-l păstorim în măsura în care ne permite. Salvatorul ne-a învățat: „Unuia ca el trebuie să continuați voi să-i slujiți; căci voi nu știți dacă ei nu se vor întoarce și se vor pocăi și vor veni la Mine cu toată inima, iar Eu îi voi tămădui; iar voi să fiți mijlocul prin care salvarea să le fie adusă lor”. Sarcina Salvatorului este să vindece. Sarcina noastră este să iubim – să iubim și să păstorim în așa fel, încât alții să fie atrași către Isus Hristos. Acesta este unul dintre roadele puternicului și virtuosului tipar al doctrinei lui Hristos.
Vă invit să trăiți, în mod repetat, iterativ și voit potrivit doctrinei lui Hristos și să-i ajutați pe alții pe drumul lor. Eu depun mărturie că doctrina lui Hristos este elementul central al planului Tatălui Ceresc; la urma urmei, este doctrina Sa. Pe măsură ce ne exercităm credința în Isus Hristos și în ispășirea Sa, suntem propulsați de-a lungul cărării legămintelor și motivați să-i ajutăm pe alții să devină ucenici credincioși ai lui Isus Hristos. Putem deveni moștenitori în împărăția Tatălui Ceresc, care este punctul culminant al faptului de a trăi, cu credincioșie, potrivit doctrinei lui Hristos. În numele lui Isus Hristos, amin.