O chemare pentru o convertită
Eram o nou convertită şi nu aveam nicio abilitate de a cânta la pian. Dar cât de recunoscătoare sunt pentru chemarea care mi-a schimbat viaţa, aceea de pianistă a ramurii.
La scurt timp după ce am fost botezată la vârsta de 10 ani în Lappeenranta, Finlanda, am primit prima mea chemare în cadrul Bisericii. Eram în anul 1960, iar mica noastră ramură avea mare nevoie de cineva care să acompanieze la pian imnurile pentru adunările de împărtăşanie. Am fost rugată să îndeplinesc această însărcinare.
Deşi mama mea ne-a încurajat mereu pe fratele meu şi pe mine să ne dezvoltăm talentele artistice, eu nu ştiam să cânt la pian şi noi nu aveam un pian. Doream, însă, să-mi îndeplinesc chemarea, aşa că noi am făcut un plan.
În cadrul serii în familie, am discutat despre ce însemna chemarea respectivă pentru fiecare dintre noi. Cu toate acestea, deoarece mama mea era o văduvă cu doi copii mici, noi ştiam că ne-ar fi foarte greu să cumpărăm un pian şi să plătim lecţiile de pian. Ne-am dat seama că fiecare dintre noi îşi dorea să facă sacrificiile necesare.
Primul sacrificiu pe care familia mea l-a făcut a fost de natură financiară. Ne-am hotărât ca din primăvară şi până în toamnă să mergem pe biciclete în loc să călătorim cu autobuzul. Fratele meu, Martti, a fost curajos şi a devenit foarte bun la mersul pe bicicletă – chiar şi pe gheaţă şi zăpadă. Am renunţat în mare parte să-mi mai cumpăr haine şi am învăţat să cos. Am învăţat, de asemenea, să ducem o viaţă cumpătată. Am început să avem o grădină la ţară, în apropierea casei bunicilor mei, şi ne-am făcut provizii de hrană pentru iarnă. „Vacanţele” noastre au devenit călătoriile la templu, în Elveţia, sau picnicurile cu mama şi taberele din apropierea casei.
Al doilea sacrificiu pe care familia mea l-a făcut a fost acela privind timpul. Ne-am împărţit treburile din gospodărie şi ne-am reprogramat celelalte activităţi şi temele astfel încât eu să am mai mult timp pentru a exersa la pian. Datorită sacrificiului nostru şi a muncii noastre asidue, mama a observat deseori că nu aveam timp să intrăm în bucluc, asemenea celor de vârsta noastră. În realitate, chemarea mea devenise chemarea familiei cu mult înainte ca eu să pot cânta vreo notă.
Am început să iau lecţii de pian cu un învăţător la o şcoală locală. Am exersat folosind o claviatură de hârtie şi pe un pian de la Biserică. Când profesorul meu de pian s-a mutat, noi am cumpărat pianul lui şi eu am fost acceptată să studiez cu o profesoară de pian renumită pe plan local.
Am învăţat imnurile singură şi am exersat foarte mult alături de coordonatorul muzical al ramurii. Toată lumea m-a încurajat – chiar şi atunci când am cântat şi câte o notă falsă. Învăţătoarea mea a fost îngrozită când a aflat că eu cântam în faţa oamenilor înainte ca eu să fi învăţat şi memorat piesele aşa cum trebuia. Dar cântatul la pian cu o singură mână era mai bun decât lipsa totală a acompaniamentului muzical.
Am mers pe bicicletă la lecţii şi, când iarna a venit, am încercat să merg pe jos sau să schiez, dacă se putea. În zilele de duminică, mergeam singură pe jos la adunările Bisericii astfel încât să pot ajunge cu o oră mai devreme şi să am timp să exersez. Am decis să călătoresc cu autobuzul numai când afară erau temperaturi mai mici de -15ºC (5ºF). Ploaia şi zăpada nu m-au deranjat; timpul trecea repede atunci când mergeam, deoarece aveam atât de multe imnuri frumoase care mă însoţeau. În timp ce mergeam, traversam câmpiile cu pionierii (vezi „Veniţi voi sfinţi”, Imnuri, nr. 23), mergeam pe vârful muntelui în Sion (vezi „Pe vârful muntelui”, Imnuri, nr. 4) şi stăteam alături de tinerii care nu vor şovăi niciodată (vezi „Fideli credinţei”, Imnuri, nr. 163). Nu aş putea şovăi niciodată având parte de acel sprijin – chiar dacă membrii familiei mele şi cu mine eram singurii sfinţi din zilele din urmă din comunitatea noastră din estul Finlandei, foarte aproape de graniţa cu Rusia.
De-a lungul anilor, am devenit mai bună în ceea ce priveşte cântatul la pian, ajungând astfel să interpretez muzică, şi nu doar să apăs clapele cu notele corecte. Am învăţat să aleg imnurile prin intermediul rugăciunii, astfel încât Spiritul să poată fi prezent în cadrul adunării. Şi, cel mai important lucru, mi-am dobândit mărturia despre Evanghelie prin intermediul muzicii. Dacă aveam momente când nu eram sigură de ceva, îmi puteam aminti cu uşurinţă sentimentele, cuvintele şi mesajele imnurilor. Ştiam că principiile şi rânduielile Evangheliei sunt adevărate, învăţându-le rând după rând şi notă după notă.
Îmi amintesc de o anumită zi când angajamentul meu faţă de acele principii a fost pus la încercare. Aveam 14 ani; îmi plăcea să înot şi visam să înot la Jocurile Olimpice. Nu am concurat în zilele de duminică, dar am continuat să progresez. În cele din urmă, când Jocurile Olimpice din Mexico City se apropiau, un antrenor m-a invitat să particip la un antrenament special.
Antrenamentul respectiv se desfăşura în fiecare duminică dimineaţă, în timpul Şcolii de duminică. M-am gândit că aş putea să merg să mă antrenez şi să lipsesc de la Şcoala de duminică, deoarece m-aş întoarce la Biserică la timp pentru adunarea de împărtăşanie din timpul serii. Am economisit bani pentru biletul de autobuz şi am planificat totul. În sâmbăta premergătoare primului antrenament, i-am spus mamei despre planul meu.
Am văzut tristeţea şi dezamăgirea în ochii ei, însă singurul lucrul pe care mi l-a spus a fost acela că decizia îmi aparţine şi că fusesem învăţată ce este drept. În acea noapte nu am putut să-mi scot din minte cuvintele imnului „Alege ce e drept” (Imnuri, nr. 153). Cuvintele se repetau în mintea mea asemenea unui disc zgâriat.
Duminică dimineaţă, ţineam geanta cu cele necesare pentru înot într-o mână şi geanta cu cele necesare pentru muzică în cealaltă mână sperând că o voi putea face pe mama să creadă că mă duceam la Biserică. Am ieşit şi m-am dus în staţia de autobuz. Staţia autobuzului care mă ducea la bazinul de înot era pe partea străzii pe care locuiam, iar staţia autobuzului care mă ducea la capelă era pe partea cealaltă. În timp ce aşteptam, am început să devin agitată. În minte continuam să aud melodia imnului „Am făcut eu un bine?” (Imnuri, nr. 140) – imnul planificat să fie cântat la Şcoala de duminică din acea zi. Ştiam din experienţă că din cauza ritmului dificil, a versurilor complicate şi a notelor înalte acest imn ar fi devenit un dezastru dacă nu avea parte de un acompaniament puternic.
În timp ce încercam să decid unde să mă duc, s-au apropiat ambele autobuze. Autobuzul care mergea către bazinul de înot a oprit pentru mine, iar şoferul autobuzului care mergea către Biserică a oprit şi s-a uitat la mine surprins, deoarece ştia că eu mă urcam mereu în autobuzul lui. Ne-am holbat cu toţii unul la altul timp de câteva secunde. Ce mai aşteptam? Îl alesesem pe Domnul (vezi „Who’s on the Lord’s Side? (Cine-i de partea Domnului?)” Hymns, nr. 260). Promisesem să merg unde voia El să merg (vezi „Voi merge unde vei vrea Tu”, Imnuri, nr. 174). Hotărârea mea de a ţine poruncile fusese luată cu mult timp înainte (vezi „Ţineţi poruncile”, Imnuri, nr. 193).
Înainte ca mintea mea să fie pe aceeaşi lungime de undă cu dorinţele mele, trupul mi-a luat-o înainte. Am zbughit-o spre partea cealaltă a străzii şi i-am făcut semn celuilalt şofer de autobuz. Am plătit biletul şi m-am dus în spatele autobuzului care mergea spre Biserică, văzându-mi visele privind înotul spulberate.
Toată lumea a crezut că eu am plâns în acea zi pentru că am simţit Spiritul. Dar eu am plâns pentru că visul copilăriei mele nu avea să se împlinească şi pentru că îmi era ruşine că luasem în calcul ideea de a înota în ziua de sabat. Însă în acea duminică, asemenea duminicilor de dinainte şi de după, eu mi-am îndeplinit chemarea.
La vremea când eram pregătită să merg la facultate, învăţasem deja mai mulţi membri ai ramurii să dirijeze şi să cânte la pian. La facultate, am continuat să cânt la pian şi am luat lecţii de orgă. Am crezut că în momentul în care am renunţat să fac înot de performanţă am pierdut pentru totdeauna ocazia de a merge în America Latină, dar după ce am absolvit masteratul la Universitatea Brigham Young, am slujit în misiune în Columbia. În timpul misiunii mele, am predat lecţii de pian. Am vrut să le las acelor sfinţi darul muzicii. Copiii şi tinerii din Columbia au mers pe jos mulţi kilometri în arşiţă pentru a avea ocazia să înveţe să cânte la pian. Ei, de asemenea, au început să cânte cu o singură mână până când au progresat la stadiul în care au putut cânta cu ambele mâini. Şi ei au făcut mai multe sacrificii decât am făcut eu în eforturile lor de a învăţa să cânte la pian.
Au trecut mai mult de 50 de ani de când am fost botezată. Am călătorit în lung şi în lat faţă de casa mea din Finlanda, însă oriunde am fost, întotdeauna a fost nevoie de cineva care să cânte imnurile. Limba universală a muzicii a clădit poduri de înţelegere şi dragoste în multe locuri.
Astăzi, mâinile îmi sunt lente şi bolnave de artrită. M-au înlocuit mulţi muzicieni mai buni. Mama mea este deseori tristă când se gândeşte la anii mei din copilărie în cadrul Bisericii şi la sacrificiile pe care eu le-am făcut, la kilometrii pe care i-am mers pe jos şi la lucrurile de care n-am avut parte. Ea se teme de faptul că frigul a fost un factor care a dus la artrita mea. Cu toate acestea, eu îmi port „cicatricele” cu bucurie. Mi-am dedicat toate bucuriile şi tristeţile muzicii. Am învăţat să râd şi să plâng folosindu-mi degetele.
Inima mea este plină de recunoştinţă când mă gândesc că Tatălui Ceresc şi conducătorilor mei le-a păsat suficient de mult încât să-i ceară unei tinere fete să îndeplinească o responsabilitate atât de provocatoare. Acea chemare m-a ajutat să dobândesc o înţelegere fermă a Evangheliei şi mi-a permis să-i ajut pe alţii să simtă Spiritul prin intermediul muzicii. Eu sunt o dovadă vie a faptului că noii convertiţi au nevoie de o chemare – chiar şi fetiţele care nu au nicio abilitate la pian. Datorită primei mele chemări, am învăţat că nimic nu este imposibil cu Dumnezeu şi că El are un plan şi un scop pentru fiecare dintre copiii Săi. Şi, prin intermediul muzicii, am dobândit o mărturie fermă despre Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos.
Ilustraţii de Mike Malm