Până ne vom întâlni din nou
Speranţă în ispăşire
Din cadrul unei cuvântări adresate la Universitatea Brigham Young la 4 noiembrie 2008. Pentru întreaga cuvântare în limba engleză, accesaţi speeches.byu.edu.
Speranţa trebuie să se bazeze nu numai pe cunoaştere şi mărturie, ci şi pe o conştientizare personală a ispăşirii.
Eu am întâlnit oameni care şi-au pierdut speranţa. Ei simt că pocăinţa nu este făcută pentru ei, iar iertarea nu este valabilă în cazul lor. Astfel de oameni nu înţeleg puterea de curăţare a ispăşirii. Sau, dacă ei înţeleg, ei nu au simţit însemnătatea suferinţei lui Isus Hristos în Ghetsimani şi de pe cruce. Dacă vreunul dintre noi renunţă să spere pentru a îşi purifica viaţa, înseamnă că neagă profunzimea, puterea şi amploarea suferinţei Lui pentru noi.
În urmă cu câţiva ani am avut însărcinarea, în timp ce participam la o conferinţă de ţăruş, de a intervieva un tânăr de 21 de ani pentru a stabili dacă era demn să slujească în misiune. Dar, de regulă, autorităţile generale nu intervievează posibilii misionari. Aşadar, acest fapt era neobişnuit. În timp ce citeam informaţiile privitoare la motivele pentru care eu desfăşuram interviul, inima mi s-a strâns. Acest băiat comisese păcate grave. Mă întrebam de ce am fost rugat să vorbesc cu cineva care are un asemenea trecut, realizând că ar fi foarte neobişnuit din partea mea să-l recomand să fie apt de a fi misionar.
După sesiunea de sâmbătă seara a conferinţei, m-am retras în biroul preşedintelui de ţăruş pentru interviu. În timp ce aşteptam, un tânăr chipeş, foarte prezentabil, s-a apropiat. Mă întrebam cum să mă scuz, deoarece era evident faptul că voia să vorbească cu mine, iar eu aveam o programare cu un tânăr care avea multe probleme. Atunci, el s-a prezentat. El era tânărul pentru care mă aflam acolo.
În intimitatea biroului, am adresat numai o întrebare: „Pentru ce te intervievez?”.
El mi-a relatat trecutul său. Când a încheiat, el a început să explice despre paşii şi suferinţa personală prin care trecuse. El a vorbit despre ispăşire – puterea infinită a ispăşirii. El şi-a depus mărturia şi şi-a exprimat dragostea faţă de Salvator. Apoi, el a spus: „Eu cred că suferinţa personală a Salvatorului în grădina Ghetsimani şi sacrificiul Său pe cruce au fost îndeajuns de puternice pentru a salva chiar şi un om ca mine”.
Fiind mişcat de umilinţa sa şi de Spirit, am spus: „Te voi recomanda pentru a sluji ca reprezentant al lui Isus Hristos”. Apoi, am spus: „Te voi ruga un singur lucru. Vreau ca tu să fii cel mai bun misionar din toată Biserica. Asta este tot”.
Trei sau patru luni mai târziu, sora Edgley şi cu mine vorbeam la un centru de pregătire a misionarilor. La încheierea programului, vorbeam cu misionari când am văzut un tânăr cu un chip cunoscut.
El m-a întrebat: „Vă amintiţi de mine?”.
Oarecum jenat, am spus: „Îmi pare rău. Ştiu că ar trebui, dar pur şi simplu nu-mi amintesc”.
Atunci, el a zis: „Daţi-mi voie să vă spun cine sunt. Sunt cel mai bun misionar de la centrul de pregătire a misionarilor”. Iar eu l-am crezut.
Speranţa acestui tânăr nu s-a bazat numai pe cunoaşterea şi mărturia despre ispăşire, ci şi pe o conştientizare personală a acestui dar. El a înţeles că era pentru el personal! El cunoştea puterea ispăşirii şi speranţa pe care o oferă atunci când totul pare pierdut sau fără speranţă.