Să ne facem timp să vorbim şi să ascultăm

Rosemary M. Wixom

preşedinta generală a Societăţii Primare

Dintr-o cuvântare adresată în cadrul unei conferinţe de ţăruş în oraşul Salt Lake transmisă prin satelit în data de 24 octombrie 2010.

Efortul nostru premeditat de a comunica mai bine astăzi ne va binecuvânta veşnic familiile.

Într-o lume perfectă, fiecare copil s-ar întoarce acasă de la şcoală unde ar fi aşteptat cu o farfurie de fursecuri cu ciocolată proaspete, cu un pahar mare de lapte rece şi de o mamă pregătită să-şi aloce timp pentru a vorbi şi asculta despre ziua pe care a avut-o copilul ei. Noi nu trăim într-o lume perfectă, deci puteţi sări peste fursecuri şi lapte, dacă doriţi, însă nu săriţi peste partea „să-şi aloce timp pentru a vorbi şi asculta”.

În urmă cu 29 de ani, preşedintele James E. Faust (1920–2007), al doilea consilier în Prima Preşedinţie, a spus cu tristeţe că familiile petrec foarte puţin timp împreună. Gândiţi-vă că – în urmă cu 29 de ani – el a spus în cadrul unei conferinţe generale: „Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă familiile în ziua de astăzi este aceea că petrecem din ce în ce mai puţin timp împreună… Timpul petrecut împreună este un timp preţios – timp necesar pentru a vorbi, a asculta, a încuraja şi a arăta cum să se facă anumite lucruri”.¹

Pe măsură ce petrecem timp împreună şi vorbim cu copiii noştri, ajungem să-i cunoaştem şi ei ajung să ne cunoască. Priorităţile noastre, adevăratele sentimente ale inimii noastre, vor deveni o parte a conversaţiei noastre purtată cu fiecare copil.

Care este cel mai important mesaj din inima dumneavoastră pe care l-aţi alege să-l împărtăşiţi cu copilul dumneavoastră?

Profetul Moise ne învaţă în Deuteronom:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.

Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (Deuteronom 6:5–7; subliniere adăugată).

Şi eu aş putea să mai adaug: „Şi când mâncaţi împreună”.

Dacă dorim ca familiile noastre să fie împreună pentru totdeauna, atunci începem astăzi acest proces. Petrecerea timpului vorbind cu copiii noştri este o investiţie în familia noastră eternă pe măsură ce mergem pe cărarea care duce la viaţa eternă trăită împreună.

O mamă din Illinois, SUA, ne-a împărtăşit cum şi-a făcut timp pentru a vorbi cu copiii ei:

„Când copiii noştri erau mici, mi-am făcut un obicei din a urmări câteva programe de televiziune preferate… Din nefericire, programele începeau în acelaşi timp când copiii mergeau la culcare…

La un moment dat, mi-am dat seama că programele mele erau la începutul listei mele cu priorităţi, iar copiii mei mult mai jos în lista respectivă. Pentru un timp, am încercat să le citesc poveşti de adormit având televizorul pornit, dar ştiam în inima mea că nu era cea mai bună modalitate. Când am cugetat la zilele şi săptămânile pe care le pierdusem uitându-mă la televizor, am început să mă simt vinovată şi am hotărât să mă schimb. Am avut nevoie de ceva timp până m-am convins că puteam, într-adevăr, să închid televizorul.

După aproximativ două săptămâni de televizor închis, am simţit că sentimentul de vinovăţie pe care-l simţisem devenise mai uşor. Mi-am dat seama că mă simţeam mai bine, chiar mai curată şi ştiam că făcusem alegerea corectă”.²

Timpul în care ne pregătim pentru culcare este perfect pentru a vorbi.

Helaman a spus despre tinerii războinici: „Ei mi-au repetat mie cuvintele mamelor lor, zicând: «Noi nu ne îndoim că mamele noastre au ştiut aceasta»” (Alma 56:48).

„Cuvintele mamelor lor” au fost cele care i-au învăţat. În timp ce le vorbeau copiilor lor, acele mame au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu.

Menţinerea comunicării personale

Mult bine rezultă ca urmare a discuţiei, iar duşmanul este conştient de puterea cuvântului rostit. Lui i-ar plăcea să slăbească spiritul care vine în căminele noastre atunci când ne vorbim, ne ascultăm, ne încurajăm reciproc şi când facem lucruri împreună.

Satana a încercat în zadar să împiedice restaurarea Evangheliei lui Isus Hristos în această dispensaţie atunci când a încercat să oprească o discuţie vitală între Joseph Smith şi Dumnezeu, Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos.

Joseph a spus: „Imediat am fost cuprins de o putere, care m-a copleşit în întregime şi care a avut o influenţă atât de uimitoare asupra mea, încât mi-a legat limba, astfel că nu am mai putut vorbi” (Joseph Smith–Istorie 1:15).

Duşmanului i-ar plăcea foarte mult să ne lege limba – ar face orice pentru a ne împiedica să ne exprimăm verbal sentimentele din inima noastră, faţă în faţă. Pe el îl încântă distanţa şi perturbarea; îl încântă zgomotul; îl încântă comunicarea dezinteresată – tot ceea ce ne-ar putea împiedica să nu avem parte de căldura unui glas şi de sentimentele personale care rezultă dintr-o conversaţie faţă în faţă.

Să dăm ascultare inimilor copiilor noştri

Să asculţi este la fel de important ca şi faptul de a vorbi. Vârstnicul Jeffrey R. Holland din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli a spus: „Dacă ascultăm cu dragoste, nu va trebui să ne facem griji despre ce va trebui să spunem. Acest lucru ne va fi dat… prin Spirit”.³

Când ascultăm, noi putem vedea în inima celor din jurul nostru. Tatăl Ceresc are un plan pentru fiecare dintre copiii Săi. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă am putea vedea măcar puţin din planul personal pentru fiecare dintre copiii noştri. Cum ar fi dacă am şti cum să le amplificăm darurile spirituale? Dar dacă am putea şti cum să motivăm un copil să-şi atingă potenţialul? Dar dacă am putea şti cum să ajutăm fiecare copil în dezvoltarea lui de la o credinţă de copil la o mărturie?

Cum putem să ştim?

Noi putem începe să ştim ascultând.

Un tată sfânt din zilele din urmă a spus: „Fac mai mult bine atunci când îmi ascult copiii, decât atunci când le vorbesc… În timp, am învăţat că propriii mei copii nu doresc răspunsurile mele înţelepte, deja pregătite şi testate în timp… Pentru ei, faptul de a putea să-şi adreseze întrebările şi de a discuta despre problemele lor este mai important decât acela de a primi răspunsurile mele. De obicei, după ce au terminat de vorbit, dacă eu am ascultat suficient de mult şi de bine, ei nici nu mai au nevoie de răspunsul meu. Ei şi-au primit deja răspunsul”.⁴

Este nevoie de timp pentru a ne concentra asupra lucrurilor care contează cel mai mult. Să vorbim, să ascultăm, să încurajăm nu sunt acţiuni care se întâmplă rapid. Ele nu pot fi grăbite sau programate – ele se desfăşoară cel mai bine pe măsură ce au loc. Ele au loc când facem lucruri împreună: lucrăm împreună, creăm împreună şi ne jucăm împreună. Ele au loc când oprim televizorul, radioul, calculatorul, când lăsăm deoparte lucrurile lumeşti care ne distrag atenţia şi când ne concentrăm unul asupra celuilalt.

Acesta este un lucru dificil de făcut. Când ne oprim şi închidem totul, trebuie să fim pregătiţi pentru ceea ce urmează să se întâmple. La început, liniştea poate crea o lipsă de confort; poate urma un sentiment ciudat de lipsă. Aveţi răbdare, aşteptaţi câteva secunde, iar după aceea, bucuraţi-vă. Acordaţi-le toată atenţia dumneavoastră celor din jur adresându-le o întrebare despre ei, iar după aceea ascultându-i. Dragi părinţi, discutaţi despre un lucru care-l interesează pe copilul dumneavoastră. Râdeţi despre trecut – şi visaţi despre viitor. Conversaţiile copilăreşti pot deveni discuţii însemnate.

Să facem o prioritate din scopul nostru etern

Primăvara trecută, în timp ce vizitam o clasă a Tinerelor Fete, învăţătoarea ne-a cerut să scriem primele noastre 10 priorităţi. Eu am început să scriu repede. Trebuie să recunosc, primul meu gând a fost: „Numărul 1: Fă curăţenie în dulapul cu creioane din bucătărie”. Când listele noastre au fost complete, conducătoarea Tinerelor Fete ne-a rugat să împărtăşim ceea ce am scris. Abby, care împlinise recent 12 ani, stătea lângă mine. Iată lista lui Abby:

Să merg la facultate.
Să devin un designer de interior.
Să slujesc în misiune în India.
Să mă căsătoresc în templu cu un băiat care a slujit în misiune.
Să am cinci copii şi o casă.
Să-mi trimit copiii în misiune şi la facultate.
Să devin o bunică „ce oferă prăjituri”.
Să-mi răsfăţ nepoţii.
Să învăţ mai multe despre Evanghelie şi să mă bucur de viaţă.
Să mă întorc la Tatăl din Cer şi să trăiesc în prezenţa Lui.

Eu spun: „Îţi mulţumesc, Abby! M-ai învăţat să am o viziune a planului pe care Tatăl Ceresc îl are pentru fiecare dintre noi. Când ştiţi că mergeţi pe o cărare, în pofida tuturor ocolişurilor care pot apărea, veţi fi bine. Când cărarea dumneavoastră se concentrează asupra obiectivului suprem – acela al exaltării şi al întoarcerii în prezenţa Tatălui Ceresc, atunci veţi obţine aceste lucruri”.

De unde a dobândit Abby acest sentiment al scopului etern? Începe în căminele noastre. Începe în familiile noastre. Am întrebat-o: „Ce faceţi în familia voastră pentru a avea astfel de priorităţi?”.

Iată răspunsul ei: „În afara cititului din scripturi, noi studiem Predicaţi Evanghelia Mea”. Apoi, ea a adăugat: „Noi vorbim foarte mult – în cadrul serii în familie, atunci când cinăm împreună şi în timp ce mergem cu maşina”.

Nefi a scris: „Noi vorbim despre Hristos, ne bucurăm în Hristos, predicăm despre Hristos”. De ce? „Pentru ca să ştie copiii noştri la ce sursă să se uite pentru iertarea păcatelor lor” (2 Nefi 25:26).

Faptul de a vorbi, de a asculta, de a ne încuraja reciproc şi de a face lucruri împreună ca familie ne va apropia mai mult de Salvatorul nostru care ne iubeşte. Efortul nostru premeditat de a comunica mai bine astăzi – chiar în această zi – ne va binecuvânta veşnic familiile. Eu mărturisesc că atunci când vorbim despre Hristos, noi ne bucurăm, de asemenea, în Hristos, precum şi de darul ispăşirii. Copiii noştri vor ajunge să ştie „la ce sursă să se uite pentru iertarea păcatelor lor”.