Capitolul 19

Conducerea preoţiei în Biserica lui Isus Hristos

„Domnul veghează asupra lucrării Sale. Aceasta este împărăţia Sa. Noi nu suntem asemenea oii fără păstor. Nu suntem asemenea armatei fără conducător.”

Din viaţa lui Gordon B. Hinckley

Preşedintele Gordon B. Hinckley şi-a amintit: „Prima mea responsabilitate în Biserică, primul oficiu pe care l-am deţinut vreodată, a fost de consilier al băiatului care prezida asupra cvorumului diaconilor din episcopia noastră. Bunul nostru episcop m-a chemat la el şi mi-a vorbit despre această chemare. Am fost extrem de impresionat. Am fost îngrijorat şi preocupat. Eram, n-o să vă vină să credeţi, un băiat timid şi retras din fire şi cred că această chemare de a sluji în calitate de consiler într-un cvorum al diaconilor a avut aceeaşi importanţă pentru mine, la vârsta şi experienţa mea, precum este responsabilitatea mea actuală de la vârsta şi experienţa mea de acum”¹.

Sentimentele preşedintelui Hinckley au fost asemănătoare în anul 1961, când a fost chemat să slujească în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. În prima sa cuvântare în cadrul conferinţei generale, în calitate de apostol, el a spus:

„Cred că simt într-o anumită măsură povara acestei responsabilităţi de a fi martor al Domnului Isus Hristos în faţa unei lumi care se împotriveşte să Îl accepte. «Eu mă minunez de măreaţa Sa dragoste». Mă consolează încrederea profetului Domnului în mine şi dragostea exprimată a fraţilor mei din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli… Mă rog pentru tărie, mă rog pentru ajutor şi mă rog pentru credinţa şi dorinţa de a fi supus”².

În data de 1 aprilie 1995, preşedintele Hinckley a vorbit în cadrul sesiunii preoţiei a Conferinţei Generale, după ce membrii Bisericii l-au susţinut pentru prima oară în calitate de profet şi preşedinte al lor. Timp de 14 de ani, slujise în calitate de consilier pentru trei dintre preşedinţii Bisericii. Depusese mărturie de nenumărate ori despre chemarea lor divină şi îi îndemnase pe sfinţii din zilele din urmă să le urmeze sfaturile. Acum, aflându-se în această situaţie, sentimentele lui de bizuire pe Domnul nu au scăzut din timpul în care a fost diacon sau apostol nou chemat. Dimpotrivă, devenise chiar mai conştient de nevoia sa de a fi întărit de Domnul. El a spus:

„Mâinile dumneavoastră ridicate în adunarea solemnă din această dimineaţă au devenit o expresie a faptului că sunteţi dispuşi şi dornici să ne susţineţi pe noi, fraţii şi slujitorii dumneavoastră, cu încrederea, credinţa şi rugăciunea dumneavoastră. Sunt profund recunoscător pentru aceasta. Vă mulţumesc fiecăruia dintre dumneavoastră. Vă asigur că, după cum ştiţi deja, nu există competiție pentru funcții în lucrarea Domnului. După cum le-a spus Domnul ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit” (Ioan 15:16). Această chemare nu trebuie căutată. Dreptul de a alege este al Domnului. El este Stăpânul vieţii şi al morţii. El are puterea de a chema. El are puterea de a lua. El are puterea de a păstra. Totul este în mâinile Lui.

Nu ştiu cum mi-am găsit eu locul în planul Său grandios. Dar pentru că mi s-a dat această responsabilitate, îmi rededic toată puterea sau timpul sau talentul sau viaţa pe care le mai am lucrării Stăpânului Meu în slujba fraţilor şi surorilor mele. Vă mulţumesc din nou… pentru ceea ce aţi făcut astăzi. Mă rog să fiu demn. Sper că mă veţi menţiona în rugăciunile dumneavoastră”³.

Prima Preşedinţie, 1995 Preşedintele Gordon B. Hinckley *(centru)*, preşedintele Thomas S. Monson, primul consilier *(stânga)*, şi preşedintele James E. Faust, al doilea counsilier *(dreapta)*.

Învăţături ale lui Gordon B. Hinckley

Domnul Îl cheamă pe fiecare preşedinte al Bisericii după ce l-a pus la probă, l-a rafinat şi l-a şlefuit.

Am lucrat cu preşedinţii Bisericii de la preşedintele Heber J. Grant încoace… I-am cunoscut pe consilierii tuturor acestor bărbaţi şi i-am cunoscut pe membrii Consiliului Celor Doisprezece în aceşti ani de conducere ai acestor preşedinţi. Toţi aceşti bărbaţi au fost oameni. Au avut trăsături omeneşti şi, probabil, unele slăbiciuni omeneşti. Dar, mai important decât acestea, în viaţa fiecăruia dintre ei, a existat o manifestare copleşitoare a inspiraţiei de la Dumnezeu. Cei care au fost preşedinţi au fost profeţi în mod foarte real. Am fost martor personal la spiritul revelaţiei pe care l-au avut. Fiecare bărbat a ajuns să fie preşedinte după mulţi ani de experienţă în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece şi în alte chemări. Domnul i-a rafinat şi i-a şlefuit pe fiecare, i-a lăsat să cunoască descurajarea şi eşecul, i-a lăsat să treacă prin boală şi, în unele cazuri, să simtă tristeţe profundă. Toate acestea au devenit parte dintr-un proces de rafinare iar efectul acelui proces s-a văzut atât de frumos şi evident în vieţile lor.

Dragii mei prieteni în Evanghelie, aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta este Biserica Sa şi Biserica Preaiubitului Său Fiu al cărui Nume îl poartă. Dumnezeu nu va permite niciodată să fie condusă de un impostor. El îi va numi pe profeţii Săi şi El îi va inspira şi îi va îndruma.⁴

Unii şi-au exprimat îngrijorarea că preşedintele Bisericii este aproape întotdeauna un bărbat în vârstă, la care eu răspund: „Ce binecuvântare!” Nu trebuie să fie tânăr. Are şi va continua să aibă bărbaţi mai tineri care să călătorească pe întreg pământul în munca de slujire. El este înaltul preot care prezidează, cel care deţine toate cheile sfintei preoţii şi glasul revelaţiei de la Dumnezeu către poporul Său …

Faptul că ştiu aceste lucruri îmi conferă o mare siguranţă… vom avea un preşedinte care s-a disciplinat şi educat, care care a fost pus la probă şi încercat, a cărui loialitate faţă de lucrare şi integritate faţă de cauza acesteia au fost modelate în fierăria slujirii, a cărui credinţă s-a maturizat şi a cărui apropiere de Dumnezeu s-a cultivat de-a lungul unei perioade îndelungate de timp.⁵

Vorbesc… cu recunoştinţă pentru un profet care să ne îndrume în aceste zile din urmă. Vă rog să-i fiţi loiali celui pe care Domnul l-a chemat şi l-a uns. Vă rog să-l sprijiniţi şi să daţi ascultare învăţăturilor lui cu neclintire. Am mai spus-o… dacă avem un profet, avem totul. Dacă nu avem un profet, nu avem nimic. Dar noi avem un profet. Am avut profeţi de la întemeierea acestei Biserici. Nu vom fi niciodată fără un profet, dacă trăim demni de a avea un profet.

Domnul veghează asupra lucrării Sale. Aceasta este împărăţia Sa. Noi nu suntem asemenea oii fără păstor. Nu suntem asemenea armatei fără conducător.⁶

Când un preşedinte al Bisericii moare, apostolul cu cea mai mare vechime în oficiul respectiv devine următorul preşedinte.

Tranziţia autorităţii [la un nou preşedinte al Bisericii], la care am participat de mai multe ori, este frumoasă în simplitatea ei. Ea arată modul în care acţionează Domnul. Prin inspiraţie de la El, profetul alege un bărbat care să devină membru al Consiliului celor Doisprezece Apostoli. Nu el alege aceasta drept carieră. El este chemat, aşa cum au fost chemaţi apostolii în vremea lui Isus, cărora Domnul le-a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit”. (Ioan 15:16.) Anii trec. El este instruit şi educat în datoriile oficiului său. El călătoreşte pe întreg pământul pentru a-şi îndeplini chemarea apostolică. Este un proces lung de pregătire, în care el ajunge să-i cunoască pe sfinţii din zilele din urmă oriunde s-ar afla, şi ei ajung să îl cunoască. Domnul îl pune la încercare pentru a vedea din ce este făcut. Urmând cursul natural al vieţii, se întâmplă să rămână locuri goale în acel consiliu şi să se facă numiri noi. În această situaţie, un anumit bărbat devine apostolul cu cea mai mare vechime în acea chemare. El şi fraţii săi din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli deţin, deşi sunt inactive, toate cheile preoţiei, care le-au fost conferite odată cu rânduirea lor. Însă autoritatea de a exercita aceste chei este limitată la preşedintele Bisericii. La [moartea profetului], acea autoritate devine disponibilă apostolului senior, care atunci este numit, pus deoparte şi rânduit ca profet şi preşedinte de către membrii Consiliului celor Doisprezece.

Nu există alegeri. Nu există campanii. Există numai un proces simplu şi liniştit al unui plan divin prin care se oferă conducători inspiraţi şi testaţi.

Am fost martor, un martor personal, al acestui proces minunat. Vă ofer mărturia mea că Domnul este cel care [îl alege pe profet].⁷

Când preşedintele [Howard W.] Hunter a decedat, Prima Preşedinţie a fost dizolvată. Fratele Monson şi cu mine, care slujiserăm în calitate de consilieri ai săi, ne-am reluat locul în Cvorumul celor Doisprezece, care a devenit autoritatea care prezidează a Bisericii…

Toţi apostolii în viaţă rânduiţi s-au adunat în spirit de post şi rugăciune în camera de sus a templului. Acolo, noi am cântat un imn sacru şi ne-am rugat. Am luat din împărtăşanie, cina Domnului, reînnoindu-ne prin acea moştenire sacră şi simbolică, legămintele şi relaţia cu El, Mântuitorul nostru divin.

După aceea, preşedinţia a fost reorganizată, urmând un precedent bine stabilit de-a lungul generaţiilor trecute.

Nu a avut loc nicio campanie, niciun concurs, nicio ambiţie de a avea acel oficiu. S-a petrecut în linişte, pace, în mod simplu şi sacru. S-a făcut după modelul pe care Însuşi Domnul îl stabilise.⁸

Domnul ne-a oferit principii şi proceduri pentru a guverna Biserica Sa în cazul în care preşedintele nu o poate face la capacitate maximă.

Preşedintele Hinckley a făcut următoarea declaraţie în anul 1992, când slujea în calitate de primul consilier în Prima Preşedinţie: Capul Bisericii este Domnul Isus Hristos. Aceasta este Biserica Sa. Dar conducătorul pământean este profetul nostru. Profeţii sunt bărbaţi înzestraţi cu o chemare divină. În pofida caracterului divin al acelei chemări, ei sunt oameni. Ei trebuie să suporte problemele vieţii muritoare.

Noi îl iubim, respectăm, onorăm şi admirăm pe profetul din zilele acestea, preşedintele Ezra Taft Benson. A fost un conducător mare şi talentat, un om a cărui glas a răsunat în mărturie cu privire la această lucrare din întreaga lume. El deţine toate cheile preoţiei pe pământ astăzi. Dar a ajuns la o vârstă la care nu poate face multe dintre lucrurile pe care le făcea cândva. Acest lucru nu-i reduce chemarea de profet. Însă îi impune limite cu privire la activităţile sale fizice.⁹

Preşedintele Hinckley a făcut următoarea declaraţie în anul 1994, când slujea în calitate de primul consilier în Prima Preşedinţie: Oamenii din întreaga Biserică sunt nerăbdători din fire să cunoască starea de sănătate a preşedintelui. Preşedintele Benson are acum 95 de ani… Dânsul suferă mult din cauza efectelor vârstei înaintate şi a bolii şi nu a putut îndeplini datorii importante ale oficiului său sfânt. Acest lucru s-a mai întâmplat. Şi alţi preşedinţi ai Bisericii au mai fost bolnavi sau nu au putut sluji la capacitate maximă în ultimele luni sau ani din viaţa lor. Este posibil ca acest lucru să se mai întâmple în viitor.

Principiile şi procedurile pe care Domnul le-a stabilit în vederea guvernării Bisericii Sale acoperă toate circumstanţele. Este important… să nu existe îndoieli sau îngrijorări cu privire la guvernarea Bisericii şi la exercitarea darurilor profetice, inclusiv dreptul la inspiraţie şi revelaţie în administrarea treburilor şi programelor Bisericii când preşedintele este bolnav sau când are anumite infirmităţi care-l împiedică să slujească la capacitate maximă.

Membrii Primei Preşedinţii şi cei ai Consiliului celor Doisprezece Apostoli, chemaţi şi rânduiţi să deţină cheile preoţiei, au autoritatea şi responsabilitatea de a guverna Biserica, de a administra rânduielile ei, de a prezenta doctrina ei şi de a stabili şi menţine practicile ei. Fiecare bărbat care este rânduit ca apostol şi susţinut ca membru al Consiliului celor Doisprezece este susţinut ca profet, văzător şi revelator. Asemenea celor dinaintea lui, preşedintele Benson a fost apostolul cu cea mai mare vechime în acea chemare în momentul în care a fost chemat preşedinte al Bisericii. Consilierii săi au fost aleşi din Cvorumul celor Doisprezece. Prin urmare, toţi membrii actuali ai Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece au primit cheile, drepturile şi autoritatea sfântului apostolat.

Citez din Doctrină şi legăminte:

„Din Preoţia lui Melhisedec, trei înalţi preoţi care prezidează, aleşi de către corpul Bisericii, numiţi şi rânduiţi în acest oficiu, şi susţinuţi prin încrederea, credinţa şi rugăciunea Bisericii, formează cvorumul Preşedinţiei Bisericii” (D&L 107:22).

Când preşedintele este bolnav sau nu poate să-şi îndeplinească în întregime toate îndatoririle oficiului său, cei doi consilieri formează împreună cvorumul Primei Preşedinţii. Ei continuă să îndeplinească responsabilităţile de zi cu zi ale preşedinţiei. În situaţii excepţionale, când numai unul dintre membrii ei îşi poate îndeplini responsabilităţile, el poate acţiona prin autoritatea oficiului preşedinţiei, după cum este explicat în Doctrină şi legăminte, secţiunea 102, versetele 10-11 …

Consilierii din Prima Preşedinţie continuă cu munca obişnuită a acestui oficiu. Însă toate aspectele majore legate de reguli, proceduri, programe sau doctrină sunt discutate pe îndelete şi cu ajutorul rugăciunii de membrii Primei Preşedinţii şi de Cei Doisprezece împreună. Aceste două cvorumuri, cvorumul Primei Preşedinţii şi Cvorumul celor Doisprezece se întâlnesc, fiecare bărbat fiind complet liber să se exprime, şi se gândesc la fiecare problemă majoră.

Şi citez, din nou, cuvântul Domnului: „Şi fiecare decizie luată de oricare dintre aceste cvorumuri trebuie să fie prin unanimitatea glasurilor care îl compun; adică, fiecare membru din fiecare cvorum trebuie să fie de acord cu deciziile cvorumului, astfel încât deciziile luate de un cvorum să aibă aceeaşi putere sau validitate ca şi deciziile celorlalte cvorumuri (D&L 107:27) …

Să înţeleagă toată lumea că Isus Hristos este conducătorul acestei Biserici care poartă numele Său sfânt. El veghează asupra ei. El o îndrumă. Stând la dreapta Tatălui Său, El îndrumă această lucrare. El are prerogativa, puterea, opţiunea de a chema oameni în felul Său în oficii înalte şi sacre şi de a-i elibera potrivit voinţei Lui, chemându-i acasă. El este Stăpânul vieţii şi al morţii. Nu îmi fac griji în privinţa situaţiei în care ne aflăm. Accept această situaţie ca fiind o expresie a voinţei Sale. Accept, de asemenea, responsabilitatea, acţionând împreună cu fraţii mei din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece, de a face tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a înainta această lucrare sfântă într-un spirit de consacrare, dragoste, umilinţă, datorie şi loialitate.¹⁰

Apostolii sunt martori speciali ai numelui lui Isus Hristos în toată lumea.

După ce [au fost] rânduiţi şi puşi deoparte ca membri ai Consiliului celor Doisprezece Apostoli, se aşteaptă ca [apostolii] să se dedice, în primul rând, lucrării de slujire. Ei pun responsabilitatea de a fi martori speciali ai numelui lui Hristos în toată lumea pe primul loc în vieţile lor, mai presus de orice alte lucruri …

La fel ca noi toţi, ei sunt oameni. Au puncte forte şi slăbiciuni. Dar, de acum înainte, pentru restul vieţii lor, atât timp cât vor rămâne credincioşi, grija lor cea mai mare trebuie să fie înaintarea lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Ei trebuie să se gândească la binele copiilor Tatălui nostru, atât cei din Biserică, cât şi cei din afara ei. Trebuie să facă tot ce pot pentru a-i alina pe cei care jelesc, pentru a-i întări pe cei care sunt slabi, pentru a-i încuraja pe cei care şovăie, pentru a fi prietenii celor care nu au prieteni, pentru a-i hrăni pe cei săraci, pentru a-i binecuvânta pe cei bolnavi, pentru a depune mărturie nu bazându-se pe credinţa lor, ci pe faptul că au o cunoaştere sigură despre Fiul lui Dumnezeu, Prietenul şi Învăţătorul lor, al căror slujitori sunt …

Depun mărturie despre frăţia dintre ei, despre devotamentul, credinţa, sârguinţa lor şi slujirea extraordinară pe care o oferă în a ajuta la înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu.¹¹

Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, anul 1965. *Pe scaune, de la stânga la dreapta:* Ezra Taft Benson, Mark E. Petersen (pe braţul scaunului), Joseph Fielding Smith (preşedintele cvorumului) şi LeGrand Richards. *În picioare, de la stânga la dreapta:* Gordon B. Hinckley, Delbert L. Stapley, Thomas S. Monson, Spencer W. Kimball, Harold B. Lee, Marion G. Romney, Richard L. Evans şi Howard W. Hunter.

Membrii Primei Preşedinţii şi Cei Doisprezece caută revelaţie şi armonie totală înainte de a lua decizii.

Nicio hotărâre nu rezultă din deliberările Primei Preşedinţii şi ale celor Doisprezece fără unanimitatea totală a celor implicaţi. La începutul discuţiei despre un anume subiect, pot exista opinii diferite. Este normal să se întâmple aşa. Aceşti bărbaţi au experienţe diferite. Sunt bărbaţi care au un punct de vedere. Însă, înainte de a se lua o hotărâre finală, există o unanimitate a gândurilor şi a glasurilor.

Aşa trebuie să se întâmple dacă este urmat cuvântul revelat al Domnului [vezi D&L 107:27, 30-31] …

[Când] am slujit ca membru al Consiliului Celor Doisprezece şi [când] am slujit în Prima Preşedinţie, nu a fost luată niciodată o hotărâre importantă fără a fi urmată această procedură… Tocmai din acest proces în care bărbaţii şi-au exprimat gândurile au rezultat idei şi concepte bine filtrate şi cugetate. Dar nu am observat niciodată vreun dezacord grav sau vreo duşmănie personală în rândul fraţilor mei. De fapt, am observat un lucru frumos şi remarcabil – strângerea laolaltă, sub influenţa directă a Spiritului Sfânt şi sub puterea revelaţiei, a punctelor de vedere diferite până când se ajunge la armonie deplină şi la acord total …

Nu cunosc nicio altă organizaţie care guvernează, de niciun alt fel despre care pot fi spuse aceste lucruri.¹²

Preşedintele de ţăruş este chemat prin inspiraţie pentru a sluji în calitate de sfătuitor pentru episcopi şi de conducător pentru oameni.

Preşedintele ţăruşului este chemat prin revelaţie pentru a fi o persoană de legătură între episcopi şi autorităţile generale ale Bisericii. Aceasta este o responsabilitate foarte importantă. El este instruit de autorităţi generale şi instruieşte, la rândul lui, episcopii …

Preşedintele de ţăruş are rolul de sfătuitor pentru episcopi. Fiecare episcop ştie că, atunci când are de-a face cu o problemă dificilă, există cineva pregătit la care poate apela, căruia îi poate împărtăşi povara şi de la care poate primi sfaturi.

El oferă încă o confirmare, stabilind cine este demn de a merge la casa Domnului… De asemenea, preşedintele devine un al doilea filtru în stabilirea demnităţii acelora care merg în misiune pentru a reprezenta Biserica. Şi el intervievează candidatul şi, numai atunci când este mulţumit de demnitatea lui sau a ei, semnează recomandarea. Şi el a primit autoritatea de a-i pune deoparte pe cei chemaţi în misiuni şi de a-i elibera după ce şi-au încheiat slujirea.

Cel mai important, el este persoana de bază care stabileşte disciplina în ţăruş… El poartă responsabilitatea foarte grea de a se asigura că doctrina propovăduită în cadrul ţăruşului este pură şi nepătată. Este datoria lui să se asigure că nu se predă nicio doctrină falsă şi că nu are loc nicio practică falsă. Dacă există un deţinător al preoţiei lui Melhisedec sau oricare altă persoană, care s-a comportat în mod nepotrivit, în anumite împrejurări, el trebuie să discute cu aceasta iar, dacă persoana respectivă persistă în practicile ei, atunci preşedintele este nevoit să treacă la fapte. El o va convoca înaintea unui consiliu disciplinar, în cadrul căruia se pot lua următoarele măsuri: i se va acorda o perioadă de probă sau persoana respectivă va fi desfrăţită ori excomunicată din Biserică.

Aceasta este sarcina cea mai grea şi nedorită, însă preşedintele trebuie să o îndeplinească fără teamă sau fără preferinţe. Toate aceste lucruri se fac în armonie cu îndrumarea Spiritului şi conform cuvintelor din secţiunea 102 din Doctrină şi legăminte.

După aceea, el trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a lucra cu persoana disciplinată şi a o aduce înapoi.

Acestea şi multe altele reprezintă responsabilităţile preşedintelui de ţăruş. Nu încape îndoială faptul că viaţa sa trebuie să fie un exemplu pentru membrii săi …

Deoarece avem atât de multă încredere în [preşedinţii de ţăruş], îi îndemnăm pe membrii locali să nu apeleze la autorităţile generale pentru a primi sfaturi sau binecuvântări. Preşedinţii de ţăruş au fost chemaţi prin aceeaşi inspiraţie prin care au fost chemate autorităţile generale.¹³

Episcopii sunt păstorii turmei.

[Biserica] poate creşte şi se poate mări ca număr de membri și o va face cu siguranţă. Această Evanghelie trebuie predicată tuturor naţiunilor, neamurilor, limbilor şi popoarelor. Nu poate exista în viitorul apropiat o stopare a progresului sau a încercării de a ajuta, de a înainta, de a clădi şi de a mări Sionul în întreaga lume. Dar, pe lângă toate acestea, trebuie să continue să existe o relaţie apropiată între fiecare membru şi un episcop sau preşedinte de ramură înţelept şi grijuliu. Ei sunt păstorii turmei şi au responsabilitatea de a avea grijă de grupuri relativ mici de oameni, ca niciunul să nu fie uitat, omis sau neglijat. Isus a fost adevăratul păstor, care i-a ajutat pe cei aflaţi în nevoie, unul câte unul, oferindu-le binecuvântări individuale.¹⁴

Episcopii Bisericii… sunt, într-un sens foarte real, păstorii Israelului. De fiecare [membru al Bisericii] răspunde un episcop sau un preşedinte de ramură. Poverile lor sunt uriaşe şi îi invit pe toţi membrii Bisericii să facă tot ce le stă în putinţă pentru a uşura poverile pe care le au episcopii sau preşedinţii lor de ramură.

Trebuie să ne rugăm pentru ei. Ei au nevoie de ajutor să-şi poarte sarcinile grele. Îi putem sprijini mai mult şi putem fi mai puţin dependenţi de ei. Îi putem ajuta în orice fel posibil. Le putem mulţumi pentru tot ceea ce fac pentru noi. Îi slăbim şi îi obosim repede prin poverile pe care le punem în spatele lor…

Fiecare [episcop] este un bărbat care a fost chemat prin spiritul profeţiei şi al revelaţiei şi a fost pus deoparte prin aşezarea mâinilor. Fiecare dintre ei deţine cheile preşedinţiei episcopiei sale. Fiecare este un înalt preot, înaltul preot care prezidează în cadrul episcopiei sale. Fiecare are responsabilităţi uriaşe de administrator. Fiecare este ca un tată pentru oamenii săi.

Niciunul nu este remunerat. Niciun episcop nu este compensat de Biserică pentru munca sa în calitate de episcop.

Astăzi, cerinţele pentru episcopi sunt la fel cum au fost în vremea lui Pavel, care i-a scris lui Timotei [vezi 1 Timotei 3:2-6] …

În scrisoarea lui către Titus, Pavel adaugă faptul că „episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană…

să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:7, 9).

Acele cuvinte descriu în mod corespunzător un episcop al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă de astăzi.¹⁵

Vă îndemn cu tărie pe voi, membrii Bisericii, oriunde v-aţi afla, ca, atunci când vă confruntaţi cu probleme, să încercaţi, mai întâi, să le rezolvaţi voi înşivă. Gândiţi-vă la ele, cercetaţi alternativele pe care le aveţi, rugaţi-vă în legătură cu ele şi priviţi spre Domnul pentru îndrumare. Dacă nu le puteţi rezolva, atunci vorbiţi cu episcopul dumneavoastră sau cu preşedintele dumneavoastră de ramură. El este un om al lui Dumnezeu, chemat prin autoritatea sfintei preoţii să fie păstorul turmei.¹⁶

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

De ce avem nevoie de profeţi în viaţă? Ce vă impresionează în legătură cu „procesul de rafinare” prin care Domnul pregăteşte şi cheamă un preşedinte al Bisericii? (Vezi secţiunea 1.)
Ce sentimente aveţi când recitiţi descrierea preşedintelui Hinckley a modului în care este ales un nou preşedinte al Bisericii? (Vezi secţiunea 2.) De ce este important să ştim că preşedintele este ales potrivit „unui plan divin prin care se oferă conducători inspiraţi şi testaţi”?
Ce principii şi proceduri a stabilit Domnul pentru a guverna Biserica Sa în cazul în care preşedintele nu poate face acest lucru la capacitate maximă? (Vezi secţiunea 3.)
În ce fel apostolii din zilele din urmă dau dovadă de grijă faţă de toţi copiii lui Dumnezeu, „atât cei din Biserică, cât şi cei din afara ei”? (Vezi secţiunea 4.) În ce mod cuvântările de la ultima conferinţă generală reflectă această grijă? În ce mod aţi beneficiat de învăţăturile profeţilor şi apostolilor în viaţă?
Studiaţi învăţăturile preşedintelui Hinckley cu privire la modul în care Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece iau decizii (vezi secţiunea 5). Ce putem învăţa din modul în care iau ei decizii? Cum putem pune în practică acele principii în familiile noastre şi în Biserică?
În timp ce recapitulaţi secţiunile 6 şi 7, ce învăţaţi despre chemările de preşedinte de ţăruş şi episcop? Cum putem să-i susţinem mai bine pe conducătorii Bisericii?

Scripturi suplimentare

Efeseni 2:19-20; 4:11-14; D&L 1:38; 21:1–6; Avraam 3:22-23; Articolele de credinţă 1:5-6

Ajutor pentru predare

„Mărturisiţi oricând vă îndeamnă Spiritul să faceţi aceasta, nu doar la sfârşitul fiecărei lecţii. Oferiţi-le celor cărora le predaţi ocazii de a-şi depune mărturiile” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 45).