Capitolul 9

Darul preţios al mărturiei

„Vorbim limbi diferite. Trăim în circumstanţe diferite. Dar în inima fiecăruia dintre noi se află aceeaşi mărturie.”

Din viaţa lui Gordon B. Hinckley

Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Perioada cea mai timpurie de care-mi amintesc că am avut sentimente spirituale a fost când eram un băieţel de vreo cinci ani. Plângeam pentru că mă durea o ureche… Mama mi-a pregătit un săculeţ cu sare de bucătărie şi l-a pus pe sobă să se încălzească. Tata şi-a pus uşor mâinile pe capul meu şi mi-a dat o binecuvântare, izgonind durerea şi boala prin autoritatea sfintei preoţii în numele lui Isus Hristos. Apoi, m-a luat în braţe cu blândeţe şi mi-a pus săculeţul cu sare caldă la ureche. Durerea s-a micşorat şi a dispărut. Am adormit în braţele sigure ale tatălui meu. Pe măsură ce adormeam, cuvintele binecuvântării preoţiei îmi treceau prin minte. Aceasta este cea mai timpurie amintire pe care o am despre puterea autorităţii preoţiei în numele Domnului.

Mai târziu, tânăr fiind, iarna dormeam cu fratele meu într-un dormitor neîncălzit… Înainte de a ne băga în patul cald, îngenuncheam ca să ne spunem rugăciunea. Erau simple expresii de recunoştinţă… Îmi aduc aminte că săream în pat după ce spuneam amin, trăgeam pătura pe mine până la gât şi mă gândeam la ceea ce tocmai făcusem când vorbisem cu Tatăl meu din Cer în numele Fiului Său. Nu aveam multe cunoştinţe despre Evanghelie. Dar era un fel de pace şi siguranţă în comunicarea cu cerul în numele şi prin Domnul Isus care dăinuia …

Fiind misionar, acea mărturie a crescut în inima mea când am citit Noul Testament şi Cartea lui Mormon, care depuneau şi mai mult mărturie despre El. Acea cunoaştere pe care o dobândisem în copilărie prin răspunsurile la rugăciunile mele a devenit temelia vieţii mele. De atunci, credinţa mea a crescut mai mult. Am devenit apostolul Lui, numit să fac voia Lui şi să propovăduiesc cuvântul Lui. Am devenit martorul Lui în faţa lumii”.¹

Domnul Isus Hristos — În calitate de sfinţi ai zilelor din urmă, suntem uniţi în mărturia noastră despre Isus Hristos.

Învăţături ale lui Gordon B. Hinckley

Mărturia reprezintă o mare tărie a Bisericii şi izvorul credinţei şi activităţii.

Am devenit precum o mare familie împrăştiată de-a lungul acestei lumi vaste. Vorbim limbi diferite. Trăim în circumstanţe diferite. Dar în inima fiecăruia dintre noi se află aceeaşi mărturie. Dumneavoastră şi cu mine ştim că Dumnezeu trăieşte şi că El se află la cârma lucrării Sale sfinte. Ştim că Isus este Mântuitorul nostru, care conduce această Biserică ce Îi poartă numele. Ştim că Joseph Smith a fost un profet şi că a fost acel profet care a condus această dispensaţie a plenitudinii timpurilor. Ştim că preoţia a fost restaurată prin punerea mâinilor pe capul său şi că ne-a fost dată nouă astăzi într-o linie neîntreruptă. Ştim că scriptura Cartea lui Mormon este un testament adevărat despre realitatea şi divinitatea Domnului Isus Hristos.²

Ceea ce noi numim mărturie reprezintă marea tărie a Bisericii. Este izvorul credinţei şi activităţii… Este la fel de reală şi puternică precum orice altă forţă de pe pământ. Domnul a descris-o atunci când El a vorbit cu Nicodim şi i-a spus: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8). Ceea ce noi numim mărturie este greu de definit, dar roadele ei sunt evidente. Este Duhul Sfânt care depune mărturie prin noi.³

Mărturia este glasul liniştit şi încurajator care ne întăreşte pe măsură ce mergem în credinţă şi ne motivează să acţionăm.

Mărturia personală este un factor care îi determină pe oameni să-şi schimbe vieţile pe măsură ce se alătură acestei Biserici. Acesta este lucrul care îi motivează pe membrii Bisericii să lase totul şi să-L slujească pe Domnul. Acesta este glasul liniştit şi încurajator care îi întăreşte neîncetat pe cei care merg în credinţă până la sfârşitul vieţii lor.

Este un lucru misterios şi minunat, un dar de la Dumnezeu pentru om. Este mai importantă decât averea sau sărăcia atunci când cineva este chemat să slujească. Această mărturie, care se află în inima membrilor noştri, ne motivează să îndeplinim o îndatorire solicitantă. Aceasta se află în inima celor tineri şi celor în vârstă. Se află în inima cursantului de la semninar, a misionarului, a episcopului şi a preşedintelui de ţăruş, a preşedintelui de misiune, a surorii de la Societatea de Alinare şi în inima oricărei autorităţi generale. O auzim de la membrii care nu deţin niciun oficiu. Reprezintă chiar partea esenţială a acestei lucrări. Este ceea ce face ca lucrarea Domnului să înainteze în întreaga lume. Ne motivează să acţionăm. Ne cere să facem ceea ce suntem rugaţi să facem. Aduce cu sine asigurarea faptului că viaţa are un scop, că unele lucruri sunt de o mai mare importanţă decât altele, că noi am pornit într-o călătorie eternă, că noi răspundem în faţa lui Dumnezeu …

Acest lucru, slab şi cumva limitat la început, este cel care îndrumă fiecare simpatizant către convertire. Face ca fiecare convertit să găsească siguranţă în credinţă …

Puterea Bisericii se simte oriunde aceasta este organizată. Noi spunem cu încredere că ştim… De fapt, noi chiar ştim că Dumnezeu trăieşte şi că Isus este Hristosul şi că aceasta este cauza şi împărăţia Lor. Cuvintele sunt simple; ceea ce spunem vine din inimă. Acestea lucrează ori de câte ori Biserica este organizată, ori de câte ori există misionari care propovăduiesc Evanghelia, ori de câte ori sunt membrii care îşi împărtăşesc credinţa.

Este ceva ce nu poate fi infirmat. Opozanţii pot cita din scripturi sau se pot certa în ceea ce priveşte doctrina la nesfârşit. Ei pot fi isteţi şi convingători. Dar când cineva spune „Eu ştiu”, disputa încetează. E posibil să existe negare, dar cine poate infirma sau nega glasul liniştit al sufletului vorbind cu o convingere personală?⁴

„Lumină în viaţa noastră”

[David Castañeda], soţia sa, Tomasa, şi copiii lor locuiau la o mică fermă aflată în paragină de lângă Torreón [în Mexic]. Ei aveau treizeci de găini, doi porci şi un cal slab. Găinile se ouau câteva ouă care reprezenta hrana lor zilnică şi mijlocul prin care puteau câştiga ocazional ceva bani în plus. Erau foarte săraci. Apoi, misionarii au trecut pe la ei. Sora Castañeda a spus: „Misionarii ne-au deschis ochii în ceea ce priveşte situaţia noastră din acel moment şi au adus lumină în viaţa noastră. Nu ştiam nimic despre Isus Hristos. Nu ştiam nimic despre Dumnezeu până să vină ei”.

Ea avea două clase iar soţul ei niciuna. Vârstnicii le-au propovăduit şi, în cele din urmă, au fost botezaţi… Treptat, ei au construit o afacere prosperă în care lucrau tatăl şi cei cinci fii ai săi. Cu o credinţă simplă, ei şi-au plătit zeciuiala. Şi-au pus încrederea în Domnul. Au trăit potrivit Evangheliei. Au slujit ori de câte ori au fost chemaţi să slujească. Patru dintre fii lor şi trei dintre fiicele lor au slujit în misiune… Ei au fost tachinaţi de sceptici. Răspunsul lor reprezintă mărturia lor despre puterea Domnului din viaţa lor.

Aproximativ două sute dintre membrii familiei lor şi prietenii lor s-au alăturat Bisericii datorită influenţei lor. Peste treizeci de fii şi fiice ai membrilor familiei lor şi ai prietenilor lor au slujit în misiuni. Ei au donat pământul pe care acum este construită o capelă.

Copiii, acum maturi, şi părinţii merg pe rând în Mexico City în fiecare lună pentru a face muncă în templu. Ei reprezintă o mărturie vie a măreţei puteri a acestei lucrări a Domnului de a înălţa şi a schimba oamenii. Ei sunt reprezentativi pentru mii de persoane din întreaga lume care au parte de miracolul mormonismului pe măsură ce dobândesc o mărturie despre divinitatea lucrării.⁵

„Este adevărată, nu-i aşa? Atunci, ce altceva contează?”

Am cunoscut un marinar dintr-o ţară îndepărtată, un tânăr inteligent care fusese adus în Statele Unite pentru a face antrenamente avansate. Câţiva dintre colegii săi din Marina Statelor Unite, care i-au atras atenţia prin comportamentul lor, i-au împărtăşit, la cererea sa, câteva dintre crezurile lor religioase. El nu era creştin, dar era interesat. Ei i-au spus despre Salvatorul lumii, Isus Hristos, născut în Betleem, care şi-a dat viaţa pentru toată omenirea. Ei i-au spus despre faptul că Dumnezeu, Tatăl Etern, şi Domnul înviat i s-au arătat băiatului Joseph Smith. I-au vorbit despre profeţi moderni. L-au învăţat Evanghelia Învăţătorului. Spiritul i-a atins inima şi el a fost botezat.

El mi-a fost prezentat chiar înainte de a se întoarce în ţara sa. Am vorbit despre aceste lucruri şi, apoi, eu am spus: „Poporul tău nu este creştin. Ce se va întâmpla când te vei întoarce acasă fiind creştin ba chiar unul mormon?

S-a întristat şi a răspuns: „Familia mea va fi dezamăgită. S-ar putea să mă alunge şi să mă considere mort. În ceea ce priveşte viitorul şi cariera mea, toate uşile se vor închide în faţa mea”.

Am întrebat: „Eşti dispus să plăteşti un preţ aşa de mare pentru Evanghelie?”

Ochii săi negri, umeziţi de lacrimi, străluceau pe frumosul său chip măsliniu şi el a răspuns: „Este adevărată, nu-i aşa?”

Fiind ruşinat pentru că am adresat această întrebare, am spus: „Da, este adevărată”.

Iar el a spus: „Atunci ce altceva mai contează?”

Acestea sunt întrebările pe care aş dori să vi le adresez: „Este adevărată, nu-i aşa? Atunci ce altceva mai contează?”⁶

O nouă concepţie asupra vieţii

Odată am ascultat întâmplarea unui inginer care se alăturase recent Bisericii. Misionarii au sunat la el acasă şi soţia sa i-a invitat înăuntru. Ea a aceptat îndată mesajul lor, în timp ce el simţea că era implicat împotriva voinţei sale. Într-o seară, ea a spus că dorea să fie botezată. El s-a înfuriat. Oare ea nu ştia ce avea să însemne acest lucru? Acest lucru avea să însemne timp. Acest lucru avea să însemne plata zeciuielii. Acest lucru avea să însemne renunţarea la prietenii lor. Acest lucru avea să însemne renunţarea la fumat. Şi-a luat haina şi a plecat în noapte, trântind uşa în urma sa. El a mers pe străzi, înjurându-şi soţia, misionarii şi pe sine însuşi pentru că le-a permis acestora să le propovăduiască. Când a obosit, furia sa s-a stins şi un spirit de rugăciune i-a pătruns cumva în inimă. El s-a rugat în timp ce se plimba. El L-a implorat pe Dumnezeu să-i dea un răspuns la întrebările sale. Şi atunci un îndemn, clar şi precis, i-a pătruns în minte ca şi cum un glas i-ar fi spus: „Este adevărată”.

„Este adevărată”, şi-a spus din nou şi din nou. „Este adevărată”. Un sentiment de pace i-a pătruns în inimă. Când mergea spre casă, restricţiile, cerinţele, regulile care l-au înfuriat atât de mult au început acum să pară nişte ocazii de a-și răspunde la întrebări. Când a deschis uşa, şi-a găsit soţia rugându-se în genunchi…

Stând în faţa congregaţiei căreia le-a spus aceste lucruri, el a vorbit despre bucuria care a venit în viaţa lor. Zeciuiala nu a reprezentat o problemă. Faptul de a da din avuţia lor lui Dumnezeu, care le-a dat totul, părea un lucru mic. Faptul de a aloca timp pentru a sluji nu a reprezentat o problemă. Era nevoie doar de o planificare atentă a orelor săptămânii. Nu a fost o problemă faptul de a primi responsabilităţi. Din acest lucru a rezultat o creştere şi o nouă concepţie asupra vieţii. Atunci, acest bărbat inteligent şi educat, acest inginer obişnuit să lucreze cu adevărurile lumii fizice în care trăim, a depus solemn mărturie cu ochii plin de lacrimi despre miracolul care a avut loc în viaţa sa.⁷

bărbat rugându-se — „Cine poate infirma sau nega glasul liniştit al sufletului vorbind cu o convingere personală?”

„Cel mai preţios lucru din viaţa mea”

Cu câţiva ani în urmă, o tânără fată inteligentă şi foarte educată s-a adresat membrilor Bisericii din Berchtesgaden, Germania, în cadrul unei conferinţe a personalului militar. Am fost acolo şi am ascultat-o. Ea avea rangul de maior în armată, era medic şi o specialistă foarte respectată în domeniul ei. Ea a spus:

„Mai mult decât orice altceva în această lume doream să Îl slujesc pe Dumnezeu. Dar oricât de mult încercam, nu puteam să-L găsesc. Miracolul care s-a întâmplat a fost că El m-a găsit pe mine. Într-o sâmbătă după-amiază, în luna septembrie a anului 1969, mă aflam acasă în Berkeley, California, şi am auzit soneria sunând. La uşă se aflau doi tineri băieţi, îmbrăcaţi în costum, având cămăşi albe şi cravate. Părul lor era perfect pieptănat. Am fost atât de impresionată de ei, încât am spus: «Nu ştiu ce vindeţi, dar o să-l cumpăr». Unul dintre tinerii băieţi a spus: «Nu vindem nimic. Suntem misionari ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi am dori să discutăm cu dumneavoastră». I-am invitat înăuntru şi ei au vorbit despre credinţa lor.

Astfel am început să dobândesc o mărturie. Sunt nespus de recunoscătoare pentru privilegiul şi onoarea de a fi membră a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Bucuria şi pacea pe care această Evanghelie a bucuriei mi le-au adus în inimă reprezintă raiul pe pământ. Mărturia mea despre această lucrare este cel mai preţios lucru din viaţa mea, un dar de la Tatăl meu Ceresc, pentru care voi fi mereu recunoscătoare”⁸.

Aşa sunt sute de mii de persoane din multe ţări – bărbaţi şi femei foarte capabili şi educaţi, oameni de afaceri şi profesionişti, oameni încăpăţânaţi, [oameni] practici care fac lucruri ce ţin de muncile lumii în a căror inimă arde o mărturie tăcută că Dumnezeu trăieşte, că Isus este Hristosul, că această lucrare este divină şi că a fost restaurată pe pământ pentru binecuvântarea tuturor celor care se bucură de ocaziile pe care aceasta le oferă.⁹

Fiecare dintre noi poate dobândi o mărturie despre faptul că Dumnezeu şi Fiul Său Preaiubit trăiesc şi despre restaurarea lucrării Lor.

Această mărturie poate fi cel mai preţios dintre darurile lui Dumnezeu. Este un dar din Cer dobândit atunci când facem ceea ce trebuie pentru a-l primi. Este ocazia, este responsabilitatea fiecărui bărbat şi fiecărei femei din această Biserică să dobândească pentru el sau ea o convingere despre adevărul acestei lucrări măreţe din zilele din urmă şi despre Cei care o conduc, chiar Dumnezeul cel Viu şi Domnul Isus Hristos.

Isus ne-a arătat cum să dobândim o astfel de mărturie când a spus: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.

Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16–17).

Creştem în credinţă şi cunoaştere pe măsură ce slujim, studiem şi ne rugăm.

Când Isus a hrănit cele cinci mii de oameni, ei au recunoscut şi s-au minunat de miracolul pe care El l-a înfăptuit. Câţiva au venit din nou. Pe aceştia El i-a învăţat doctrina privind divinitatea Sa şi privind faptul că El este Pâinea vieţii. El i-a acuzat că ei nu erau interesaţi de doctrină ci, mai degrabă, de satisfacerea foamei trupurilor lor. Câţiva, ascultându-L pe El vorbind despre doctrina Sa, au spus: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” (Ioan 6:60). Cine poate să creadă ceea ce ne învaţă acest bărbat?

„Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.

Atunci Isus a zis celor doisprezece [fiind un pic descurajat]: «Voi nu vreţi să vă duceţi?»

«Doamne», I-a răspuns Simon Petru, «la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.

Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu»” (Ioan 6:66-69).

Aceasta este marea întrebare şi răspunsul la aceasta pe care noi trebuie să le acceptăm. Dacă nu la Tine, atunci „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”.

Această convingere, această asigurare interioară liniştită despre realitatea Dumnezeului cel Viu, despre natura divină a Fiului Său Preaiubit, despre restaurarea lucrării Lor în acest timp şi despre manifestările glorioase care au urmat, este ceea ce devine temelia credinţei noastre pentru fiecare dintre noi. Devine mărturia noastră…

Recent, am fost în Palmyra, New York [lângă locul în care Joseph Smith a avut Prima Viziune]. Despre evenimentele care au avut loc în acea zonă am putea spune următoarele: „Fie s-au întâmplat, fie nu s-au întâmplat. Noi nu putem fi neutri; nu există cale de mijloc”.

Apoi, glasul credinţei ne şopteşte: „Totul s-a întâmplat. S-a întâmplat exact aşa cum el a spus că s-a întâmplat”.

În apropiere se află dealul Cumora. De acolo au venit cronicile vechi de pe care s-a tradus Cartea lui Mormon. Putem fie să acceptăm originea ei divină, fie să o respingem. Faptul de a medita asupra dovezilor trebuie să determine fiecare bărbat şi femeie care a citit cu credinţă să spună: „Este adevărată”.

Şi aşa este şi în cazul celorlalte elemente ale acestui lucru miraculos pe care îl numim restaurarea Evangheliei din vechime, a preoţiei şi a Bisericii din vechime.

Această mărturie este acum, aşa cum a fost mereu, o declaraţie, o aserţiune directă a adevărului aşa cum îl cunoaştem.¹⁰

Trebuie să alegem să acţionăm potrivit mărturiei noastre şi s-o împărtăşim altora.

Pavel i-a spus lui Timotei: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Timotei 4:16). Ce îndrumare minunată i-a dat Pavel tânărului Timotei.

El a continuat spunând: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere – puterea mesajului şi a dragostei – dragoste faţă de oameni, faţă de ceea ce noi avem de oferit; un duh de chibzuinţă – principiile simple şi uşor de înţeles ale Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos.

„Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea Domnului nostru” (2 Timotei 1:8). Niciodată, dragii mei fraţi şi dragile mele surori, să nu vă fie ruşine de mărturisirea Domnului nostru… În aceasta constă marea responsabilitate, un lucru pe care trebuie să-l facem: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea Domnului nostru”¹¹.

Aceasta este lucrarea sfântă a lui Dumnezeu. Aceasta este Biserica şi împărăţia Sa. Viziunea care a avut loc în Dumbrava Sacră a fost exact aşa cum a spus Joseph că a fost. În inima mea este o înţelegere adevărată a importanţei evenimentului care a avut loc acolo. Cartea lui Mormon este adevărată. Mărturiseşte despre Domnul Isus Hristos. Preoţia sa a fost restaurată şi se află printre noi. Cheile acelei preoţii, care au venit de la fiinţe cereşti, sunt exercitate pentru binecuvântarea noastră eternă. Astfel este mărturia noastră – a dumneavoastră şi a mea – o mărturie de care trebuie să fim vrednici şi pe care trebuie s-o împărtăşim. Las această mărturie, binecuvântarea mea şi dragostea mea fiecăruia dintre dumneavoastră, precum şi invitaţia de a continua să faceţi parte din acest mare miracol al zilelor din urmă care este Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.¹²

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

În ce moduri contribuie mărturia dumneavoastră la întărirea Bisericii? (Vezi secţiunea 1.)
Preşedintele Hinckley ne atrage atenţia că mărturia ne întăreşte şi „ne motivează să acţionăm” (secţiunea 2). În ce mod v-a întărit mărturia dumneavoastră? În ce mod v-a influenţat acţiunile mărturia dumneavoastră? Ce lucruri din povestirile din secţiunea doi puteţi pune în practică în viaţa dumneavoastră?
Ce putem învăţa din învăţăturile preşedintelui Hinckley despre dobândirea unei mărturii? (Vezi secţiunea 3.) Ce experienţe v-au ajutat să vă dobândiţi mărturia? Ce putem face pentru a ne întări mărturiile?
De ce credeţi că mărturiile noastre cresc atunci când le împărtăşim? Cum aţi trecut peste sentimentul de frică în ceea ce priveşte împărtăşirea mărturiei dumneavoastră? Cum aţi fost binecuvântaţi datorită mărturiilor altora? (Vezi secţiunea 4.)

Scripturi suplimentare

1 Corinteni 12:3; 1 Petru 3:15; Alma 5:43-46; 32:26-30; Moroni 10:3-5; D&L 8:2-3; 80:3-5

Ajutor pentru predare

„Pe măsură ce ajungeţi să cunoaşteţi şi să înţelegeţi fiecare persoană, veţi fi mai bine pregătiţi să predaţi lecţiile care se adresează situaţiilor lor personale. Această înţelegere vă va ajuta să găsiţi modalităţi de a ajuta fiecare persoană să fie implicată în discuţii şi în alte activităţi de învăţare” (Predarea, nu este chemare [1999], p. 34).