Viaţa şi slujirea lui Gordon B. Hinckley

În data de 16 februarie 1998, aproximativ 6.700 de sfinţi din zilele din urmă s-au adunat în Piaţa Independence din Accra, Ghana. Ei au venit să-l întâmpine pe profetul lor, preşedintele Gordon B. Hinckley.¹ El a stat înaintea lor, cu zâmbetul pe buze, şi le-a dat mult aşteptata veste că urma să fie construit un templu în ţara lor. Vârstnicul Jeffery R. Holland, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a spus că, în momentul în care preşedintele Hinckley a făcut acest anunţ, oamenii „s-au ridicat şi au aplaudat, au plâns şi au dansat, s-au strâns în braţe şi au vărsat lacrimi de fericire”². Câţiva ani mai târziu, după ce templul a fost construit şi dedicat, o femeie care fusese prezentă în acea zi şi-a amintit de sentimentele de bucurie şi a exprimat modul în care templul o binecuvântase:

„Încă păstrez în minte imaginea vie a vizitei profetului Gordon B. Hinckley în Ghana şi a anunţului său cu privire la construirea unui templu în patria noastră. Îmi amintesc încă foarte bine entuziasmul de pe feţele tuturor, fericirea, strigătele de bucurie …

Astăzi, datorită faptului că avem un templu în ţara noastră, eu sunt căsătorită şi pecetluită cu soţul meu atât pentru timp, cât şi pentru toată eternitatea. Binecuvântarea că voi trăi împreună cu familia mea dincolo de această viaţă muritoare îmi dă o speranţă imensă pe măsură ce mă străduiesc să fac tot ce pot pentru a fi cu familia mea pentru totdeauna”³.

În întreaga lume, preşedintele Hinckley i-a ajutat pe oameni să găsească această „speranţă imensă” străduindu-se să trăiască potrivit Evangheliei lui Isus Hristos. Aşa cum am văzut în cadrul evenimentului din Ghana, el a slujit de multe ori unor mii de oameni în acelaşi timp. De asemenea, el i-a ajutat pe oameni unul câte unul. Vârstnicul Adney Y. Komatsu, din Cei Şaptezeci, a povestit sentimentele pe care le-a avut atunci când era preşedinte de misiune şi preşedintele Hinckley a vizitat misiunea sa:

„În cei trei ani în care am slujit în calitate de preşedinte de misiune, nu m-a criticat niciodată, în pofida slăbiciunilor mele… Şi acest lucru m-a motivat să continuu să lucrez… De fiecare dată când cobora din avion, îmi strângea mâna de parcă pompa apă dintr-o fântână plin de entuziasm. «Ei bine, preşedinte Komatsu, cum ne descurcăm?… Faceţi o treabă minunată!» Aşa mă încuraja el… iar când pleca, simţeam că trebuie să dau o sută cinci la sută din mine, nu doar sută la sută”⁴.

Oamenii s-au simţit încurajaţi de preşedintele Hinckley, nu doar datorită cuvintelor sale inspirate, ci şi datorită modului în care a trăit. Vârstnicul Russell M. Nelson, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a relatat:

„În timp ce [preşedintele şi sora Hinckley] mergeau de la o capelă spre un aeroport din America Centrală, autoturismul în care se aflau a fost implicat într-un accident. Sora Nelson şi cu mine călătoream în spatele lor şi am văzut ce s-a întâmplat. Un camion, [care era] plin de bare din metal încărcate necorespunzător, s-a apropiat de ei la o intersecţie. Pentru a evita coliziunea, şoferul camionului a oprit brusc, făcând ca acele bare de fier să zboare ca nişte suliţe către maşina în care erau soţii Hinkley. Geamurile maşinii au fost zdrobite; aripile şi uşile au fost lovite. Accidentul ar fi putut fi foarte grav. În timp ce li se scoteau cioburile de pe haine şi din piele, preşedintele Hinckley a spus: «Multumim Domnului pentru binecuvântarea Sa; să mergem mai departe cu o altă maşină»”⁵.

Aceste cuvinte, spuse în mod spontan într-un moment de criză, sunt caracteristice vieţii şi slujirii preşedintelui Hinckley în calitate de ucenic al lui Isus Hristos. El a fost, după cum a observat vârstnicul Holland, „mereu plin de credinţă în Dumnezeu şi în viitor”⁶.

Moştenirea lăsată de familie – o temelie a credinţei şi perseverenţei

În data de 23 iunie 1910, când s-a născut Gordon Bitner Hinckley, el a fost primul copil al mamei sale, dar alţi opt fraţi mai mari i-au urat bun venit în familie. După moartea primei sale soţii, Christine, tatăl lui Gordon, Bryant Stringham Hinckley, se căsătorise cu Ada Bitner. Ada şi Bryant au mai avut încă patru copii după Gordon şi şi-au crescut familia numeroasă cu dragoste – şi fără să facă diferenţe între fraţi. De când era mic, Gordon a învăţat să-şi preţuiască familia.

Numele lui de familie şi al doilea prenume îi aminteau de moştenirea sa nobilă. Strămoşii din partea tatălui erau pelerinii care au imigrat primii în ţara care avea să devină Statele Unite ale Americii. Unii fuseseră izgoniţi în ţara aceea în anii 1600 din pricina crezurilor lor creştine. Alţii călătoriseră în anul 1620 pe corabia Mayflower, una dintre primele corăbii care au transportat imigranţi din Europa în America de Nord. După mai mult de două secole, bunicul lui Gordon din partea tatălui, Ira Nathaniel Hinckley, a fost unul dintre pionierii sfinţi din zilele din urmă din perioada de început a Bisericii. În anul 1843, când Ira tocmai rămăsese orfan la vârsta de 14 ani, el s-a alăturat Bisericii în Navoo, Illinois, după ce i-a auzit pe Joseph şi Hyrum predicând. Străbunica lui Gordon, Anna Barr Musser Bitner Starr, a fost, de asemenea, o pionieră. Fiul ei, Breneman Barr Bitner, bunicul lui Gordon din partea mamei, şi-a amintit mai târziu de călătoria lor către valea Salt Lake în anul 1849: „Eu, [în vârstă de 11 ani], am condus căruţa grea, mânată de două perechi de boi prin căldură şi prin frig de-a lungul deşerturilor, râurilor şi munţilor până în valea aceasta”⁷.

Bryant Hinckley le-a amintit deseori copiilor şi nepoţilor săi despre moştenirea lor bogată. Odată, când vorbea despre călătoria lungă şi periculoasă a pelerinilor de pe Mayflower, despre iarna aspră cu care s-au confruntat când au ajuns la destinaţie, el a spus: „Primăvara, când corabia Mayflower a fost gata să se întoarcă, numai 49 [din 102] de oameni supravieţuiseră. Niciunul nu s-a întors [în Anglia]. Voi v-aţi născut cu acest spirit – acela de a nu vă întoarce înapoi”⁸. Rămânând fidel acestui principiu, Gordon a beneficiat de ocazii de a învăţa, de a sluji şi de a depune mărturie cum nu şi-a imaginat niciodată.

Copilăria – cum a învăţat să fie optimist, sârguincios şi credincios

Când era copil mic, Gordon Hinckley nu era persoana energică, robustă pe care oamenii au cunoscut-o în ultimii săi ani. Era „un băiat sensibil, delicat”, care se îmbolnăvea repede.⁹ Când, la vârsta de doi ani, Gordon s-a îmbolnăvit grav de tuse convulsivă… un medic i-a spus lui Ada că singurul leac era aerul curat de la ţară. Drept urmare, Bryant a cumpărat o fermă de 2 hectare… şi a construit o căsuţă de vară”¹⁰. Ferma, care era situată într-o zonă din valea Salt Lake numită East Mill Creek, a fost o binecuvântare pentru întreaga familie, oferindu-le copiilor un loc în care să hoinărească, să se joace şi să înveţe lecţii de mare valoare în timp ce lucrau împreună.

Ada şi Bryant Hinckley erau părinţi optimişti, sârguincioşi, care le creau copiilor condiții pentru a creşte şi a reuşi. Ei au desfăşurat seara în familie de îndată ce aceasta a fost stabilită în anul 1915. Înainte de culcare, ei le citeau copiilor poveşti, deseori din scripturi. Au pus deoparte o cameră din casă ca bibliotecă, unde copiii puteau citi cărţi bune. Le-au inspirat copiilor disciplină, încurajându-i şi aşteptând ce e mai bun de la ei.

Pe măsură ce Gordon creştea, îi creştea şi credinţa, hrănită de influenţa constantă a părinţilor săi. Apoi, într-o zi, el a trăit o experienţă care a pus bazele mărturiei sale despre profetul Joseph Smith:

„Când aveam doisprezece ani, tatăl meu m-a luat cu el la o adunare a preoţiei în ţăruşul în graniţele căruia locuiam. Am stat în rândul din spate în timp ce el, în calitate de preşedinte de ţăruş, a stat în prezidiu. La începutul acelei adunări, prima de acest gen la care participasem vreodată, trei sau patru sute de bărbaţi s-au ridicat în picioare. Erau bărbaţi care proveneau din medii diferite şi aveau profesii diferite, însă fiecare nutrea în inima sa aceeaşi convingere, cu care au cântat împreună aceste cuvinte măreţe:

«Laudă celui ales de Iehova!
Isus l-a uns văzător, profet iubit,
Numit în dispensaţia din urmă,
De regi şi de naţiuni va fi slăvit».

S-a întâmplat ceva în interiorul meu când i-am auzit pe acei bărbaţi credincioşi cântând. În inima mea de băiat a venit o cunoaştere, oferită de Duhul Sfânt, că Joseph Smith a fost, cu adevărat, un profet al Celui Atotputernic”¹¹.

Gordon B. Hinckley în copilărie — Gordon B. Hinckley în tinereţe

Continuarea studiilor şi perioadele de încercare

Când era mic, lui Gordon nu i-a plăcut şcoala, preferând să se joace afară decât să stea între pereţii şi în băncile unei săli de clasă. Totuşi, pe măsură ce s-a maturizat, el a învăţat să aprecieze cărţile, şcoala şi biblioteca de acasă la fel de mult cum îi plăceau câmpurile pe care alergase desculţ când a fost mic. A absolvit liceul în anul 1928 şi şi-a început studiile la Universitatea Utah în acelaşi an.

În cei patru ani de universitate, a avut parte de încercări copleşitoare. În anul 1929, bursa de valori a Statelor Unite s-a prăbuşit şi Marea criză economică s-a răspândit în întreaga ţară şi în întreaga lume. În oraşul Salt Lake, şomajul a atins treizeci şi cinci la sută, dar Gordon a avut norocul să aibă un loc de muncă în calitate de reparator pentru a-şi plăti taxele şi rechizitele pentru şcoală. Bryant, care era administratorul sălii de gimnastică Deseret a Bisericii, şi-a redus salariul pentru ca alţi angajaţi să-şi poată păstra posturile.¹²

Mult mai grav decât aceste presiuni financiare a fost faptul că s-a descoperit că mama lui Gordon avea cancer. Ea a decedat în anul 1930, la vârsta de 50 de ani, când Gordon avea 20 de ani. Rănile provocate de moarte mamei „au fost adânci şi dureroase”, a spus Gordon.¹³ Această încercare personală, combinată cu influenţele filosofiilor lumeşti şi a cinismului din acele vremuri, l-au făcut să-şi pună întrebări complicate. „A fost o perioadă de mare descurajare”, îşi amintea Gordon, „şi se simţea intens în campus. Am simţit-o şi eu într-o oarecare măsură. Am început să pun la îndoială unele lucruri, inclusiv, probabil, o mică parte a credinţei părinţilor mei. Acest lucru li se mai întâmplă studenţilor de la universitate, dar, în vremea aceea, sentimentul de îndoială şi cinismul erau deosebit de profunde”¹⁴.

Deşi întrebările pe care şi le punea Gordon îl nelinişteau, ele nu i-au slăbit credinţa. „În adâncul inimii mele exista o temelie a dragostei care provenea de la părinţi buni şi o familie bună, un episcop minunat, învăţători devotaţi şi credincioşi şi scripturile pe care le puteam citi şi asupra cărora puteam reflecta”, şi-a amintit el. Vorbind despre încercările din acele vremuri, ale lui şi ale altor tineri de vârsta lui, el a spus: „Cu toate că, în tinereţe, nu am înţeles multe lucruri, simţeam adânc în inima noastră o dragoste pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Sa măreaţă, care ne-a ajutat să ne depăşim îndoielile şi temerile. Îl iubeam pe Domnul şi îi iubeam pe prietenii noştri buni şi onorabili. Această dragoste ne-a dat putere mare”¹⁵.

Slujirea misionară şi convertirea personală

Gordon a absolvit Universitatea Utah în luna iunie a anului 1932, unde studiase în mod special limba engleză, dar şi domeniul limbilor antice. Un an mai târziu, se afla la o răscruce de drumuri. Dorea să-şi continue studiile pentru a deveni jurnalist. Chiar în timpul crizei, a reuşit să pună deoparte nişte bani pentru a-şi plăti şcoala. Se gândea, de asemenea, la căsătorie. El şi Marjorie Pay, o tânără care locuia peste drum, se îndrăgostiseră.

Apoi, chiar înainte de a împlini 23 de ani, Gordon s-a întâlnit cu episcopul său, John C. Duncan, care l-a întrebat dacă s-a gândit să slujească în misiune. Pentru Gordon, aceasta a fost „o sugestie şocantă”¹⁶ deoarece, în timpul crizei economice, puţini tineri erau chemaţi în misiune. Familiile lor, pur şi simplu, nu aveau cum să-i sprijine financiar.

Gordon i-a spus episcopului Duncan că va sluji, dar şi-a făcut griji dacă familia lui putea să se descurce din punct de vedere financiar. Grijile sale au crescut când a aflat că banca în care îşi păstra economiile dăduse faliment. „Totuşi”, a spus el, „îmi amintesc că tatăl meu a spus: «Vom face tot ce putem să ne asigurăm că nu vei duce lipsă de nimic» şi el şi fratele meu au promis să mă ajute să-mi plătesc misiunea. Atunci am descoperit că mama lăsase o sumă de bani într-un cont de economii – bani mărunţi pe care i-a economisit din banii alocaţi cumpărăturilor. Având şi acest ajutor, se părea că puteam să merg în misiune”. Monedele mamei sale erau sacre pentru el. „Le-am păstrat cu mare grijă”, a spus el.¹⁷ A fost chemat să slujească în Misiunea Europa.

Simţind că fiul său încă era îngrijorat, Bryant Hinckley a pregătit ceva simplu care să-i amintească de adevărata sursă a tăriei. Mai târziu, Gordon a spus: „Când am plecat în misiune, bunul meu tată mi-a dat un cartonaş pe care erau scrise cinci cuvinte: «Nu te teme, crede doar» (Marcu 5:36)”¹⁸. Aceste cuvinte aveau să-l inspire pe vârstnicul Gordon B. Hinckley să slujească în misiune cu totală dăruire, în special atunci când au fost însoţite de alte unsprezece cuvinte pe care tatăl său i le-a scris câteva săptamâni mai târziu.

Celelalte unsprezece cuvinte au venit într-un moment de mare descurajare, care începuse în data de 29 iunie 1933, prima zi a vârstnicului Hinckley în Preston, Anglia. Când a sosit la apartamentul său, colegul lui i-a spus că urmau să vorbească în piaţa din oraş în acea seară. „Nu sunt omul potrivit care să meargă cu tine”, i-a răspuns vârstnicul Hinckley, dar, după câteva ore, cânta şi vorbea de pe un podium în faţa unei mulţimi de spectatori care îl ignorau.¹⁹

Vârstnicul Hinckley a descoperit că mulţi oameni nu erau dispuşi să asculte mesajul Evangheliei restaurate. Sărăcia creată de criza financiare mondială părea să pătrundă în sufletele oamenilor pe care-i întâlnea în mijloacele de transport în comun şi nu găsea motive să se simtă aproape de ei. În plus, se simţea foarte rău. Şi-a amintit: „În Anglia, iarba polenizează şi face seminţe la sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie, exact în perioada în care am sosit eu”²⁰. Acest lucru i-a cauzat alergii, ceea ce părea să înrăutăţească lucrurile. Îi era dor de familia lui. Îi era dor de Marjorie. Îi lipsea să cunoască locurile aşa cum le cunoştea în ţara sa. Munca era frustrantă. El şi colegii săi misionari aveau foarte puţine ocazii de a propovădui simpatizanţilor, cu toate că propovăduiau şi ţineau cuvântări în ramurile mici în fiecare duminică.

Având impresia că-şi pierdea timpul şi că irosea banii familiei sale, vârstnicul Hinckley i-a scris tatălui său o scrisoare în care i-a explicat situaţia nefericită în care se afla. Bryant Hinckley i-a răspuns oferindu-i un sfat pe care avea să-l urmeze toată viaţa lui. El a scris: „Dragă Gordon. Am primit ultima ta scrisoare. Am o singură sugestie”. Şi apoi, cele unsprezece cuvinte pe care le-a adăugat le-au întărit pe cele cinci cuvinte pe care le scrisese mai devreme: „Nu te mai gândi la tine şi apucă-te de lucru!”²¹. Acest sfat i-a amintit de un fragment din scripturi pe care vârstnicul Hinckley şi colegul său îl citiseră mai devreme în acea zi: „Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35).

Ţinând în mână scrisoarea de la tatăl său, tânărul vârstnic Hinckley a îngenuncheat şi a promis că avea să se încredinţeze Domnului. Efectul a fost aproape imediat. „Mi s-a părut că totul s-a schimbat”, a spus el. „Ceaţa s-a ridicat. Soarele a început să strălucească în viaţa mea. Interesul meu s-a reînnoit. Am văzut frumuseţea acestei ţări. Am văzut măreţia oamenilor. Am început să mă simt acasă în această ţară minunată”²².

Vârstnicul Gordon B. Hinckley, ca tânăr misionar în Anglia, propovăduind Evanghelia în parcul Hyde din Londra

Amintindu-şi de zilele acelea, Gordon a explicat că a primit ajutor şi de la mama sa. I-a simţit prezenţa alinătoare, în special în vremurile întunecate şi descurajatoare. „Am încercat atunci, la fel cum am încercat de atunci încolo, să-mi trăiesc viaţa şi să-mi fac datoria în aşa fel încât să fac cinste numelui ei”, a spus el. „Gândul de a trăi sub aşteptările mamei mele a fost dureros şi mi-a oferit o autodisciplină pe care, altfel, nu aş fi dobândit-o.²³”

A devenit un misionar pasionat cu un ţel şi zel. Consemnările din primele opt luni din misiunea lui arată că, deşi nu a botezat pe nimeni, el a împărţit 8.785 de pliante, a petrecut mai mult de 440 de ore cu membri, a participat la 191 de adunări, a avut 220 de discuţii şi a confirmat o persoană.²⁴

În luna martie a anului 1934, vârstnicul Hinckley a fost transferat din Preston în Londra pentru a fi asistentul vârstnicului Joseph F. Merill, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, care prezida asupra Misiunilor Europa şi Marea Britanie.²⁵ Şi-a petrecut restul misiunii acolo, muncind în birou ziua şi propovăduind Evanghelia seara. Botezurile de convertiţi erau puţine, însă în inima fiului lui Bryant şi al Adei Hinckley, scânteia convertirii personale a devenit o flacără trainică.

O nouă şansă de a sluji Domnului

Când Gordon s-a întors din misiune, el a spus: „Nu mai vreau să călătoresc niciodată. Am călătorit destul”²⁶. Împreună cu doi colegi misionari, făcuse turul Europei şi al Statelor Unite înainte de a se întoarce acasă, lucru obişnuit în vremea aceea, şi era obosit. Când familia lui a mers în vacanţă, curând după întoarcerea sa, el a rămas acasă. În pofida oboselii pe care a simţit-o, a simţit o anumită satisfacţie în timp ce reflecta asupra călătoriilor sale: el a simţit că o parte din binecuvântarea sa patriarhală fusese împlinită. După mulţi ani, el a spus:

„Când eram băiat, am primit o binecuvântare patriarhală. În acea binecuvântare, mi s-a spus că aveam să-mi ridic glasul ca o mărturie a adevărului către naţiunile pământului. Lucrasem în Londra timp îndelungat şi îmi depusesem mărturia acolo de multe ori. Am [plecat la Amsterdam] şi, în cadrul unei adunări, am avut ocazia de a spune câteva cuvinte şi de a-mi depune mărturia. Apoi, am mers la Berlin, unde am avut un prilej asemănător. Apoi, am mers la Paris, unde am avut o ocazie asemănătoare. După aceea, am mers în Statele Unite, la Washington D.C., şi , într-o duminică, am avut o ocazie asemănătoare. Când am ajuns acasă, am fost obosit… Mi-am spus… «Am încheiat [acea] parte a binecuvântării mele. Mi-am ridicat glasul în marile capitale ale lumii…» Şi am crezut, cu adevărat, acest lucru”²⁷.

Înainte ca Gordon să poată considera că şi-a încheiat misiunea, el a trebuit să mai facă un singur lucru. Vârstnicul Joseph F. Merrill îl rugase să stabilească o adunare cu membrii Primei Preşedinţii a Bisericii pentru a raporta nevoile Misiunii Britanice şi Misiunii Europa. În dimineaţa zilei de 20 august 1935, la mai puţin de o lună după ce s-a întors acasă, Gordon a fost condus într-o încăpere din clădirea administrativă a Bisericii. În timp ce dădea mâna cu fiecare membru al Primei Preşedinţii – preşedinţii Heber J. Grant, J. Reuben Clark jr. şi David O. McKay – s-a simţit brusc copleşit de sarcina care-i fusese dată. Preşedintele Grant i-a spus: „Frate Hinckley, îţi oferim cincisprezece minute să ne spui ce doreşte vârstnicul Merill să ştim”²⁸.

În următoarele 15 minute, proaspătul fost misionar a prezentat problema vârstnicului Merill – faptul că misionarii aveau nevoie de materiale tipărite mai bune pentru a-i ajuta în munca lor. Drept răspuns, preşedintele Grant şi consilierii săi au adresat întrebare după întrebare şi adunarea a durat cu o oră mai mult decât fusese planificat.

Pe drum spre casă, Gordon nici nu se gândea în ce fel cele 75 de minute aveau să-i influenţeze viaţa. Două zile mai târziu, a fost sunat de preşedintele McKay, care i-a oferit o slujbă în calitate de secretar executiv al Comitetului pentru radio, publicitate și literatură misionară al Bisericii. Acest comitet, format din şase membri ai Cvorumul celor Doisprezece, urma să lucreze pentru a rezolva problemele pe care Gordon le enumerase în cadrul adunării cu membrii Primei Preşedinţii.²⁹

Încă o dată, Gordon şi-a amânat planurile de a-şi continua studiile şi cariera în jurnalism. A început să scrie scenarii pentru programe de radio şi prezentări video, să scrie broşuri pentru misionari, să dezvolte relaţii profesionale cu pionierii mass-mediei, să cerceteze şi să scrie despre istoria Bisericii. A contribuit la crearea de mesaje menite să clădească credinţa membrilor Bisericii şi să stabilească relaţii cu oameni din afara Bisericii. Odată, un prieten i-a scris o scrisoare în care îl complimenta pentru un scenariu de radio şi îl întreba cum a reuşit să-şi dezvolte darul de a scrie şi de a vorbi. Gordon i-a răspuns:

„Dacă am vreun talent în a vorbi sau a scrie, sunt extrem de recunoscător Tatălui meu din Cer. Nu mă gândesc că este o abilitate cu care m-am născut; mai degrabă, orice putere pe care o am mi-a fost dată prin ocaziile care mi-au fost oferite”³⁰.

Munca pe care Gordon a realizat-o în cadrul comitetului i-a dezvoltat abilităţile de scriitor. De asemenea, i-a oferit o ocazie valoroasă de a învăţa de la apostoli şi profeţi. Văzându-i pe cei şase membri ai Celor Doisprezece luând decizii şi învăţându-se unul pe altul, a înţeles mai bine chemarea sfântă a acestor bărbaţi diferiţi şi procesul prin care primeau revelaţii când se sfătuiau împreună.

Vârstnicul Stephen L. Richards, care mai târziu a slujit în calitate de primul consilier în Prima Preşedinţie, a fost preşedintele comitetului. Gordon l-a descris ca fiind „atent, precaut, meditativ şi înţelept. Nu s-a grăbit niciodată să facă lucruri, ci a studiat atent înainte să acţioneze. Am învăţat că, în această muncă, cel mai bine este să acţionezi cu grijă, deoarece orice decizie pe care o iei are consecinţe care afectează viaţa multor oameni”³¹.

Ceilalţi cinci membri ai comitetului erau vârstnicii Melvin J. Ballard, John A. Widtsoe, Charles A. Callis, Alonzo A. Hinckley (unchiul lui Gordon) şi Albert E. Bowen. În legătură cu ei, Gordon a spus:

„M-am înţeles nemaipomenit de bine cu acei bărbaţi minunaţi, care erau foarte buni cu mine. Dar am învăţat că şi ei erau oameni. Aveau slăbiciuni şi probleme, însă acest lucru nu m-a deranjat. De fapt, mi-a mărit aprecierea faţă de ei, deoarece am văzut în ei un element al divinităţii care se înălţa deasupra caracterului lor de oameni muritori sau cel puţin dedicarea lor faţă de o cauză măreaţă, care ocupa primul loc în viaţa lor. Am văzut inspiraţia pe care o primeau în viaţa lor. Nu am avut nicio îndoială cu privire la chemările lor profetice sau la faptul că Domnul vorbea şi acţiona prin intermediul lor. Am văzut partea lor umană, slăbiciunile lor omeneşti – şi toţi aveau câteva. Dar am văzut şi tăria superioară a credinţei şi a dragostei lor pentru Domnul şi loialitatea lor absolută faţă de lucrarea şi încrederea care le fuseseră date”³².

Căsătoria, familia şi slujirea în Biserică

Desigur, Gordon nu s-a gândit numai la muncă. Când s-a întors din Anglia, a continuat să o curteze pe Marjorie Pay. Plecarea lui fusese la fel de dificilă pentru Marjorie precum fusese pentru el. „Pe cât de entuziasmată eram să slujească în misiune”, a spus mai târziu Marjorie, „nu voi uita niciodată sentimentul de goliciune şi singurătate pe care l-am simţit în timp ce trenul pleca din gară”³³.

În toamna anului 1929, la patru ani de la plecarea lui Gordon în Anglia, Marjorie se înscrisese la Universitatea Utah, dar aflase mai târziu că tatăl ei îşi pierduse locul de muncă din pricina Marii crize economice. A renunţat imediat la cursuri şi şi-a găsit un loc de muncă în calitate de secretară pentru a-i ajuta financiar pe părinţii şi pe cei cinci fraţi mai mici ai ei – un lucru pe care a continuat să-l facă după ce Gordon s-a întors din misiune în anul 1935. Nu a mai avut niciodată ocazia de a termina facultatea, dar a fost hotărâtă să continue să înveţe, astfel încât s-a autoeducat citind.

Dispoziţia veselă a lui Marjorie, etica muncii şi devotamentul faţă de Evanghelie l-au făcut pe Gordon să o îndrăgească tot mai mult şi ea a fost impresionată de bunătatea şi credinţa lui. Ea a spus: „Pe măsură ce ne apropiam de pasul căsătoriei, am fost complet convinsă că Gordon mă iubea. Dar am ştiut, într-un fel, că nu voi fi niciodată pe primul loc în viaţa lui. Ştiam că voi fi pe locul doi şi că Domnul va fi pe primul loc. Şi a fost în regulă”. Ea a continuat: „Mi se părea că, dacă o femeie înţelege Evanghelia şi scopul pentru care suntem aici, ea va dori un soţ care să-L pună pe Domnul pe primul loc. Ştiind că el era un astfel de om, m-am simţit în siguranţă”³⁴.

Gordon şi Marjorie s-au căsătorit în Templul Salt Lake în data de 29 aprilie 1937 şi s-au mutat în casa de vară a familiei Hinckley din East Mill Creek. Au instalat o sobă şi au adus alte îmbunătăţiri pentru a putea locui acolo pe parcursul întregului an, s-au ocupat de livezi şi de grădini şi au început să-şi construiască propriul cămin pe o bucată din terenul învecinat. Şi astfel, locul îndrăgit de la ţară în care şi-a petrecut el verile în copilărie a devenit locul în care el şi Marjorie şi-au construit căminul şi şi-au crescut copiii – Kathleen, Richard, Virginia, Clark şi Jane.

Gordon şi Marjorie au întemeiat un cămin plin de dragoste, respect reciproc şi muncă grea şi au trăit potrivit Evangheliei. Rugăciunea zilnică în familie le-a oferit copiilor şansa de a vedea credinţa şi dragostea părinţilor lor. Când membrii familiei se rugau împreună, copiii simţeau, de asemenea, apropierea de Tatăl lor din Cer.

În casa Hinckley, existau puţine reguli, dar multe aşteptări. Marjorie a vorbit despre unele lucruri pentru care nu merită să te cerţi cu copiii. Descriind o metodă privind creşterea copiilor pe care au folosit-o ea şi soţul ei, Marjorie a spus: „Am învăţat că trebuia să am încredere în copiii mei, aşadar am încercat să nu spun niciodată nu dacă puteam să spun da. Când aveam copii mici, cel mai important lucru era să reuşesc să închei ziua cu bine şi să ne şi distrăm puţin. Mi-am dat seama că oricum nu puteam să iau toate deciziile în locul copiilor mei, aşa că am încercat să nu-mi fac griji pentru fiecare lucru mărunt”³⁵. Datorită încrederii părinţilor lor, copiii s-au simţit respectaţi şi au dobândit experienţă şi încredere în sine. Iar când răspunsul era nu, copiii înţelegeau că părinţii aveau un motiv întemeiat să spună nu.

Casa Hinckley era, de asemenea, plină de râsete. Marjorie a spus odată: „Singurul mod de a trece prin viaţă este acela de a râde pe drumul tău. Poţi fie să râzi, fie să plângi. Eu prefer să râd. Când plâng, mă doare capul”³⁶. Cu nişte părinţi care râdeau de ei înşişi şi găseau umor în viaţa de zi cu zi, copiii au găsit în cămin un refugiu încântător.

Slujirea în Biserică a făcut întotdeauna parte din viaţa lui Gordon şi Marjorie. Gordon a slujit în calitate de director al Şcolii de duminica la nivel de ţăruş şi, apoi, a fost chemat în preşedinţia generală a Şcolii de duminica, unde a slujit timp de nouă ani. Mai târziu, a slujit în calitate de consilier în preşedinţia unui ţăruş, în timp ce Marjorie a slujit în cadrul Societăţii Primare, Tinerelor Fete şi Societăţii de Alinare. Copiii lor au fost martori la faptul că slujirea în Biserică era un privilegiu care oferă bucurie – şi au urmat fiecare acest exemplu la maturitate.

Pregătire prin eforturi pe plan profesional

În primii şase ani de căsnicie, Gordon a continuat să lucreze la Comitetul pentru radio, publicitate și literatură misionarăal Bisericii. Era devotat iar proiectele şi termenele pe care le avea de respectat au necesitat mai mult decât cele mai mari eforturi din partea lui în folosirea abilităţilor şi experienţei sale. Într-o scrisoare adresată unui prieten, el a scris:

„Sunt multe de făcut. Munca în cadrul unui comitet cu nume lung creşte, devine din ce în ce mai complicată şi mai interesantă …

Radioul, filmele şi publicaţiile de toate felurile… mă ajută să mă rog, să fiu umil, ocupat şi să stau la locul de muncă multe ore… Toate acestea m-au făcut să fiu puţin mai dependent de ochelari… puţin mai cocoşat, puţin mai calm şi puţin mai uimit de rezultat”³⁷.

La începutul anilor 1940, cel de-al Doilea Război Mondial i-a adus lui Gordon un nou loc de muncă. Munca misionară cu timp deplin a devenit aproape inexistentă din pricina războiului, deci nu mai era nevoie să lucreze la materiale pentru misionari. Simţind că avea o responsabilitate faţă de ţară, s-a înscris la o şcoală de ofiţeri în cadrul Marinei Statelor Unite. Totuşi, problemele sale cu alergiile nu i-au permis să intre. „Am fost deprimat din cauză că nu am intrat”, a recunoscut el mai târziu. „Era război şi toată lumea făcea ceva pentru a ajuta. Am simţit că trebuia să-mi aduc şi eu contribuţia în vreun fel.”³⁸ Această dorinţă l-a făcut să concureze pentru un post de asistent şef de cale ferată la Căile Ferate Denver şi Rio Grande. Deoarece trenurile erau extrem de necesare în transportarea trupelor şi proviziilor pentru război, Gordon a simţit că această slujbă avea să-l ajute să-şi slujească patria. Compania l-a angajat în anul 1943 şi el a lucrat în depoul din oraşul Salt Lake până când a fost transferat, împreună cu familia, în Denver, Colorado, în anul 1944.

Supraveghetorii de la căile ferate au fost impresionaţi de munca depusă de Gordon şi, în anul 1945, când s-a terminat războiul, aceştia i-au oferit un post permanent cu şanse mari de a avea o carieră strălucită. În acelaşi timp, vârstnicul Stephen L Richards l-a sunat pe Gordon şi l-a chemat să lucreze din nou cu timp deplin pentru Biserică. Deşi la Căile Ferate salariul era mai mare decât în cadrul Bisericii, Gordon şi-a urmat inima şi s-a întors în oraşul Salt Lake.³⁹

Îndatoririle lui Gordon de la sediul Bisericii au fost mai ample decât responsabilităţile pe care le-a avut la slujba de dinainte. În anul 1951, a fost numit secretar executiv al Comitetului general al misionarilor al Bisericii şi i s-a încredinţat supravegherea zilnică a activităţii Departamentului pentru misionari nou-format. Acest departament se ocupa cu tot ce ţinea de răspândirea Evangheliei, inclusiv cu producţia, traducerea şi distribuţia de materiale folosite de misionari, instruirea misionarilor şi preşedinţilor de misiune şi relaţiile publice în scopul stabilirii de relaţii bune cu oameni şi organizaţii din afara Bisericii şi a eliminării noţiunilor false despre Biserică.⁴⁰

În toamna anului 1953, preşedintele David O. McKay l-a chemat pe Gordon în biroul său şi i-a cerut să se gândească la un lucru care nu avea legătură directă cu sarcinile sale din Departmentul pentru misionari. El a început, spunând: „Frate Hinckley, după cum ştii, construim un templu în Elveţia şi acesta va fi diferit de celelalte temple ale noastre prin faptul că acolo vor merge membri care vorbesc multe limbi. Vreau ca tu să găseşti o cale de a prezenta instrucţiunile din templu în diferitele limbi ale Europei folosind un număr minim de lucrători în templu”⁴¹.

Preşedintele McKay i-a oferit lui Gordon un loc în care putea căuta inspiraţie şi evada din numeroasele cerinţe ale muncii sale de la Departamentul pentru misionari. În fiecare seară, de luni până vineri, sâmbăta şi, uneori, duminica, Gordon lucra într-o încăpere mică de la etajul cinci al Templului Salt Lake. De multe ori, sâmbăta dimineaţa, preşedintele McKay i se alătura pentru a împărtăşi idei, a studia cu atenţie prezentarea înzestrării şi a se ruga pentru îndrumare.

După ce a reflectat, s-a rugat şi a căutat revelaţie, Gordon a recomandat să se facă o prezentare video a înzestrării şi o înregistrare audio a instrucţiunilor sacre care să fie dublate în mai multe limbi. Preşedintele McKay şi alţii au aprobat recomandarea sa şi l-au însărcinat pe el să fie producătorul filmului. Gordon a lucrat cu o echipă de profesionişti talentaţi şi credincioşi şi au finalizat proiectul în luna septembrie a anului 1955. După aceea, a dus personal filmele la Templul Berna, Elveţia, şi a supravegheat pregătirile tehnice pentru primele sesiuni de înzestrare.⁴²

Gordon a fost emoţionat când a văzut că munca sa le aduce bucurie sfinţilor din Europa: „Când i-am văzut pe oamenii aceea din zece naţiuni, adunaţi pentru a lua parte la rânduielile din templu, când i-am văzut pe oamenii în vârstă de dincolo de cortina de fier care îşi pierduseră familiile în războiul care se răspândise în ţările lor şi când am fost martor la expresiile de bucurie şi lacrimile de fericire care veneau din sufletele lor datorită ocaziilor care le fuseseră date, când le-am văzut pe soţiile şi soţii tineri cu familiile lor – copiii lor deştepţi şi frumoşi – şi le-am văzut pe familiile acelea unite într-o relaţie eternă, am ştiut cu certitudine, chiar mai bine decât ştiusem înainte, că [preşedintele McKay] fusese inspirat şi îndrumat de Domnul să aducă acele binecuvântări nepreţuite în vieţile acelor femei şi bărbaţi credincioşi adunaţi din naţiunile Europei”⁴³.

Trecuseră douăzeci de ani de când Gordon se întorsese din misiune şi nu-şi împlinise visul de a obţine o diplomă de masterat sau de doctorat şi de a deveni jurnalist. În schimb, învăţase să folosească tehnologia nouă pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu, dezvoltase relaţii bune cu oameni de alte religii, studiase şi scrisese lucrări privind istoria Bisericii şi ajutase la pregătirea modalităţii prin care mii de sfinţi din zilele din urmă să primească binecuvântările templului. Aceste experienţe au reprezentat temelia pentru slujirea pe care avea să o ofere tot restul vieţii sale.

Slujirea în calitate de asistent al Celor Doisprezece

În ziua de sâmbătă, 5 aprilie 1958, Richard, fiul lui Gordon şi al lui Marjorie, a răspuns la telefon. Persoana de la celălalt capăt al liniei nu s-a prezentat, dar Richard a recunoscut vocea preşedintelui David O. McKay şi s-a grăbit să-l anunţe pe tatăl său. După o convorbire scurtă cu preşedintele McKay, Gordon a făcut un duş rapid, s-a schimbat şi a mers la biroul preşedintelui Bisericii. Deoarece mai primise sarcini de la preşedintele McKay, se aştepta să fie rugat să facă ceva legat de sesiunea conferinţei generale din ziua următoare. A fost şocat să afle că preşedintele McKay avea altceva în minte. După ce l-a salutat prietenos, preşedintele McKay i-a cerut lui Gordon să slujească în calitate de asistent al Celor Doisprezece. Cei care au mai slujit în această chemare, care s-a desfiinţat în anul 1976, au fost autorităţi generale ale Bisericii. Gordon slujea în calitate de preşedinte al ţăruşului East Mill Creek când preşedintele McKay i-a dat această chemare.

În ziua următoare, vârstnicul Gordon B. Hinckley a primit un vot de susţinere în cadrul conferinţei generale. Deşi, în prima sa cuvântare din cadrul conferinţei generale, a recunoscut că se simţea „copleşit de un sentiment de nepotrivire”, el şi-a acceptat noua responsabilitate cu credinţa şi energia lui caracteristice.⁴⁴

O responsabilitate majoră pe care vârstnicul Hinckley a primit-o în calitatea sa de asistent al Celor Doisprezece a fost de a supraveghea munca Bisericii de pe tot continentul asiatic. Nu ştia prea multe despre oamenii de acolo şi nu vorbea nicio limbă de-a lor, dar el a ajuns repede să-i iubească şi ei pe el. Kenji Tanaka, un sfânt din zilele din urmă japonez, a povestit despre prima adunare la care a luat parte vârstnicul Hinckley în Japonia: „I se putea citi bucuria vârstnicului Hinckley în ochii care străluceau. Primul cuvânt pe care ni l-a adresat a fost: Subarashii! [«Minunat!»] Atmosfera acelei adunări s-a schimbat din una serioasă şi formală într-una prietenoasă şi cei care au participat s-au simţit aproape de el şi a domnit un sentiment plăcut”⁴⁵.

Acesta a fost sentimentul pe care l-a împărtăşit peste tot unde a mers în Asia. I-a ajutat pe oameni să vadă că, dacă au credinţă în Domnul, pot îndeplini lucruri măreţe şi pot ajuta la creşterea Bisericii în ţările lor. De asemenea, a dezvoltat o relaţie apropiată cu misionarii cu timp deplin, ştiind că sârguinţa lor avea să aibă impact direct asupra oamenilor cărora le slujeau.

Martor special al numelui lui Hristos

Un alt apel telefonic care i-a schimbat viaţa a avut loc într-o altă zi de sâmbătă – în data de 30 septembrie 1961. De data aceasta, Marjorie a fost cea care a auzit vocea cunoscută a preşedintelui McKay la telefon. Din nou, Gordon B. Hinckley s-a grăbit să ajungă la biroul preşedintelui Bisericii. Din nou, a fost surprins şi copleşit când a auzit motivul pentru care fusese chemat. Când a ajuns, preşedintele McKay i-a spus: „Am simţit îndemnul să te aleg pentru a ocupa locul rămas liber în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli şi am dori să te susţinem astăzi, în cadrul conferinţei”⁴⁶. Din nou, vârstnicul Hinckley a mers înainte cu credinţă şi entuziasm în pofida sentimentelor de nepotrivire.

În calitate de apostol, vârstnicul Hinckley a primit alte responsabilităţi. Din când în când, s-a întâlnit cu conducători ai guvernelor şi cu alţi demnitari. I s-a cerut de multe ori să vorbească în public în favoarea Bisericii pentru a răspunde criticilor şi neliniştii culturale din Statele Unite. A fost la cârma eforturilor de a mări capacităţile Bisericii de a face transmisiuni în direct şi de a folosi tehnologia pentru a răspândi Evanghelia în întreaga lume. Chiar dacă avea aceste roluri importante, nu a pierdut niciodată din vedere responsabilitatea sa de a întări credinţa indivizilor şi a familiilor. Fie că vorbea în faţa unei persoane sau a zece mii de oameni, el îi influenţa în mod personal, fapt ce a devenit o trăsătură caracteristică a slujirii sale: de a aduce oamenii, unul câte unul, la Hristos.

Vârstnicul Hinckley a continuat să supravegheze munca din Asia în următorii şapte ani şi s-a bucurat să vadă progresul prietenilor de acolo. El a observat: „Este o experienţă care mă inspiră… aceea de a fi martorul modului în care Domnul îndeplineşte detaliile planului său perfect în acele… părţi ale pământului”⁴⁷.

Când îndatoririle s-au schimbat printre membrii Cvorumului celor Doisprezece, vârstnicul Hinckley a primit ocazii de a sluji în alte părţi ale lumii. Oriunde a mers, a dat dovadă de grijă pentru oameni în mod individual. În anul 1970, când supraveghea munca Bisericii din America de Sud, el a călătorit în Chile după ce a prezidat asupra unei conferinţe de ţăruş în Peru. La două zile după ce a ajuns în Chile, a aflat că un cutremur devastator a zguduit Peru şi patru misionari erau daţi dispăruţi. A făcut planuri imediat de a se întoarce în Peru, deşi acest lucru avea să-i întârzie întoarcerea acasă. „Nu pot să merg acasă cu conştiinţa împăcată în timp ce misionarii sunt daţi dispăruţi”, a spus el.⁴⁸

A ajuns în Lima, Peru, în dimineaţa următoare. Când misionarii au găsit un operator al unui echipament radio pentru amatori, au reuşit să sune în Lima şi vârstnicul Hinckley a vorbit cu ei. Misionarii se aflau într-o încăpere mică, plină de alţi supravieţuitori, şi conversaţiile au fost transmise printr-un difuzor. Când vocea vârstnicului Hinckley s-a auzit prin difuzor în acea încăpere înghesuită cu oameni care se împingeau să vorbească la radio, imediat s-a făcut o linişte deplină. Cu toate că vorbea în engleză şi toţi aceşti oameni vorbeau spaniolă, ei au început să vorbească între ei în şoaptă şi să întrebe: «Cine este acel bărbat?» Au putut simţi, chiar într-o situaţie de haos, că vocea aparţinea unui om extraordinar”⁴⁹.

În primii doi ani în care a supravegheat Biserica din America de Sud, vârstnicul Hinckley a vizitat fiecare misiune, a creat misiuni noi în Columbia şi Ecuador, a ajutat la crearea de ţăruşi noi în Lima, Peru şi São Paulo, Brazilia şi a ajutat la rezolvarea problemelor de obţinere a vizei pentru misionarii chemaţi să slujească în Argentina. Ar fi făcut mai multe dar, în luna mai a anului 1971, a primit însărcinarea de a supraveghea opt misiuni din Europa.⁵⁰

Deseori, vârstnicul Hinckley a resimţit oboseala cauzată de programul lui încărcat. Era mereu fericit să se întoarcă acasă şi să petreacă timp cu Marjorie şi cu copiii. Cu toate acestea, Marjorie şi-a dat seama că, atunci când era departe de lucrarea Bisericii prea mult timp, devenea neliniştit. Chemarea sa de apostol – unul dintre „martorii speciali ai numelui lui Hristos” (D&L 107:23) a fost mereu în mintea sa.

Responsabilităţi apăsătoare în calitate de consilier în Prima Preşedinţie

În data de 15 iulie 1981, după ce slujise în Cvorumul celor Doisprezece de aproape 20 de ani, vârstnicul Hinckley a primit o altă chemare surprinzătoare. Preşedintele Spencer W. Kimball, preşedinte al Bisericii în acea perioadă, i-a cerut să slujească în calitate de consilier în Prima Preşedinţie, împreună cu preşedinţii N. Eldon Tanner şi Marion G. Romney. Acest lucru era neobişnuit, dar nu nemaivăzut, acela de a exista trei consilieri, nu doi. Preşedintele Kimball şi consilierii săi nu aveau o stare de sănătate bună şi aveau nevoie de sprijin în preşedinţie.⁵¹

În cadrul primei conferinţe generale în calitate de consilier în Prima Preşedinţie, preşedintele Hinckley a declarat: „Singura mea dorinţă este să slujesc cu loialitate oriunde sunt chemat… Acestă chemare sacră mi-a dezvăluit slăbiciunile. Dacă v-am jignit în orice moment, îmi cer scuze şi sper să mă iertaţi. Fie că această însărcinare va fi lungă sau scurtă, promit să dau tot ce am mai bun din mine, cu dragoste şi credinţă”⁵².

Era nevoie de eforturile sale cele mai mari, deoarece starea sănătăţii preşedinţilor Kimball, Tanner şi Romney s-a înrăutăţit. Majoritatea muncii de zi cu zi a Primei Preşedinţii a căzut pe umerii preşedintelui Hinckley. De asemenea, a avut responsabilităţi în cadrul proiectelor mai mari, precum dedicarea Templului Jordan River, Utah. În plus, a avut de înfruntat critici adresate în mod public Bisericii şi conducătorilor săi din trecut şi din prezent. În cadrul Conferinţei Generale din luna aprilie a anului 1982, el a dat următorul sfat:

„Trăim într-o societate care se hrăneşte cu critici… Vă îndemn cu tărie să priviţi lucrurile în ansamblu şi să nu vă mai faceţi griji pentru micile defecte… Acestea sunt doar amănunte lipsite de importanţă în raport cu magnitudinea slujirii [conducătorilor Bisericii] şi importanţa contribuţiei lor”⁵³.

Preşedintele Tanner a decedat în data de 27 noiembrie 1982 iar starea de sănătate a preşedinţilor Kimball şi Romney s-a înrăutăţit astfel încât, în cadrul Conferinţei Generale din luna aprilie a anului 1983, preşedintele Hinckley, care fusese chemat în calitate de al doilea consilier în Prima Preşedinţie, a stat între două scaune goale în prezidiu. Într-un mod profund personal, el a simţit ceea ce cândva numise „singurătatea unui conducător”⁵⁴.

Preşedintele Gordon B. Hinckley, la conferinţa generale, când a fost singurul membru al Primei Preşedinţii în starea de sănătate suficient de bună pentru a participa

Preşedintele Hinckley a acţionat cu grijă şi cu rugăciune, nedorind să ia locul profetului. El le-a cerut membrilor seniori ai Celor Doisprezece – în special vârstnicului Ezra Taft Benson, preşedintele Cvorumului – să-l ajute în treburile zilnice ale Bisericii. Preşedintele Hinckley a lucrat cot la cot cu membrii Cvorumului celor Doisprezece, fiind îndrumat întotdeauna de preşedintele Kimball. Cu toate acestea, el s-a simţit foarte împovărat.

Deşi responsabilităţile preşedintelui Hinckley în Prima Preşedinţie i-au cerut să stea în oraşul Salt Lake majoritatea timpului, din când în când, el a călătorit pentru a sluji membrilor şi misionarilor din alte părţi ale lumii. În anul 1984, el s-a întors în Filipine. Optsprezece ani mai devreme, dedicase acolo prima capelă; acum, urma să dedice primul templu. În rugăciunea de dedicare, el a spus:

„Această naţiune, Filipine, este o naţiune a multor insule, a căror oameni iubesc libertatea şi adevărul, ale căror inimi sunt sensibile la mărturia slujitorilor Tăi şi care primesc cu bucurie mesajul Evangheliei restaurate. Îţi mulţumim pentru credinţa lor. Îţi mulţumim pentru spiritul lor de sacrificiu. Îţi mulţumim pentru miracolul progresului muncii Tale în această ţară”⁵⁵.

Progresul continuu al Bisericii a fost evident în luna iunie a anului 1984 când, în numele Primei Preşedinţii, preşedintele Hinckley a anunţat că urmau să fie chemaţi preşedinţi de zonă – membri ai Celor Şaptezeci care urmau să locuiască în întreaga lume şi să supravegheze lucrarea Bisericii în zone geografice desemnate. Lucrând sub îndrumarea Primei Preşedinţii şi a Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, aceşti fraţi urmau să conducă şi să ofere instruirea necesară în zonele lor. „Nu putem lua toate deciziile în oraşul Salt Lake”, a spus el. „Trebuie să descentralizăm autoritatea.”⁵⁶ Aproximativ un an mai târziu, adresându-se conducătorilor Bisericii din întreaga lume, preşedintele Hinckley a spus: „Sunt încrezător că, în aceste ultime câteva luni, am făcut un pas inspirat şi important. Sunt încrezător că prezenţa acestor bărbaţi buni în mijlocul dumneavoastră vă întăreşte. Aceşti fraţi ajută cu adevărat la construirea unităţii Bisericii”⁵⁷.

După ce condusese Biserica 12 ani, timp în care aceasta crescuse extraordinar de mult, preşedintele Spencer W. Kimball a decedat în data de 5 noiembrie 1985. Apostolul cu cea mai mare vechime în acest oficiu, preşedintele Ezra Taft Benson, a fost pus deoparte ca preşedinte al Bisericii. El i-a cerut lui Gordon B. Hinckley să slujească în calitate de primul consilier în Prima Preşedinţie şi lui Thomas S. Monson să slujească în calitate de al doilea consilier. Existând acum trei membri sănătoşi ai Primei Preşedinţii, preşedintele Hinckley a simţit că poverile sale s-au uşurat şi a avut mai multe ocazii de a-i vizita pe sfinţii din întreaga lume.

Prima Preşedinţie — Preşedintele Ezra Taft Benson *(mijloc)* împreună cu consilierii săi, preşedintele Gordon B. Hinckley *(stânga)* şi preşedintele Thomas S. Monson *(dreapta)* la conferinţa generală

După câţiva ani, starea de sănătate a preşedintelui Benson a început să se înrăutăţească şi responsabilităţile zilnice legate de conducerea Bisericii au căzut, din nou, pe umerii preşedintelui Hinckley. Totuşi, de data aceasta, nu era singur în Prima Preşedinţie. Cu vitalitate şi energie, preşedinţii Hinckley şi Monson au menţinut Biserica pe drumul drept, respectând mereu chemarea de profet, văzător şi revelator a preşedintelui Benson. Ei au clădit un parteneriat şi o prietenie puternice şi trainice.

Preşedintele Benson a decedat în data de 30 mai 1994 şi preşedintele Howard W. Hunter a devenit preşedinte al Bisericii. Din nou, preşedinţii Hinckley şi Monson au slujit în calitate de consilieri. În luna iunie, preşedintele şi sora Hinckley i-au însoţit pe preşedintele Hunter şi pe soţia dânsului, Inis, pe vârstnicul M. Russell Ballard şi pe soţia dânsului, Barbara, la Nauvoo, Illinois, pentru a lua parte la comemorarea a 150 de ani de la martiriul lui Joseph şi Hyrum Smith. Aceasta avea să fie singura călătorie pe care preşedintele Hunter şi preşedintele Hinckley aveau să o facă împreună. Preşedintele Hunter se luptase cu probleme de sănătate mulţi ani iar starea sa se înrăutăţise rapid după această călătorie. În data de 27 februarie 1995, el i-a cerut preşedintelui Hinckley o binecuvântare a preoţiei. În binecuvântare, preşedintele Hinckley s-a rugat fierbinte pentru viaţa preşedintelui Hunter, dar a spus, de asemenea, că era în mâinile Domnului.⁵⁸ Câteva zile mai târziu, în data de 3 martie 1995, preşedintele Hunter a decedat.

Profet, văzător şi revelator şi preşedinte al Bisericii

Moartea preşedintelui Hunter, deşi nu survenise în mod surprinzător, a pus o povară mare pe soţii Hinckley. Fiind apostolul cu cea mai mare vechime în acest oficiu, preşedintele Hinckley a urmat la preşedinţia Bisericii. Sora Hinckley şi-a amintit de momentul în care au primit vestea morţii preşedintelui Hunter: „Preşedintele Hunter plecase dintre noi, iar noi am rămas să mergem înainte. M-am simţit atât de tristă, atât de singură. Gordon la fel. Era copleşit. Şi se simţea foarte, foarte singur. Nu mai era nimeni care să poată înţelege prin ce trecea el”⁵⁹.

După înmormântarea preşedintelui Hunter, preşedintele Hinckley a găsit mângâiere în templu. Aflându-se singur în sala în care se adunau membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece în Templul Salt Lake, el a studiat scripturile şi a meditat la ceea ce a citit. A reflectat la viaţa, slujirea şi ispăşirea lui Isus Hristos. Apoi s-a uitat cu atenţie la portretele de pe perete, care-i înfăţişa pe toţi preşedinţii Bisericii de la Joseph Smith la Howard W. Hunter. El a consemnat în jurnalul său următoarea experienţă:

„M-am plimbat în faţa acestor portrete şi m-am uitat în ochii bărbaţilor pe care îi reprezentau. Simţeam că aproape puteam vorbi cu ei. Simţeam ca şi cum ei îmi vorbeau şi mă întăreau… Am stat jos pe scaunul pe care l-am ocupat în calitate de primul consilier al preşedintelui. Am petrecut destul de mult timp uitându-mă la portretele acelea. Fiecare dintre ele păreau că aproape prind viaţă. Mi se părea că se uitau la mine. Simţeam că ei mă încurajau şi-mi promiteau că mă vor ajuta. Păreau să-mi spună că vorbiseră într-un consiliu din cer, că nu trebuia să-mi fie teamă, că aveam să fiu binecuvântat şi sprijinit în slujirea mea.

Am îngenuncheat şi m-am rugat Domnului. Am vorbit cu El mult timp în rugăciune… Sunt convins că, prin puterea Spiritului, am auzit cuvântul Domnului, nu rostit, ci ca o căldură pe care am simţit-o în inima mea cu privire la întrebările pe care le adresasem în rugăciune”⁶⁰.

După această experienţă, el şi-a consemnat, din nou, gândurile: „Mă simt mai bine şi am o asigurare mult mai fermă în inima mea că Domnul lucrează pentru a împlini voia Sa cu privire la cauza şi împărăţia Sa, că eu voi fi susţinut în calitate de preşedinte al Bisericii şi profet, văzător şi revelator şi voi sluji în această chemare atâta timp cât doreşte Domnul. Având confirmarea Spiritului în inima mea, sunt pregătit acum să merg înainte să fac cea mai bună treabă pe care o pot face. Mi-e greu să cred că Domnul îmi dă această înaltă şi sacră responsabilitate… Sper că Domnul m-a instruit să fac ceea ce aşteaptă de la mine. Îi voi da toată loialitatea mea şi voi căuta, cu siguranţă, îndrumarea Sa”⁶¹.

Preşedintele Gordon B. Hinckley a fost pus deoparte ca preşedinte al Bisericii în data de 12 martie 1995, iar în ziua următoare a vorbit în cadrul unei conferinţe de presă şi a răspuns la întrebările reporterilor. Vârstnicul Jeffrey R. Holland a spus că, „spre sfârşitul unui schimb de replici călduroase, deseori şirete, dar întotdeauna câştigate de el, cu privire la tot felul de întrebări adresate în această conferinţă de presă, preşedintele Hinckley a fost întrebat de un reporter: «Pe ce vă veţi concentra? Care va fi tema conducerii dumneavoastră?»

El a răspuns instinctiv: «Vom continua. Da. Tema noastră va fi să continuăm marea lucrare care a fost realizată de predecesorii noştri»”⁶².

Preşedintele Hinckley a fost întotdeauna fidel acelei promisiuni. Având respect faţă de profeţii care slujiseră înaintea lui, el a continuat munca pe care aceştia o făcuseră. Şi având credinţă în Dumnezeu şi în Isus Hristos, el a acţionat potrivit relevaţiei primite de a face aceeaşi lucrare în moduri noi.

Scoaterea Bisericii „din obscuritate” (D&L 1:30)

La începutul slujirii preşedintelui Hinckley, vârstnicul Neal A.Maxwell, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a observat: „Preşedintele Hinckley ajută la scoaterea Bisericii din obscuritate. Biserica nu poate înainta aşa cum trebuie dacă este ascunsă sub o baniţă. Cineva trebuie să o scoată de acolo iar preşedintele Hinckley este dispus să facă acest lucru. Este un om care înţelege trecutul şi prezentul în acelaşi timp şi are daruri minunate privind exprimarea, care îi permit să prezinte mesajul nostru într-un mod atractiv pentru oamenii de pretutindeni”⁶³.

Cunoştinţele vaste ale preşedintelui Hinckley în domeniile mediei şi radiodifuziunii l-au pregătit pentru această muncă. În calitate de preşedinte al Bisericii, a dat deseori interviuri unor jurnalişti din întreaga lume, răspunzând la întrebările lor despre doctrina şi regulile Bisericii şi depunându-şi mărturia despre Salvator şi Evanghelia restaurată. De fiecare dată, i-a ajutat pe oameni să-şi mărească înţelegerea şi a legat prietenii.

De o importanţă deosebită a fost interviul acordat reporterului veteran Mike Wallace, în anul 1996, în cadrul emisiunii televizate 60 Minutes (60 de minute). Dl. Wallace era cunoscut pentru interviurile sale dure iar preşedintele Hinckley a recunoscut că a avut rezerve înainte de a intra în direct la o televiziune naţională din Statele Unite. El a spus: „Dacă interviul se dovedeşte a fi favorabil, voi fi recunoscător. Dacă nu, promit că nu voi mai călca niciodată în astfel de capcane”⁶⁴.

Interviul a a dat roade bune, arătând multe aspecte pozitive ale Bisericii. Un alt lucru bun care a rezultat din acest interviu a fost faptul că Mike Wallace şi preşedintele Hinckley au devenit prieteni.

În anul 2002, oraşul Salt Lake a fost gazda Jocurilor Olimpice de iarnă, ceea ce a făcut ca Biserica să fie în centrul atenţiei pe plan internaţional. Preşedintele Hinckley şi consilierii săi au fost consultaţi în privinţa anumitor planuri. El a spus: „Am luat o decizie de a nu folosi acest moment sau loc pentru a face prozelitism, dar eram încrezători că, din acest eveniment important, Biserica avea să tragă mari foloase”⁶⁵. A avut dreptate. Zeci de mii de oameni au vizitat oraşul Salt Lake şi au fost întâmpinaţi de gazde amabile – sfinţi din zilele din urmă şi alţii au lucrat împreună pentru succesul Jocurilor Olimpice. Aceşti vizitatori s-au plimbat prin Piaţa Templului, au ascultat Corul Tabernacolului şi au vizitat Biblioteca de istorie a familiei. Miliarde de oameni au văzut Templul Salt Lake la televizor şi Biserica a fost prezentată într-o lumină favorabilă. A fost, după cum a spus preşedintele Hinckley, „un lucru minunat pentru Biserică”.

Preşedintele Hinckley nu doar că a folosit căi de comunicare vechi, ci a îmbrăţişat şi inovaţiile. De exemplu, a văzut în Internet un mod de a apropia Biserica de membrii ei şi de a împărtăşi Evanghelia restaurată celor de alte credinţe. În timpul conducerii sale, Biserica a lansat LDS.org, FamilySearch.org şi Mormon.org.

În data de 23 iunie 2004, când preşedintele Hinckley a împlinit 94 de ani, a primit Medalia pentru Libertate oferită de preşedintele ţării, cea mai mare recunoaştere oferită cetăţenilor în Statele Unite. Ca răspuns, el a spus: „Sunt profund onorat să primesc această recunoaştere prestigioasă de la preşedintele Statelor Unite. Sunt profund recunoscător. Într-un sens mai larg, aceasta recunoaşte şi onorează Biserica care mi-a oferit atâtea prilejuri şi ale cărei interese m-am străduit să le apăr”⁶⁶. El a considerat acest premiu un simbol al creşterii reputaţiei pozitive a Bisericii şi a dovezii că era, într-adevăr, scoasă din obscuritate.

Călătorind printre sfinţii din zilele din urmă

Preşedintelui Hinckley nu i-a plăcut să călătorească, însă dorinţa lui de a sluji printre sfinţii din zilele din urmă a fost mai puternică decât cea de a sta acasă. El a spus că dorea să „meargă printre membrii noştri pentru a le arăta aprecierea şi a-i încuraja şi pentru a depune mărturie despre divinitatea lucrării Domnului”⁶⁷. La începutul slujirii sale ca profet, el a menţionat: „Sunt hotărât ca, atât timp cât voi avea putere, să merg printre oameni, acasă şi în afara ţării… Am de gând să continuu să mă mişc cu energie cât timp pot. Doresc să fiu în preajma oamenilor pe care îi iubesc”⁶⁸.

În timpul slujirii sale în calitate de preşedinte al Bisericii, a călătorit foarte mult în Statele Unite şi de mai bine de 90 de ori în alte ţări. În total, cât timp a fost preşedinte al Bisericii, el a călătorit mai mult de 1,6 milioane de kilometri, întâlnindu-se cu sfinţi din toate părţile lumii.⁶⁹

În unele zone, oamenii trebuiau să facă eforturi mai mari pentru a-l vedea decât cele pe care le făcea el pentru a-i vedea. De exemplu, în anul 1996, sora Hinckley şi preşedintele Hinckley au vizitat Insulele Filipine, unde numărul membrilor Bisericii crescuse la mai bine de 375.000. Preşedintele şi sora Hinckley trebuiau să vorbească într-o seară în cadrul unei adunări ţinute în clădirea Araneta Coliseum din Manila. La mijlocul după-amiezii, clădirea a fost plină până la refuz. Cozile au început să se formeze la 7 dimineaţa pentru o adunare care trebuia să înceapă abia după doisprezece ore. Numărătoarea oficială a indicat să au existat 35.000 de membri care s-au înghesuit într-o clădire de 25.000 de locuri, ocupând şi culoarele şi holurile. Mulţi sfinţi călătoriseră douăzeci de ore cu barca şi autobuzul pentru a ajunge la Manila. Pentru unii, costul călătoriei a reprezentat salariul pe câteva luni …

„Când preşedintele Hinckley a auzit că sala era neîncăpătoare şi că administratorul acesteia se întreba dacă puteau începe mai devreme, el a spus: «Să mergem!». El şi sora Hinckley au intrat în arena imensă… Apoi, congregaţia s-a ridicat spontan în picioare, a aplaudat şi a început să cânte, cu o emoţie extraordinară, «Mulţumim, Ţie, Dumnezeul nostru»”⁷⁰.

Ştiind că el şi fraţii săi din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece nu puteau merge peste tot unde doreau să meargă, preşedintele Hinckely a încurajat folosirea tehnologiei pentru a instrui conducătorii din întreaga lume. Folosind posibilitatea de a transmite prin satelit, el a prezidat asupra mai multor transmisiuni de instruire a conducătorilor din întreaga lume, prima de acest gen având loc în luna ianuarie a anului 2003.

Promovarea importanţei de a învăţa şi a preda adevăruri spirituale şi laice

Preşedintele Hinckley a declarat: „Niciunul dintre noi… nu ştie suficient. Procesul de învăţare este un proces fără sfârşit. Noi trebuie să citim, trebuie să observăm, trebuie să asimilăm şi trebuie să cugetăm la ceea ce ne expunem mintea”⁷¹. De asemenea, el a spus: „Predarea eficientă este însăşi esenţa conducerii în Biserică. Bărbaţii şi femeile vor dobândi viaţa eternă numai dacă sunt învăţaţi cu atâta eficienţă, încât să se poată schimba şi disciplina. Nu pot fi forţaţi să devină neprihăniţi sau să intre în cer. Trebuie să fie conduşi, ceea ce înseamnă că trebuie să fie învăţaţi”⁷².

Preşedintele Hinckley a dorit să le ofere sfinţilor din zilele din urmă din întreaga lume mai multă hrană spirituală. În anul 1995, el a aprobat cu mult entuziasm un plan de a publica o nouă serie de cărţi ce aveau să ofere membrilor Bisericii o bibliotecă a Evangheliei. Curând, Biserica a început să publice seria intitulată Învăţături ale preşedinţilor Bisericii, din care face parte această carte.

Învăţătura laică a fost, de asemenea, importantă pentru preşedintele Hinckley. El şi-a făcut griji pentru membrii Bisericii din zonele sărace ale lumii, care nu-şi puteau permite o educaţie superioară sau o şcoală profesională. Fără astfel de educaţie, majoritatea dintre ei aveau să rămână săraci. În cadrul sesiunii preoţiei a Conferinţei Generale din luna aprilie a anului 2001, preşedintele Hinckley a spus:

„În efortul de a remedia această situaţie, propunem un plan – un plan care, credem noi, este inspirat de Domnul. Biserica înfiinţează un fond, în cea mai mare parte din contribuţiile sfinţilor credincioşi din zilele din urmă care au contribuit şi vor contribui pentru acest scop. Le suntem profund recunoscători… Îl vom numi Fondul Permanent pentru Educaţie”⁷³.

Preşedintele Hinckley a explicat că cei care urmau să beneficieze de pe urma programului urmau să primească împrumuturi luate din fonduri donate de membri ai Bisericii pentru şcoală sau cursuri de calificare. După ce aveau să-şi finalizeze studiile sau cursurile, trebuia să restituie banii luaţi cu împrumut, astfel încât fondurile să poată fi folosite pentru a-i ajuta pe alţii. Preşedintele Hinckley a explicat, de asemenea, că Fondul Permanent pentru Educaţie avea să fie „bazat pe principii similare acelora care au stat la baza Fondului Permanent pentru Emigrare”, pe care Biserica îl înfiinţase în anii 1800 pentru a-i ajuta pe sfinţii aflaţi în nevoie să emigreze în Sion.⁷⁴

După şase luni, sfinţii din zilele din urmă au donat milioane de dolari către Fondul Permanent pentru Educaţie.⁷⁵ La un an de la prezentarea planului, preşedintele Hinckley a anunţat: „Această iniţiativă se bazează acum pe o temelie solidă… Tinerii şi tinerele din zonele mai puţin privilegiate ale lumii, tinerii şi tinerele care, în cea mai mare parte, sunt foşti misionari sau foste misionare, vor fi ajutaţi să dobândească o educaţie bună care-i va ridica din starea degradantă a sărăciei cu care strămoşii lor s-au luptat generaţii întregi”⁷⁶. Acest program continuă să-i binecuvânteze pe sfinţii din zilele din urmă, atât pe cei care oferă, cât şi pe cei care primesc.

Depunând mărturie despre sfinţenia căsătoriei şi familiei

În cadrul Adunării generale a Societăţii de Alinare, care s-a desfăşurat în data de 23 septembrie 1995, preşedintele Hinckley a spus:

„Având în vedere nenumăratele sofisme care sunt prezentate drept adevăruri, atât de multe minciuni cu privire la standarde şi valori şi atât de multe ademeniri şi ispite de a fi infectaţi cu virusul lumesc, am simţit că trebuie să avertizăm şi să prevenim. Pentru a face aceasta, noi, Prima Preşedinţie şi Consiliul Celor Doisprezece Apostoli adresăm acum o proclamaţie către Biserică şi către lume care reprezintă o declaraţie şi o reafirmare a standardelor, doctrinelor şi practicilor care au legătură cu familia şi pe care profeţii, văzătorii şi revelatorii acestei Biserici le-au afirmat în mod repetat de-a lungul istoriei”⁷⁷.

Cu această introducere, preşedintele Hinckley a citit, pentru prima oară în public, „Familia – o declaraţie oficială către lume”.

Soţii Hinckley cu nepoţii — „Îi sfătuim pe părinţi şi pe copii să acorde prioritate maximă rugăciunii în familie, serii în familie, studiului şi învăţării din Evanghelie, precum şi activităţilor de recreere sănătoase.”

Sfinţenia căsătoriei şi a familiei a fost o temă constantă în învăţăturile preşedintelui Hinckley. El a condamnat abuzul de orice fel şi i-a încurajat pe părinţi şi pe copii să fie răbdători unul cu altul, să se iubească unul pe altul, să se înveţe unul pe altul şi să-şi slujească unul altuia. Într-o scrisoare datată 11 februarie 1999, el şi consilierii săi din Prima Preşedinţie au spus:

„Facem apel la părinţi să se dedice propovăduirii şi creşterii copiilor lor în spiritul principiilor Evangheliei, care îi va ţine aproape de Biserică. Căminul este temelia unei vieţi neprihănite şi nimic altceva nu-l poate înlocui sau nu poate să îndeplinească funcţiile sale esenţiale în îndeplinirea acestei responsabilităţi dată de către Dumnezeu.

Îi sfătuim pe părinţi şi pe copii să acorde prioritate maximă rugăciunii în familie, serii în familie, studiului şi învăţării din Evanghelie, precum şi activităţilor de recreare sănătoase. Oricât de demne şi potrivite ar fi alte cerinţe sau activităţi, ele nu trebuie să înlocuiască însărcinările primite de la Dumnezeu, pe care doar părinţii şi familiile le pot îndeplini în mod corespunzător”⁷⁸.

Grija faţă de noii convertiţi

Preşedintelui Hinckley i-a plăcut să vadă cum mulţi oameni s-au alăturat Bisericii, dar şi-a făcut griji pentru aceşti oameni în mod individual. La începutul slujirii sale, el a spus:

„Dat fiind că numărul convertiţilor creşte mereu, noi trebuie să facem un efort tot mai considerabil pentru a-i ajuta să-şi găsească drumul. Fiecare dintre ei are nevoie de trei lucruri: un prieten, o responsabilitate şi să fie hrănit de «cuvântul bun al lui Dumnezeu» (Moroni 6:4). Avem datoria şi ocazia de a le asigura aceste lucruri”⁷⁹.

Întărirea noilor convertiţi a fost o temă constantă a preşedintelui Hinckley. Vârstnicul Jeffrey R. Holland a împărtăşit următoarea relatare pentru a sublinia această temă: „Cu o privire plină de umor şi bătând în masa din faţa lui, el le-a spus recent Celor Doisprezece: «Dragi fraţi, când viaţa mea se va sfârşi şi când serviciile funerare se vor încheia, în timp ce spiritul meu va părăsi această lume, eu mă voi uita la fiecare dintre voi şi voi spune: «Cum ne descurcăm cu păstrarea membrilor în Biserică»?”⁸⁰.

Construirea de temple

Preşedintele Hinckley punând mortar — Preşedintele Hinckley pune mortar la ceremonia de zidire a capsulei timpului deasupra pietrei din capul unghiului anterioară dedicării Templului Nauvoo, Illinois, în anul 2002.

În anul 1910, anul în care s-a născut preşedintele Hinckley, existau 4 temple funcţionale în lume şi toate erau în Utah. Până în anul 1986, când a fost rânduit la oficiul de vârstnic, numărul templelor a crescut la 12. Acest progres a fost semnificativ, dar vârstnicul Hinckley a fost mereu preocupat de faptul că mulţi oameni din întreaga lume aveau acces limitat la binecuvântările templului. În anul 1973, în timp ce slujea în calitate de director al Comitetului templelor al Bisericii, el a scris în jurnalul său: „Biserica ar putea construi [multe temple mai mici] la preţul Templului Washington, [care se afla atunci în construcţie]. Acest lucru ar duce templele mai aproape de oameni în loc ca oamenii să călătorească distanţe imense pentru a ajunge la ele”⁸¹.

În anul 1995, când a fost susţinut în calitate de preşedinte al Bisericii, numărul templelor funţionale crescuse la 47, însă dorinţa lui de a avea mai multe temple era încă mare. El a spus: „A fost dorinţa mea arzătoare să existe un templu oriunde este nevoie pentru ca membrii noştri, oriunde s-ar afla, să poată, fără a face sacrificii mari, să vină la casa Domnului pentru a primi propriile rânduieli şi pentru a avea ocazia să facă munca în numele şi pentru cei morţi”⁸².

În cadrul Conferinţei Generale din luna octombrie a anului 1997, preşedintele Hinckley a făcut un anunţ istoric: Biserica avea să înceapă să construiască temple mai mici în întreaga lume.⁸³ Mai târziu, el a afirmat: „Conceptul templelor mai mici, cred eu, a venit ca revelaţie directă”⁸⁴. În anul 1998, el a anunţat că cele 30 de temple noi mai mici, împreună cu cele aflate deja în construcţie, aveau să însumeze „47 de temple noi, pe lângă cele 51 de temple funcţionale în acest moment”. După aceea, spre încântarea tuturor acelora care îl ascultau, preşedintele Hinckley a adăugat: „Cred că ar fi bine să mai adăugăm încă două pentru a avea cifra rotundă 100 până la sfârşitul acestui secol, împlinindu-se 2.000 de ani «de la venirea Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos, în carne» (D&L 20:1)”. Apoi, el a promis: „Şi vor mai fi”⁸⁵.

În data de 1 octombrie 2000, preşedintele Hinckley a dedicat Templul Massachusetts, cel de-al 100-lea templu funcţional. Înainte de sfârşitul anului 2000, el a mai dedicat încă două temple. În anul 2008, când a decedat, Biserica avea 124 de temple funcţionale şi 13 anunţate. Preşedintele Hinckley fusese implicat în planificarea şi construirea majorităţii templelor, dedicase personal 85 dintre ele şi rededicase 13 (8 dintre cele 13 rededicări erau ale templelor pe care le dedicase tot el mai devreme).

Centrul de conferinţe

Centrul de conferinţe, pe care preşedintele Hinckley l-a dedicat în cadrul Conferinţei Generale din luna octombrie a anului 2000

În cadrul conferinţei generale din luna octombrie a anului 1995, preşedintele Hinckley a făcut aluzie la o idee la care se gândise. Vorbind din Tabernacolul din Piaţa Templului, el a spus: „Acest tabernacol măreţ pare să devină mai neîncăpător în fiecare an. Acum ne adunăm cu grupuri mai mari sub un singur acoperiş în unele conferinţe regionale”⁸⁶. În cadrul Conferinţei Generale din luna aprilie a anului 1996, preşedintele Hinckley a vorbit mai mult despre ideea sa:

„Regret că mulţi dintre cei care doresc să fie cu noi în Tabernacol în această dimineaţă nu au putut intra. Sunt foarte mulţi oameni care au rămas afară, în jurul clădirii. Această sala unică şi remarcabilă, construită de strămoşii noştri pionieri şi dedicată preaslăvirii Domnului, poate găzdui confortabil aproximativ 6.000 de persoane. Unii dintre dumneavoastră care aţi stat pe băncile acestea dure timp de două ore puneţi, probabil, la îndoială cuvântul confortabil.

Inima mea se îndreaptă către cei care doresc să intre şi nu a fost posibil să-i găzduim. În urmă cu aproximativ un an, le-am sugerat fraţilor din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli că, poate, a sosit timpul când ar trebui să studiem posibilitatea construirii unei alte case de preaslăvire pe o scară mult mai largă, în care să găzduim de trei sau patru ori mai multe scaune decât există în această clădire”⁸⁷.

În data de 24 iulie 1997, în cadrul sărbătoririi a 150 de ani de la sosirea pionierilor în valea Salt Lake, a avut loc inaugurarea lucrărilor la fundaţia unei noi clădiri – care urma să fie numită Centrul de conferinţe – pe terenul aflat la nord de Piaţa Templului. După mai puţin de trei ani ,în luna aprilie a anului 2000, sesiunile conferinţei generale au fost ţinute acolo, deşi clădirea nu era încă terminată. Preşedintele Hinckley a dedicat Centrul de conferinţe în cadrul Conferinţei Generale din luna octombrie a anului 2000. Înainte de a oferi rugăciunea de dedicare, el a stat la pupitru, care fusese făcut din lemnul unui nuc negru din grădina sa, şi a spus:

„Astăzi dedicăm această clădire ca o casă în care Îi vom preaslăvi pe Dumnezeu, Tatăl Etern, şi pe Singurul Său Fiu, Domnul Isus Hristos. Sperăm şi ne rugăm ca, de la acest pupitru, să continue să se audă în lume declaraţii despre mărturie şi despre doctrine, despre credinţa în Dumnezeul cel Viu şi despre recunoştinţa faţă de marele sacrificiu ispăşitor al Mântuitorului nostru”⁸⁸.

Mărturia despre Isus Hristos

În anul 1889, Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli au publicat o declaraţie oficială, intitulată „Hristos Cel Viu – Mărturia apostolilor”. Cu privire la Salvator, ei au declarat: „Nimeni altcineva nu a avut o influenţă atât de profundă asupra tuturor celor care au trăit şi vor mai trăi pe pământ”⁸⁹.

Şi nimeni altcineva nu a avut o influenţă atât de profundă asupra vieţii preşedintelui Gordon B. Hinckley. Timp de peste 46 de ani, el a slujit în calitate de martor special al numelui lui Isus Hristos. La câteva luni după ce el şi fraţii săi din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece au publicat „Hristos Cel Viu”, preşedintele Hinckley a stat în faţa sfinţilor din zilele din urmă şi a spus: „Dintre toate lucrurile pentru care sunt recunoscător în această dimineaţă, mărturia vie cu privire la Isus Hristos, Fiul Atotputernicului Dumnezeu, Prinţul Păcii, Cel Sfânt, este cel mai important”⁹⁰.

Încercări şi speranţă

La finalul Conferinţei Generale din luna aprilie a anului 2004, preşedintele Hinckley a spus: „Vă mai reţin atenţia câteva momente. Unii dintre dumneavoastră aţi observat absenţa surorii Hinckley. Este prima oară, în cei 46 de ani de când am devenit autoritate generală, când ea nu participă la o conferinţă generală… Pe drum spre casă [din Africa, în luna ianuarie], ea a fost doborâtă de oboseală. De atunci, trece printr-o perioadă grea… Cred că ceasul ei este pe cale să se oprească şi nu ştim cum să-l pornim din nou.

Este o perioadă tristă pentru mine. În această lună, împlinim 67 de ani de căsătorie. Ea este mama a cinci copii talentaţi şi capabili, bunica a 25 de nepoţi şi nepoate şi străbunica a unui număr în creştere de strănepoţi şi strănepoate. Am păşit împreună, umăr lângă umăr, în toţi aceşti ani, parteneri şi soţ şi soţie egali, prin momente dificile şi momente frumoase. Ea a vorbit în multe puncte de pe glob, depunând mărturie despre această lucrare, oferind dragoste, încurajări şi credinţă oriunde a fost”⁹¹.

Două zile mai târziu, în data de 6 aprilie, Marjorie Pay Hinckley a decedat. Milioane de oameni, care au iubit-o pentru caracterul ei grijuliu şi credinţa ei de neclintit, au jelit împreună cu preşedintele Hinckley. El a fost recunoscător pentru scrisorile de sprijin şi de dragoste care i-au fost trimise în număr extrem de mare din întreaga lume. Aceste scrisori, a spus el, „mi-au oferit mângâiere într-o perioadă de durere”⁹². Mulţi oameni au făcut contribuţii la Fondul Permanent pentru Educaţie în numele surorii Hinckley.

Deşi pierderea lui Marjorie a fost foarte dificilă pentru el, preşedintele Hinckley a continuat să facă lucrarea Bisericii, chiar în condiţiile în care propria stare de sănătate s-a înrăutăţit. A început să folosească o cârjă. Câteodată, a folosit-o să se sprijine, dar cel mai adesea a folosit-o să-i salute pe membrii Bisericii. Preşedintele Thomas S. Monson şi-a amintit de o conversaţie pe care a avut-o cu medicul preşedintelui Hinckley, care îşi făcea griji pentru modul în care preşedintele Hinckley îşi folosea – şi nu-şi folosea – cârja. Medicul a spus: „Nu dorim ca el să cadă şi să-şi rupă un şold sau mai rău. În loc să o folosească când umblă, el o foloseşte să-i salute pe oameni. Spune-i că medicul i-a prescris cârja şi trebuie să o folosească în scopul ei obişnuit”. Preşedintele Monson i-a răspuns: „Domnule doctor, eu sunt consilierul preşedintelui Hinckley. Dumneavoastră sunteţi medicul lui. Spuneţi-i dumneavoastră!” ⁹³

La începutul anului 2006, la vârsta de 95 de ani, preşedintele Hinckley a fost diagnosticat cu cancer. În cadrul Conferinţei Generale din luna octombrie a acelui an, el a spus: „Domnul mi-a permis să trăiesc, deşi nu ştiu pentru cât timp. Dar indiferent de timp, eu voi continua să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi îndeplini datoria… Mă simt bine şi starea sănătăţii mele este destul de bună. Dar când timpul va veni ca cineva să urmeze după mine, tranziţia se va face cu uşurinţă, potrivit voinţei Aceluia căruia Îi aparţine această Biserică”⁹⁴.

Un an mai târziu, în luna octombrie a anului 2007, preşedintele Hinckley a încheiat ultima sa Conferinţă Generală spunând: „Aştept cu nerăbdare să vă revăd în luna aprilie a anului următor. Am 97 de ani, dar sper sa fiu acolo. Fie ca binecuvântările cerului să vă însoţească până atunci, este umila mea rugăciune, în numele Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos, amin”⁹⁵.

Fiica preşedintelui şi a surorii Hinckley, Virginia, a descris cei patru ani de după moartea surorii Hinckley ca fiind „anii cei mai grei” din viaţa preşedintelui Hinckley. Apoi, ea a reflectat asupra unei rugăciuni de-a lui din data de 20 ianuarie 2008, cu o săptămână înainte de moartea sa, când a dedicat o capelă renovată din oraşul Salt Lake:

„În acea rugăciune, în mod foarte neobişnuit, El s-a rugat Domnului pentru el, ca profet. A vorbit cu recunoştinţă spunând că, «din zilele lui Joseph Smith până în prezent, Tu ai ales şi ai numit un profet pentru acest popor. Îţi mulţumim şi Te rugăm să-l mângâi şi să-l susţii pe el şi să-l binecuvântezi potrivit nevoilor lui şi scopurilor Tale măreţe»”⁹⁶.

În ziua de joi, 24 ianuarie 2008, preşedintele Hinckley a simţit, pentru prima oară, că nu putea să participe cu fraţii lui din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece la adunarea lor săptămânală din templu. În următoarea duminică, pe data de 27 ianuarie, preşedintele Monson i-a dat o binecuvântare a preoţiei, asistat de preşedinţii Henry B. Eyring şi Boyd K. Packer. Mai târziu în aceeaşi zi, preşedintele Gordon B. Hinckley a decedat în linişte la el acasă, înconjurat de cei cinci copii ai săi şi de soţii sau soţiile lor.

Câteva zile mai târziu, mii de oameni i-au adus un ultim omagiu trecând pe lângă sicriul preşedintelui Hinckley în holul profeţilor din Centrul de conferinţe. Conducători ai altor biserici şi conducători ai guvernului şi oameni de afaceri au trimis condoleanţe, exprimând recunoştinţă pentru influenţa şi învăţăturile preşedintelui Hinckley.

Serviciile funerare s-au ţinut în Centrul de conferinţe şi au fost transmise în clădirile Bisericii din întreaga lume. În cadrul ceremoniei de înmormântare, Corul Tabernacolului a cântat un imn nou, intitulat: „Ce e acest lucru pe care oamenii îl numesc moarte. Versurile imnului au fost scrise de preşedintele Hinckley – ultima sa mărturie despre Isus Hristos către prietenii care l-au numit profet:

Ce e acest lucru pe care oamenii îl numesc moarte,
Această calmă trecere în noapte?
Nu e sfârşit, ci naştere
De lumi mai bune şi cunoaştere.
Dumnezeul meu, inima-mi alină
Necazurile şi teama îmi alungă.
Divine şi pure, speranţa şi credinţa
Să-mi dea tărie şi pace să-nving tristeţea.
Nu există moarte, ci numai schimbare
Pentru victorie, răsplata e mare;
Darul Lui, care pe oameni i-a iubit,
Fiul lui Dumnezeu, Cel Slăvit.97