Îndrăzniţi să fiţi singurul

Thomas S. Monson

President of the Church

Fie ca noi să fim mereu curajoşi şi pregătiţi să apărăm ceea ce credem.

Preaiubiţii mei fraţi, este un privilegiu extraordinar să fiu alături de dumneavoastră în această seară. Noi, cei care deţinem preoţia lui Dumnezeu, formăm un grup şi o frăţie minunate.

În Doctrină şi legăminte, secţiunea 121, versetul 36, citim „că drepturile preoţiei sunt legate inseparabil de puterile cerului”. Ce dar minunat ni s-a oferit — acela de a deţine preoţia, care este „[legată] inseparabil de puterile cerului”! Totuşi, acest dar preţios aduce cu sine nu doar binecuvântări speciale, ci şi responsabilităţi importante. Trebuie să ne trăim viaţa în aşa fel încât să fim mereu demni de preoţia pe care o deţinem. Trăim într-o perioadă când suntem înconjuraţi de multe lucruri care au ca scop să ne ademenească pe căi ce pot duce la distrugerea noastră. Pentru a evita asemenea căi avem nevoie de curaj şi determinare.

Îmi aduc aminte de o perioadă — şi unii dintre dummneavoastră prezenţi aici în această seară îşi vor aminti, de asemenea — când standardele majorităţii oamenilor erau foarte asemănătoare cu standardele noastre. Acest lucru nu mai este deloc adevărat. Am citit recent un articol în New York Times despre un studiu desfăşurat în timpul verii anului 2008. Un distins sociolog de la Notre Dame a condus o echipă de cercetare care a intervievat foarte amănunţit 230 de tineri adulţi din toată America. Eu cred că putem presupune, fără să greşim, că rezultatele ar fi asemănătoare în cele mai multe părţi ale lumii.

Vă împărtăşesc doar un fragment din acest articol foarte grăitor:

„Cei care au realizat interviurile au adresat întrebări deschise despre ceea ce este corect şi ceea ce este greşit, despre dilemele morale şi despre scopul vieţii. În răspunsurile incoerente… puteţi vedea cum tinerii se chinuie să spună ceva raţional despre aceste subiecte. Dar ei, pur şi simplu, nu au cunoştinţele sau vocabularul necesar pentru a putea face acest lucru.

Când au fost rugaţi să descrie o dilemă morală cu care s-au confruntat, două treimi dintre tineri fie nu au putut răspunde cererii, fie au descris probleme care nu au absolut nicio legătură cu moralitatea, cum ar fi faptul dacă-şi puteau permite sau nu un anumit apartament sau dacă aveau sau nu suficiente monede pe care să le introducă în aparatul de taxat pentru locul de parcare”.

Articolul continuă:

„Părerea standard, la care cei mai mulţi dintre ei au revenit în mod repetat, este aceea că alegerile morale depind doar de gusturile persoanei respective. «Este ceva personal», au răspuns, de regulă, cei intervievaţi. «Depinde de fiecare persoană în parte. Cine sunt eu să vorbesc?».

Respingând supunerea oarbă faţă de autoritate, mulţi tineri au ajuns la cealaltă extremă, [spunând]: «Eu fac ceea ce cred că mă face fericit sau fac ceea ce simt. Nu am nicio altă modalitate prin care să ştiu ce să fac, decât felul în care mă simt în interior»”.

Cei care au desfăşurat interviurile au subliniat faptul că cei mai mulţi dintre tinerii cu care au vorbit „nu au primit resursele — de la şcoli, instituţii sau familii — care să-i ajute să-şi dezvolte intuiţia morală”¹.

Stimaţi fraţi, niciunul dintre cei care-mi aud glasul nu ar trebui să aibă vreo îndoială cu privire la ce este moral şi la ce nu este, nici nu ar trebui să aibă vreo îndoială cu privire la ceea ce se aşteaptă din partea noastră, în calitate de deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu. Noi am fost şi continuăm să fim învăţaţi legile lui Dumnezeu. În pofida a ceea ce aţi putea vedea sau auzi altundeva, aceste legi sunt imuabile.

În timp ce ne trăim viaţa de zi cu zi, credinţa noastră va fi pusă la încercare în mod aproape inevitabil. Ne putem găsi, uneori, înconjuraţi de alte persoane şi să fim totuşi în minoritate sau chiar să fim singuri în privinţa a ceea ce este acceptabil şi a ceea ce nu este. Avem curajul moral de a ne apăra cu fermitate crezurile, chiar dacă acest lucru înseamnă că trebuie să-l facem singuri? În calitate de deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu, este esenţial ca noi să putem înfrunta — dând dovadă de curaj — toate încercările de care avem parte. Amintiţi-vă cuvintele lui Tennyson: „Tăria mea este cât tăria a zece oameni, deoarece inima mea este pură”².

Din ce în ce mai mult, unii oameni celebrii şi alte persoane care — dintr-un motiv sau altul — sunt mediatizate, au tendinţa de a ridiculiza religia în general şi, uneori, Biserica în particular. Dacă mărturiile noastre nu au rădăcini suficient de adânci, astfel de critici ne pot face să ne îndoim de propriile noastre crezuri sau să şovăim în fermitatea noastră de a ţine poruncile.

În viziunea sa despre pomul vieţii, despre care citim în 1 Nefi 8, Lehi îi vede, printre alţii, pe aceia care se ţin de bara de fier până când ajung să ia din fructul pomului vieţii, despre care ştim că reprezintă dragostea lui Dumnezeu. Şi apoi, din nefericire, după ce iau din fruct, unii se ruşinează din cauza celor din „clădirea mare şi spaţioasă”, care reprezintă mândria copiilor oamenilor, care arată cu degetul cu dispreţ către ei; şi ei pornesc pe căi nepermise şi se pierd.³ Ce unelte puternice ale duşmanului sunt ridiculizarea şi batjocorirea! Dragi fraţi, întreb din nou: Avem noi curajul de a sta puternici şi fermi în faţa unei opoziţii atât de înverşunate?

Cred că prima mea experienţă în care am avut curajul să-mi apăr convingerile a avut loc în timp ce slujeam în marina Statelor Unite, aproape de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tabăra de instruire a marinei nu a fost o experienţă uşoară nici pentru mine şi nici pentru nimeni altcineva care a avut parte de ea. În primele trei săptămâni, m-am simţit de parcă viaţa-mi era în pericol. Marina nu încerca să mă instruiască; încerca să mă omoare.

Îmi voi aminti mereu sosirea duminicii ce a urmat primei săptămâni. Am primit veşti bune de la un subofiţer. Stând în poziţie de drepţi pe terenul de instrucţie unde adia o briză californiană rece, am auzit comanda sa: „Astăzi, toată lumea merge la biserică — toată lumea, cu excepţia mea. Eu mă voi relaxa!”. Apoi, el a strigat: „Toţi cei care sunteţi catolici, vă adunaţi în Tabăra Decatur — şi să nu vă întoarceţi înainte de ora trei. Înainte, marş!”. A plecat un grup destul de mare. După aceea, el a strigat următoarea comandă: „Toţi cei care sunteţi evrei, vă adunaţi în Tabăra Henry — şi să nu vă întoarceţi înainte de ora trei. Înainte, marş!”. A plecat un grup relativ mai mic. Apoi, el a spus: „Restul care sunteţi protestanţi, vă adunaţi în teatrul Taberei Farragut — şi să nu vă întoarceţi înainte de ora trei. Înainte, marş!”.

Imediat, mi-a trecut prin minte gândul: „Monson, tu nu eşti catolic; nu eşti evreu; nu eşti protestant. Eşti mormon, aşa că rămâi, pur şi simplu, aici!”. Vă asigur că m-am simţit complet singur. Da, m-am simţit curajos şi ferm — dar singur.

Şi apoi, am auzit cele mai plăcute cuvinte pe care le-am auzit vreodată rostite de acel subofiţer. El s-a uitat înspre mine şi a întrebat: „Şi voi cum vă spuneţi?”. Până în acel moment, nu mi-am dat seama că mai era cineva în afară de mine sau în spatele meu pe terenul de instrucţie. Aproape la unison, fiecare dintre noi a spus: „Mormoni!”. Este greu să descriu bucuria care mi-a umplut inima atunci când m-am întors şi am văzut alţi câţiva marinari.

Subofiţerul s-a scărpinat în cap de buimăcire, însă, în cele din urmă, a spus: „Ei bine, mergeţi şi găsiţi un loc unde să vă adunaţi. Şi să nu vă întoarceţi înainte de ora trei. Înainte, marş!”.

În timp ce mărşăluiam, m-am gândit la cuvintele unei rime pe care o învăţasem, cu ani în urmă, la Societatea Primară:

Îndrăzneşte să fii mormon;
Îndrăzneşte să fii singurul.
Îndrăzneşte să ai un scop stabil;
Îndrăzneşte să-l faci cunoscut.

Deşi experienţa avută nu a ieşit aşa cum m-am aşteptat, eu am avut curajul să fiu singurul, dacă ar fi fost necesar.

Începând din acea zi, au fost momente când nu a mai fost nimeni care să-mi fie alături şi, astfel, chiar am fost singurul. Cât de recunoscător sunt că, în urmă cu mult timp, am luat decizia de a rămâne puternic şi fidel, întotdeauna pregătit să-mi apăr religia, dacă ar fi nevoie!

Stimaţi fraţi, în cazul în care vreodată ne simţim nepotriviţi pentru responsabilităţile care ne aşteaptă, permiteţi-mi să vă împărtăşesc o afirmaţie făcută în anul 1987 de către Ezra Taft Benson, preşedintele din acea perioadă al Bisericii, în timp ce se adresa unui număr mare de membri în California. Preşedintele Benson a spus:

„În toate epocile, profeţii au privit în viitor, prin tunelurile timpului, către timpul nostru. Miliarde de oameni decedaţi şi cei care încă urmează să se nască ne privesc. Să nu vă îndoiţi — sunteţi o generaţie aleasă…

Timp de aproape 6.000 de ani, Dumnezeu v-a păstrat pentru ca să vă naşteţi în ultimele zile premergătoare celei de-A Doua Veniri a Domnului. Unii oameni vor cădea în apostazie; însă împărăţia lui Dumnezeu va rămâne intactă pentru a-L întâmpina cum se cuvine pe Conducătorul ei — pe Însuşi Isus Hristos.

Deşi această generaţie se va compara în ticăloşie cu ceea ce a fost în zilele lui Noe, când Domnul a curăţat pământul prin potop, acum există o diferenţă majoră: [aceea că] Dumnezeu i-a păstrat pentru ultima perioadă pe unii dintre copiii Săi cei mai puternici, care vor contribui la triumful împărăţiei”⁴.

Da, stimaţi fraţi, noi suntem unii dintre cei mai puternici copii ai Săi. Avem resposabilitatea să fim demni de toate binecuvântările glorioase pe care Tatăl nostru din Cer le-a păstrat pentru noi. Oriunde ne ducem, preoţia noastră vine cu noi. Stăm noi în locuri sfinte? Vă rog, înainte să vă expuneţi, atât pe dumneavoastră, cât şi preoţia pe care o deţineţi, pericolului aventurându-vă în locuri nepotrivite sau participând la activităţi care nu vă fac cinste dumneavoastră sau preoţiei pe care o deţineţi, opriţi-vă pentru a vă gândi la consecinţe. Fiecăruia dintre noi i s-a conferit Preoţia aaronică. În cadrul acelui proces, fiecare a primit puterea care deţine cheile slujirii îngerilor. Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus:

„Nu vă puteţi permite să faceţi nimic care să pună o barieră între dumneavoastră şi slujirea îngerilor în folosul dumneavoastră.

Nu puteţi fi desfrânaţi sub nicio formă. Nu puteţi fi necinstiţi. Nu puteţi înşela sau minţi. Nu puteţi să luaţi în deşert numele lui Dumnezeu sau să folosiţi un limbaj vulgar şi să mai puteţi beneficia de slujirea îngerilor”⁵.

Dacă vreunul dintre dumneavoastră a păcătuit, vreau să înţelegeţi fără nicio îndoială că există o cale de întoarcere. Procesul se numeşte pocăinţă. Salvatorul nostru Şi-a dat viaţa pentru a ne oferi, dumneavoastră şi mie, acel dar binecuvântat. Deşi calea pocăinţei nu este uşoară, promisiunile sunt reale. Ni s-a spus: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada”⁶. „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de [ele]”⁷ Ce declaraţie! Ce binecuvântare! Ce promisiune!

Printre dumneavoastră sunt unii care poate se gândesc: „Ei bine, deşi eu nu ţin toate poruncile şi nu fac tot ce ar trebui, viaţa mea merge înainte destul de bine. Mă pot bucura de viaţă fără să trebuiască să ţin toate poruncile”. Dragi fraţi, vă promit că acest lucru nu va funcţiona la nesfârşit.

Nu cu prea multe luni în urmă, am primit o scrisoare de la un bărbat care, la un moment dat, a crezut că poate să încalce poruncile şi, totuşi, să fie binecuvântat. El, acum, s-a pocăit şi viaţa lui este în acord cu principiile Evangheliei şi cu poruncile. Doresc să vă împărtăşesc un fragment din scrisoarea lui, căci ilustrează realitatea unei mentalităţi greşite: „A trebuit să învăţ singur (prin propria experienţă) că Salvatorul a avut perfectă dreptate atunci când a spus: «Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona»⁸. Am încercat, la fel de mult cum au încercat şi alţii, să-i slujesc pe amândoi. În final”, spune el, „am avut parte de tot vidul, întunericul şi de toată singurătatea pe care Satana le oferă celor care cred în înşelăciunile, iluziile şi minciunile lui”.

Pentru a putea fi puternici şi a ne împotrivi tuturor forţelor care ne trag în direcţia greşită sau tuturor glasurilor care ne încurajează să mergem pe calea greşită, trebuie să avem propria mărturie. Indiferent dacă aveţi 12 sau 112 ani — sau orice vârstă între acestea — puteţi să aflaţi singuri că Evanghelia lui Isus Hristos este adevărată. Citiţi Cartea lui Mormon. Cugetaţi la învăţăturile ei. Întrebaţi-L pe Tatăl Ceresc dacă este adevărată. Avem promisiunea că „dacă voi veţi întreba cu inima sinceră, cu intenţie adevărată, având credinţă în Hristos, El vă va arăta adevărul prin puterea Duhului Sfânt”⁹.

Când ştim că această carte, Cartea lui Mormon, este adevărată, atunci ştim, de asemenea, că Joseph Smith a fost cu adevărat un profet şi că el I-a văzut pe Dumnezeu, Tatăl Veşnic, şi pe Fiul Său, Isus Hristos. De asemenea, ştim că Evanghelia a fost restaurată în aceste zile din urmă prin intermediul lui Joseph Smith — inclusiv restaurarea Preoţiei aaronice şi a Preoţiei lui Melhisedec.

Odată ce avem o mărturie, avem responsabilitatea de a le împărtăşi altora acea mărturie. Mulţi dintre dumneavoastră, stimaţi fraţi, aţi slujit ca misionari în întreaga lume. Mulţi dintre voi, tineri băieţi, urmează să slujiţi. Pregătiţi-vă acum pentru acea ocazie. Asiguraţi-vă că sunteţi demni să slujiţi.

Dacă suntem pregătiţi să împărtăşim Evanghelia, suntem pregătiţi să reacţionăm la sfatul apostolului Petru, care ne-a îndemnat: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi”¹⁰.

Toată viaţa vom avea ocazii de a ne împărtăşi credinţa, chiar dacă nu ştim întotdeauna când ni se va cere să facem acest lucru. Am avut o astfel de ocazie în anul 1957, pe când lucram în domeniul editurii şi am fost rugat să merg la Dallas, Texas, oraş care uneori este numit „oraşul bisericilor”, pentru a vorbi în cadrul unei conferinţe a oamenilor de afaceri. După încheierea conferinţei, m-am urcat într-un autobuz turistic ce făcea turul suburbiilor oraşului. În timp ce treceam pe lângă diferite biserici, şoferul nostru comenta: „În partea stângă, vedeţi biserica metodistă” sau „Acolo, pe dreapta, este catedrala catolică”.

În timp ce treceam pe lângă o clădire frumoasă din cărămidă roşie, situată pe un deal, şoferul a exclamat: „Acea clădire este locul unde se întâlnesc mormonii”. O doamnă care stătea în partea din spate a autobuzului, a strigat: „Domnule şofer, ne puteţi spune mai multe despre mormoni?”.

Şoferul a tras autobuzul pe dreapta, şi-a întors scaunul cu faţa spre pasageri, şi a răspuns: „Doamnă, tot ce ştiu despre mormoni este că se întâlnesc în acea clădire din cărămidă roşie. Este cineva în acest autobuz care ştie mai multe despre mormoni?”.

Am aşteptat ca cineva să răspundă. M-am uitat cu atenţie la expresia chipului fiecărei persoane să văd dacă recunoşteam pe cineva, sau dacă dorea cineva să comenteze. Nimic. Mi-am dat seama că depindea de mine să fac ceea ce apostolul Petru a sugerat, să „fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi”. Am înţeles, de asemenea, adevărul zicalei: „Când timpul de a lua o decizie soseşte, timpul pentru pregătire a trecut”.

Timp de aproximativ 15 minute, am avut privilegiul de a le împărtăşi celor din autobuz mărturia mea despre Biserică şi despre crezurile noastre. Am fost recunoscător pentru mărturia mea şi pentru faptul că am fost pregătit s-o împărtăşesc.

Din toată inima mea şi din tot sufletul meu, mă rog ca fiecare bărbat care deţine preoţia s-o cinstească şi să fie fidel încrederii care i-a fost acordată atunci când i-a fost conferită. Fie ca noi toţi, cei care deţinem preoţia lui Dumnezeu, să ştim ceea ce credem. Fie ca noi să fim mereu curajoşi şi pregătiţi să apărăm ceea ce credem şi, dacă trebuie să fim singuri în acest proces, s-o facem în mod curajos, fiind întăriţi de cunoaşterea că, în realitate, nu suntem niciodată singuri când stăm alături de Tatăl nostru din Cer.

Pe măsură ce cugetăm la măreţul dar ce ne-a fost oferit — „drepturile preoţiei… legate inseparabil de puterile cerului” — fie ca noi să fim mereu dornici s-o protejăm şi s-o apărăm şi să fim demni de promisiunile ei măreţe. Stimaţi fraţi, fie ca noi să urmăm instrucţiunile pe care Salvatorul ni le-a dat în 3 Nefi: „Ţineţi sus lumina, pentru ca aceasta să lumineze lumea. Iată, Eu sunt lumina pe care voi o veţi ţine înălţată — ceea ce voi M-aţi văzut pe Mine că fac”¹¹.

Mă rog şi invoc o binecuvântare asupra tuturor celor care-mi aud glasul, ca noi să urmăm mereu acea lumină şi s-o ţinem înălţată pentru ca toată lumea s-o vadă, în numele lui Isus Hristos, amin.