Darul divin al pocăinţei
D. Todd Christofferson
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Numai prin pocăinţă obţinem accesul la slava ispăşitoare a lui Isus Hristos.
Cartea lui Mormon cuprinde relatarea despre un bărbat pe nume Nehor. Este uşor de înţeles de ce Mormon, prescurtând consemnările nefite despre o perioadă de 1000 de ani, a considerat că era important să includă ceva despre acest bărbat şi influenţa durabilă a doctrinei sale. Mormon încerca să ne avertizeze, ştiind că această filozofie avea să fie propovăduită din nou, în zilele noastre.
Nehor a fost menţionat prima oară în relatări cu aproximativ 90 de ani înainte de naşterea lui Hristos. El propovăduia că „întreaga omenire va fi salvată în ultima zi… căci Domnul i-a creat pe toţi oamenii şi El, de asemenea, i-a mântuit pe toţi oamenii; şi la sfârşit, toţi oamenii trebuia să aibă viaţă veşnică” (Alma 1:4).
Aproximativ 15 ani mai târziu, Corihor a venit printre nefiţi predicând şi răspândind doctrina lui Nehor. În Cartea lui Mormon se consemnează că „el era antihristul, căci el a început să predice către popor împotriva profeţiilor… despre venirea lui Hristos” (Alma 30:6). În predica sa, Corihor spunea „că nu putea să fie niciun fel de ispăşire a păcatelor oamenilor, ci fiecare om a trecut prin viaţă după felul în care s-a condus; de aceea, fiecare om a prosperat după geniul său şi fiecare om a cucerit puterea sa; şi orice a făcut un om în viaţa lui nu este nicio crimă” (Alma 30:17). Aceşti falşi profeţi şi cei care îi urmau „nu credeau în pocăinţa de păcatele lor” (Alma 15:15).
Ca şi Nehor şi Corihor, noi trăim într-o perioadă nu foarte îndepărtată de venirea lui Isus Hristos – în cazul nostru perioada de pregătire pentru a Doua Sa Venire. Şi, la fel ca atunci, mesajul pocăinţei nu este bine primit de multe ori. Unii pretind că, dacă există un Dumnezeu, nu este nevoie să îndeplinim ceea ce ne cere El (vezi Alma 18:5). Alţii susţin că un Dumnezeu iubitor iartă toate păcatele pe baza unei simple mărturisiri sau, dacă există cu adevărat o pedeapsă pentru păcat, „Dumnezeu ne va da câteva lovituri de bici şi până la urmă noi vom fi salvaţi în Împărăţia lui Dumnezeu” (2 Nefi 28:8). Alţii, împreună cu Corihor, neagă chiar existenţa lui Hristos, precum şi existenţa păcatului. Doctrina lor spune că valorile, standardele şi chiar adevărul sunt, toate, relative. Ca urmare, orice consideră o persoană că este bun pentru ea nu poate fi judecat şi considerat de alţii ca fiind greşit sau păcat.
La prima vedere, astfel de concepţii par atractive pentru că ele ne permit să cedăm în faţa oricărei pofte sau dorinţe fără să ne gândim la consecinţe. Folosind doctrina înşelătoare a lui Nehor şi Corihor, putem explica şi justifica orice. Când profeţii vin strigând pocăinţă, este ca şi cum „ai arunca apă rece pe invitaţi la o petrecere”. Dar, de fapt, chemarea profetică trebuie primită cu bucurie. Fără pocăinţă, nu există progres în viaţă. A pretinde că nu există păcat nu uşurează povara şi durerea pe care le aduce. Suferinţa pentru păcat, ea singură, nu schimbă nimic în bine. Numai pocăinţa va conduce spre înălţimile însorite ale unei vieţi mai bune. Şi, desigur, numai prin pocăinţă obţinem accesul la slava ispăşitoare a lui Isus Hristos şi salvare. Pocăinţa este un dar divin şi trebuie să avem feţele luminate de zâmbet atunci când vorbim despre ea. Ea ne îndreaptă către libertate, încredere şi pace. Darul pocăinţei este motivul adevăratei sărbători şi nu cel care pune capăt sărbătorii.
Pocăinţa există ca opţiune numai datorită ispăşirii lui Isus Hristos. Sacrificiul Său infinit este cel care „le dă oamenilor mijloacele prin care ei să poată avea credinţă prin pocăinţă” (Alma 34:15). Pocăinţa este condiţia necesară şi slava lui Hristos este puterea prin care „îndurarea poate să satisfacă cerinţele dreptărţii” (Alma 34:16). Mărturia noastră este aceasta:
„Noi ştim că justificarea [sau iertarea păcatelor] prin harul Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos, este dreaptă şi adevărată;
Şi noi ştim, de asemenea, că sfinţirea [sau purificare de efectele păcatului] prin harul Domnului şi Salvatorului nostru Isus Hristos este dreaptă şi adevărată pentru toţi cei care Îl iubesc şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu tot sufletul, cugetul şi puterea lor” (D&L 20:30–31).
Pocăinţa este un subiect despre care se pot spune multe, dar, astăzi, doresc să menţionez numai cinci aspecte ale acestui principiu fundamental al Evangheliei, care, sper, vă vor fi de ajutor.
Primul, invitaţia la pocăinţă este o expresie a dragostei. Când Salvatorul „a început să propovăduiască, şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape»” (Matei 4:17), acesta a fost un mesaj al dragostei, prin care toţi cei care se pocăiau erau invitaţi să I se alăture „şi [să se bucure] de cuvintele vieţii veşnice în această lume şi de viaţa veşnică [însăşi] în lumea care va veni” (Moise 6:59). Dacă noi nu îi invităm pe alţii să se schimbe sau dacă noi nu ne impunem să ne pocăim, eşuăm în îndeplinirea îndatoririi fundamentale pe care o avem unul faţă de altul şi faţă de noi înşine. Un părinte îngăduitor, un prieten indulgent, un conducător din Biserică temător sunt, în realitate, mai preocupaţi de propriile persoane decât de bunăstarea şi fericirea acelora pe care i-ar putea ajuta. Da, chemarea la pocăinţă este, uneori, considerată lipsită de toleranţă sau ofensatoare şi poate trezi chiar resentimente, dar, ghidată de Spirit, este în realitate un act de dragoste sinceră (vezi D&L 121:43–44).
Al doilea, pocăinţa înseamnă străduinţa de a face o schimbare. Ar însemna să luăm în derâdere suferinţa Salvatorului pentru noi dacă ne-am aştepta ca El să ne transforme în fiinţe angelice fără niciun efort din partea noastră. Trebuie să căutăm slava Sa pentru a ne face perfecţi şi a răsplăti eforturile noastre cele mai sârguincioase (vezi 2 Nefi 25:23). Poate ar trebui să ne rugăm pentru a avea ocazii să lucrăm, să ne străduim şi să învingem păcatul la fel de mult cum ar trebui să ne rugăm pentru milă. Cu siguranţă, Domnul binecuvântează o persoană care doreşte să ajungă la judecată fiind demnă, care se străduieşte cu hotărâre, zi după zi, pentru a înlocui slăbiciunea cu tăria. Pocăinţa adevărată, schimbarea adevărată ar putea necesita încercări repetate, dar există ceva purificator şi sfânt într-o astfel de strădanie. Iertarea divină şi vindecarea se revarsă fără oprelişti asupra unui astfel de suflet, pentru că, într-adevăr, „virtutea iubeşte virtutea; lumina este atrasă de lumină; îndurarea are compasiune faţă de îndurare şi reclamă ceea ce-i aparţine” (D&L 88:40).
Cu pocăinţă, ne putem îmbunătăţi continuu capacitatea de a trăi potrivit legii celestiale, pentru că înţelegem că „cine nu se poate supune legii unei împărăţii celestiale nu poate suporta o glorie celestială” (D&L 88:22).
Al treilea, pocăinţa înseamnă nu numai abandonarea păcatului, ci şi dorinţa de a fi supus. În Bible Dictionary (Dicţionarul biblic) se spune: „Pocăinţa înseamnă a-ţi încredinţa inima şi voinţa lui Dumnezeu şi a renunţa la păcat, către care avem înclinaţie prin firea noastră”1. Unul dintre multele exemple din Cartea lui Mormon care cuprind această învăţătură îl reprezintă cuvintele pe care Alma i le adresează unuia dintre fiii săi:
„De aceea îţi poruncesc ţie, fiul meu, în frica lui Dumnezeu, ca tu să te abţii de la nedreptăţile tale;
ca să te întorci către Domnul cu toată mintea, puterea şi tăria ta” (Alma 39:12–13; vezi, de asemenea, Mosia 7:33; 3 Nefi 20:26; Mormon 9:6).
Pentru ca întoarcerea noastră la Domnul să fie completă, trebuie să includă un legământ de supunere faţă de El. Acest legământ este numit, deseori, legământul botezului, deoarece se manifestă prin botezul cu apă (vezi Mosia 18:10). Însuşi botezul Salvatorului, care a fost exemplul pe care trebuia să-L urmăm, a confirmat legământul Său de supunere faţă de Tatăl. „Dar, cu toate că El era sfânt, El le arată copiilor oamenilor că, în ce priveşte trupul, El se umileşte în faţa Tatălui şi poartă mărturie înaintea Tatălui că El va fi supus Lui în ţinerea poruncilor Lui” (2 Nefi 31:7). Fără acest legământ, pocăinţa rămâne incompletă şi păcatele nu sunt iertate.2 Profesorul Noel Reynolds a exprimat aceeaşi idee într-un mod memorabil: „Alegerea de a te pocăi este alegerea de a arde podurile spre toate direcţiile [după ce ai hotărât] să urmezi, pentru totdeauna, o singură cale, singura cale care duce la viaţa veşnică”3.
Al patrulea, pocăinţa impune seriozitate şi dorinţa de a persevera, chiar dacă procesul este dureros. Încercarea de a face o listă cu paşii exacţi spre pocăinţă ar putea fi utilă unora, dar ar putea duce, de asemenea, la o metodă mecanică, ce nu implică sentimente şi schimbare reale. Pocăinţa adevărată nu este superficială. Domnul ne indică două cerinţe fundamentale: „În acest mod veţi cunoaşte dacă un om se pocăieşte de păcatele lui – iată, el le va mărturisi şi le va abandona” (D&L 58:43).
Mărturisirea şi abandonarea sunt concepte puternice. Înseamnă mult mai mult decât să spui: „Recunosc; îmi pare rău”. Mărturisirea înseamnă o recunoaştere profundă, dureroasă a greşelii şi jignirii aduse lui Dumnezeu şi omului. Tristeţe, regret şi, deseori, lacrimi amare însoţesc mărturisirea, mai ales când faptele persoanei respective au provocat cuiva durere sau, mai rău, au condus pe altcineva la păcat. Această nefericire profundă, această perspectivă asupra lucrurilor aşa cum sunt ele sunt cele care determină o persoană, cum l-au determinat pe Alma, să strige: „O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine, care sunt în fierea amărăciunii şi sunt încercuit de lanţurile veşnice ale morţii” (Alma 36:18).
Prin credinţa în Mântuitorul îndurător, care are puterea de a ierta păcate şi de a purifica suflete, disperarea se transformă în speranţă. Inima şi dorinţele persoanei se schimbă şi păcatul care, cândva, era atrăgător devine din ce în ce mai respingător. În această nouă inimă, îşi face loc hotărârea de a abandona păcatul şi de a repara, într-o măsură cât mai mare, răul făcut. Această hotărâre creşte devenind un legământ de supunere faţă de Dumnezeu. După ce acest legământ a fost făcut, Duhul Sfânt, mesagerul slavei divine, va aduce alinare şi iertare. Persoana este inspirată să declare ca Alma: „Şi, o, ce bucurie şi ce minunată lumină [văd] eu; da, sufletul meu [este] umplut de o bucurie tot atât de mare cât fusese durerea mea!” (Alma 36:20).
Orice durere provocată de pocăinţă va fi întotdeauna cu mult mai mică decât suferinţa necesară pentru a se face dreptate în cazul păcatului pentru care nu a avut loc pocăinţa. Salvatorul a vorbit puţin despre cât a îndurat El pentru a împlini cerinţele dreptăţii şi ispăşirii pentru păcatele noastre, însă El a făcut această declaraţie revelatoare:
„Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;
dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine;
suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por şi să sufăr atât în trup, cât şi în spirit – şi aş fi dorit să nu fiu obligat să beau paharul amar” (D&L 19:16–18).
Al cincilea, oricât ar fi de mare durerea provocată de pocăinţă, ea nu este la fel de mare ca bucuria iertării. Într-o cuvântare din cadrul unei conferinţe generale, intitulată „The Brilliant Morning of Forgiveness”, preşedintele Boyd K. Packer a făcut următoarea analogie:
„În luna aprilie a anului 1847, Brigham Young a plecat din Winter Quarters cu primul grup de pionieri. În acelaşi timp, la 2.500 de kilometri spre vest, supravieţuitorii grupului Donner rătăceau pe pantele Munţilor Sierra Nevada îndreptându-se spre Valea Sacramento.
Petrecuseră iarna nemiloasă prinşi în troienele de zăpadă, aproape de culmi. Este aproape incredibil că cineva a putut să supravieţuiască zilelor, săptămânilor şi lunilor de foamete şi suferinţe de nedescris.
Printre supravieţuitori, s-a aflat un băiat de 15 ani, John Breen. În noaptea de 24 aprilie, el a intrat în ferma lui Johnson. După mulţi ani, John a scris:
«Am ajuns la ferma lui Johnson după căderea serii, aşa încât prima oară când am văzut-o era dimineaţa devreme. Vremea era frumoasă, pământul era acoperit cu iarbă verde, păsările cântau în vârful copacilor şi călătoria mea se încheiase. Îmi era greu să cred că eram în viaţă.
Imaginile pe care le-am văzut în acea dimineaţă mi-au rămas întipărite în minte. Majoritatea întâmplărilor mi s-au şters din memorie, dar pot vedea întotdeauna tabăra de lângă ferma lui Johnson»”.
Preşedintele Packer a spus: „La început, am fost nedumerit de declaraţia lui că «majoritatea întâmplărilor i s-au şters din memorie». Cum ar putea luni lungi de suferinţe şi dureri de neimaginat să i se şteargă din memorie? Cum putea acea iarnă grea, groaznică să fie înlocuită de o dimineaţă strălucitoare?
După ce am reflectat mai profund, am hotărât că nu este greu deloc. Am văzut ceva similar întâmplându-se oamenilor pe care i-am cunoscut. Am văzut persoane care au supravieţuit după o lungă iarnă de vinovăţie şi foamete spirituală şi au păşit în dimineaţa iertării. Când acea dimineaţă a sosit, ei învăţaseră următoarele:
«Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele» [D&L 58:42]”4.
Mărturisesc cu recunoştinţă că suferinţa incomensurabilă, moartea şi învierea Domnului nostru fac „ca să aibă loc condiţia pocăinţei” (Helaman 14:18). Darul divin al pocăinţei este cheia fericirii în această viaţă şi după ea. Folosind cuvintele Salvatorului şi cu umilinţă şi dragoste profundă, vă invit pe toţi: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 4:17). Eu ştiu că, dacă veţi accepta această invitaţie, veţi avea bucurie acum şi întotdeauna. În numele lui Isus Hristos, amin.