Nădăjduind în Domnul: Facă-se voia Ta

Robert D. Hales

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Scopul vieţii noastre pe pământ este să creştem, să ne dezvoltăm şi să fim întăriţi prin intermediul experienţelor noastre.

În această dimineaţă de Sabat, oferim mulţumiri pentru şi mărturisim despre realitatea vie a Salvatorului nostru. Evanghelia Sa a fost restaurată prin profetul Joseph Smith. Cartea lui Mormon este adevarată. Astăzi, suntem conduşi de un profet în viaţă, preşedintele Thomas S. Monson. Mai presus de toate, depunem mărturie solemnă despre ispăşirea lui Isus Hristos şi binecuvântările eterne ce decurg din aceasta.

În ultimele luni, am avut oportunitatea să studiez şi să învăţ mai mult despre sacrificiul ispăşitor al Salvatorului şi modul în care El s-a pregătit pentru a face acea jertfă veşnică pentru fiecare dintre noi.

Pregătirea Sa a început în viaţa premuritoare, când şi-a pus nădejdea în Tatăl Său, spunând: „Facă-se voinţa Ta şi slava să fie a Ta în veci”¹. Începând din acel moment şi continuând astăzi, El îşi foloseşte libertatea de a alege pentru a accepta şi duce la îndeplinire planul Tatălui nostru Ceresc. Scripturile ne învaţă că, în tinereţea Sa, El s-a dus „în casa Tatălui [Său]”² şi „a aşteptat să vină vremea slujirii Sale”³. La vârsta de 30 de ani, El a trebuit să îndure ispite grele şi, totuşi, a ales să rabde spunând: „Înapoia Mea, Satano!”⁴. În Ghetsimani, El a avut încredere în Tatăl Său, declarând: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta”⁵ şi apoi a ales să sufere pentru păcatele noastre. În timpul umilitorului proces public şi al agoniei răstigniri, El şi-a pus nădăjdea în Tatăl Său, fiind dispus să „fie rănit pentru păcatele noastre… [şi] zdrobit pentru fărădelegile noastre”⁶. Chiar şi atunci când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”⁷, El şi-a pus nădejdea în Tatăl Său − exercitând libertatea Sa de a alege pentru a-i ierta pe duşmanii Săi,⁸ pentru a se asigura că mama Sa avea pe cineva să vegheze asupra ei⁹ şi pentru a îndura până la sfârşit, până când viaţa şi misiunea Lui din viaţa muritoare s-au încheiat¹⁰.

Deseori m-am gândit: Cum se întâmplă că Fiul lui Dumnezeu şi profeţii Săi sfinţi şi toţi acei sfinţi credincioşi au parte de încercări şi suferinţe, chiar şi atunci când ei încearcă să facă voia Tatălui Ceresc? De ce este aşa de greu, în special pentru ei?

Mă gândesc la Joseph Smith, care a suferit din cauza bolii în tinereţea sa şi a persecuţiilor de-a lungul vieţii sale. Precum Salvatorul, el a strigat: „O Dumnezeule, unde eşti Tu?”¹¹. Dar, şi atunci cînd era, aparent, singur, el şi-a exercitat libertatea de a alege, şi-a pus nădejdea în Domnul şi a făcut voia Tatălui Ceresc.

Mă gîndesc la strămoşii noştri pionieri, izgoniţi din Nauvoo şi străbătând câmpiile, exercitându-şi libertatea de a alege pentru a-l urma pe profet, chiar şi atunci cînd ei au îndurat boli, lipsuri şi unii chiar moarte. De ce au trecut ei prin suferinţe atât de grele? Cu ce scop? Pentru ce folos?

Când noi punem aceste întrebări, ne dăm seama că scopul vieţii noastre pe pământ este să creştem, să ne dezvoltăm şi să fim întăriţi prin intermediul experienţelor noastre. Cum facem acest lucru? Scripturile ne oferă un răspuns printr-o simplă frază: noi „ne încredem în Domnul”¹². Fiecăruia îi sunt date încercări. Aceste încercări, din viaţa muritoare, ne permit nouă şi Tatălui Ceresc să vedem dacă ne vom exercita libertatea de a alege pentru a-L urma pe Fiul Său. El ştie deja aceasta şi noi avem oportunitatea să învăţăm că, oricât de dificile sunt situaţiile în care ne aflăm, „toate aceste lucruri [vor fi pentru] experienţa [noastră] şi… binele [nostru]”¹³.

Înseamnă aceasta că tot timpul vom înţelege încercările noastre? Nu vom avea, la un moment dat, noi toţi, motiv să întrebăm: „O Dumnezeule, unde eşti Tu?”¹⁴. Da, vom avea! Când un soţ moare, tovarăşul său se va întreba. Când probleme financiare vor veni asupra unei familii, tatăl va întreba. Atunci când copiii se îndepărtează de la calea cea dreaptă, mama şi tatăl vor striga întristaţi. Da, „seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia”¹⁵. Atunci, cu o credinţă şi înţelegere care încep să crească, noi ne înălţăm şi alegem să ne punem nădejdea în Domnul, spunând: „Facă-se voia Ta”¹⁶.

Ce înseamnă să ne punem nădejdea în Domnul? În scripturi, cuvântul nădejde înseamnă să speri, să aştepţi, să ai încredere. Să speri şi să ai încredere în Domnul necesită credinţă, răbdare, umilinţă, blândeţe, îndelungă suferinţă, ţinerea poruncilor şi îndurare până la sfârşit.

Să avem nădejde în Domnul înseamnă să plantăm sămânţa credinţei şi să o hrănim „cu mare sârguinţă şi… răbdare”.¹⁷

Înseamnă să ne rugăm, aşa cum a făcut Salvatorul − către Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc − spunând: „Vie Împărăţia Ta. Facă-se voia Ta”¹⁸. Este o rugăciune pe care o oferim din tot sufletul, în numele Salvatorului nostru, Isus Hristos.

Să ne punem nădejdea în Domnul înseamnă să medităm în inimile noastre şi să „[primim] Duhul Sfânt” pentru ca să ştim „toate lucrurile pe care trebuie să le [facem]”¹⁹.

Pe măsură ce urmăm îndemnurile Spiritului, noi vedem că „necazul aduce răbdare”²⁰ şi învăţăm să „[continuăm] cu răbdare până când [devenim] perfecţi”²¹.

Să ne punem nădejdea în Domnul însemnă să „[stăm] neclintiţi”²² şi să „[înaintăm] cu fermitate” şi credinţă, „având o strălucire perfectă a speranţei”²³.

Înseamnă să ne „sprijinim numai pe meritele lui Hristos”²⁴ şi „fiind ajutaţi de Harul [Său să spunem]: Facă-se voia Ta, o Doamne, şi nu a noastră”²⁵.

Atunci când ne punem nădejdea în Domnul, noi suntem „neclintiţi în ţinerea poruncilor”²⁶ ştiind că ne vom „odihni după toate suferinţele [noastre]”²⁷.

Şi noi „[nu părăsim]… încrederea”²⁸ că „toate lucrurile pe care le-[am] suferit vor lucra împreună pentru binele [nostru]”²⁹.

Acele suferinţe vor veni în diferite feluri şi vor avea grade diferite de dificultate. Experienţa lui Iov ne reaminteşte ceea ce ni se va putea cere să îndurăm. Iov a pierdut toate averile sale, inclusiv pământul, casa şi animalele sale; membrii familiei sale; reputaţia sa; sănătatea sa fizică şi, chiar, pe cea mentală. Totuşi, el şi-a pus încrederea în Domnul şi a depus o puternică mărturie personală. El a spus:

„Dar ştiu că răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu”³⁰.

„Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit”³¹.

Deşi vom avea exemplele strălucite ale lui Iov, ale profeţilor şi Salvatorului, câteodată, ne va fi greu să ne punem nădejdea în Domnul, în special atunci când nu vom putea înţelege planul şi scopul Său pentru noi. Acea înţelegere este deseori dată „rând după rând, precept după precept”³².

În viaţa mea am învăţat că, uneori, nu primesc un răspuns la rugăciunea mea deoarece Domnul consideră că nu sunt pregătit. Atunci când El răspunde, de cele mai multe ori, este „aici puţin şi acolo puţin”³³ deoarece aceasta este tot ceea ce pot eu înţelege sau tot ceea ce sunt dispus să fac.

Deseori ne rugăm să avem răbdare, dar vrem aceasta imediat! Pe când era tânăr băiat, preşedintele David O. McKay s-a rugat să primească o mărturie despre adevărul Evangheliei. Mulţi ani mai târziu, pe când slujea în misiune în Scoţia, el a primit, în sfârşit, acea mărturie. Mai târziu, el a scris: „A venit ca o asigurare pentru mine că rugăciunea sinceră primeşte răspuns «cândva, undeva»”³⁴.

Noi nu ştim când şi cum Dumnezeu ne va răspunde, dar la timpul Său şi în modul ales de El, vă mărturisesc că răspunsul Său va veni. Pentru unele răspunsuri va trebui să aşteptăm până după moarte. Acesta este cazul pentru unele promisiuni din binecuvântările noastre patriarhale şi pentru unele binecuvântări date membrilor familiei. Să nu-L abandonăm pe Domnul. Binecuvântările Sale sunt eterne şi nu temporare.

Atunci când ne punem nădejdea în Domnul, avem ocazia unică de a descoperi că sunt mulţi care îşi pun nădejdea în noi. Copiii noştri nădăjduiesc ca noi să arătăm răbdare, dragoste şi înţelegere faţă de ei. Părinţii noştri nădăjduiesc ca noi să le arătăm recunoştinţă şi compasiune. Fraţii şi surorile noastre nădăjduiesc ca noi să fim toleranţi, plini de milă şi iertători. Soţii şi soţiile noastre nădăjduiesc ca noi să îi iubim precum Salvatorul ne iubeşte pe fiecare dintre noi.

Atunci când noi îndurăm suferinţe fizice ne dăm seama de cât de mulţi oameni ne slujesc fiecăruia dintre noi. Eu simt recunoştinţa Tatălui Ceresc iubitor şi a Fiului Său faţă de toţi aceia care, precum Maria, Marta şi bunul samaritean slujesc săracilor, îi ajută pe cei slabi şi au grijă de cei cu boli fizice şi psihice. În slujirea dumneavoastră zilnică, asemănătoare cu a lui Hristos, dumneavoastră vă puneţi nădejdea în Domnul şi faceţi voia Tatălui Ceresc. Promisiunea Sa pentru dumneavoastră este clară: „Adevărat vă spun că, ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”³⁵. El vă cunoaşte sacrificiile şi tristeţile. El vă aude rugăciunile. Veţi avea pacea şi odihna Lui atunci când continuaţi să vă puneţi nădejdea în El.

Fiecare dintre noi este iubit de Domnul mai mult decât putem înţelege noi sau ne putem imagina. Să fim, astfel, mai buni cu ceilalţi şi mai buni cu noi înşine. Să ne amintim că, atunci când ne punem nădejdea în El, noi devenim „[sfinţi] prin ispăşirea [Sa]… ascultător[i], blân[zi], umil[i], răbdător[i], plin[i] de dragoste, [dornici] să [ne] [supunem] tuturor lucrurilor pe care Domnul are grijă să [ni] le trimită, tot aşa cum un copil se supune tatălui său”³⁶.

Astfel de supunere a arătat Salvatorul, faţă de Tatăl Său, în Grădina Ghetsimani. El i-a implorat pe discipolii Săi: „Vegheaţi împreună cu mine” şi, totuşi, de trei ori El s-a întors şi i-a găsit adormiţi.³⁷ Fără tovărăşia discipolilor Săi şi, în cele din urmă, fără prezenţa Tatălui Său, Salvatorul a ales să sufere ale noastre „dureri şi suferinţe şi ispite de toate felurile”³⁸. Cu un înger trimis să-L întărească³⁹, El nu a refuzat să bea cupa amară⁴⁰. El Şi-a pus nădejdea în Tatăl Său, spunând: „Facă-se voia ta”⁴¹ şi, umil, El Şi-a împlinit misiunea singur⁴². Acum, fiind unul dintre cei Doisprezece Apostoli ai Săi, în aceste zile din urmă, mă rog ca noi să fim întăriţi să veghem împreună cu El şi să ne punem nădejdea în El de-a lungul vieţii noastre.

În acestă dimineaţă de Sabat, îmi exprim recunoştinţa că, în cele mai grele încercări⁴³, eu şi dumneavoastră nu suntem singuri. El care veghează asupra noastră „nu dormitează, nici nu doarme”⁴⁴. Îngerii Săi, de aici şi de după văl, sunt „în jurul [nostru] pentru a [ne] susţine”⁴⁵. Depun mărturia mea specială că promisiunea Sa este adevărată deoarece El spune: „Dar ceice se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc”⁴⁶. Fie ca noi să ne punem nădejdea în El, mergând înainte cu credinţă, pentru ca noi să putem să spunem în rugăciunile noastre „Facă-se voia Ta”⁴⁷ şi să ne întoarcem la El cu onoare. În numele sacru al Salvatorului şi Mântuitorului nostru, chiar Isus Hristos, amin.