Dumneavoastră contaţi pentru El

Dieter F. Uchtdorf

al doilea consilier în Prima Preşedinţie

Domnul foloseşte o măsură foarte diferită de cea a lumii pentru a cântări valoarea unui suflet.

Moise, unul dintre cei mai mari profeţi pe care i-a cunoscut vreodată lumea, a fost crescut de fiica faraonului şi şi-a petrecut primii 40 de ani din viaţă la curţile regale din Egipt. El a cunoscut mai întâi gloria şi grandoarea acelei împărăţii străvechi.

Câţiva ani mai târziu, pe vârful unui munte îndepărtat, departe de splendoarea şi măreţia Egiptului puternic, Moise a stat în prezenţa lui Dumnezeu şi a vorbit cu El faţă în faţă, aşa cum vorbeşte un om cu prietenul său¹. În timpul acelei întrevederi, Dumnezeu i-a arătat lui Moise lucrarea mâinilor Sale, permiţându-i să arunce o privire la lucrarea şi gloria Sa. Când viziunea s-a terminat, Moise a căzut la pământ timp de mai multe ore. Când, în cele din urmă, i-a revenit puterea, el a înţeles ceva ce, în toţi acei ani petrecuţi la curtea faraonului, nu înţelesese niciodată înainte.

„Ştiu”, a spus el, „că omul nu este nimic”².

Suntem mai mici decât presupunem noi

Cu cât aflăm mai multe despre univers, cu atât înţelegem mai bine – cel puţin parţial – ceea ce ştia Moise. Universul este atât de mare, de misterios şi de glorios, încât este de neînţeles pentru mintea omenească. „Lumi fără număr am creat”, i-a spus Dumnezeu lui Moise³. Splendoarea unui cer înstelat este o mărturie frumoasă despre acest adevăr.

Sunt câteva lucruri care au făcut să mi se taie răsuflarea de uimire, de exemplu, atunci când zburam în întunericul nopţii traversând oceanele şi continentele şi priveam de la fereastra carlingii mele la infinita glorie a milioanelor de stele.

Astronomii au încercat să numere stelele din univers. Un grup de oameni de ştiinţă estimează că numărul stelelor pe care-l poate cuprinde raza telescoapelor noastre este de 10 ori mai mare decât toate firele de nisip de pe plajele şi deşerturile din lume⁴.

Această concluzie are o asemănare izbitoare cu declaraţia profetului Enoh din vechime: „Dacă ar fi fost posibil ca omul să poată număra particulele pământului, da, milioane de pământuri ca acesta, nu ar fi fost începutul numărului creaţiilor Tale”⁵.

Luând în considerare vastitatea creaţiilor lui Dumnezeu, nu e de mirare că marele rege Beniamin şi-a sfătuit poporul „să [păstreze] întotdeauna în [memorie]… măreţia lui Dumnezeu şi nimicnicia [lor]”⁶.

Suntem mai măreţi decât presupunem noi

Dar chiar dacă omul nu este nimic, sunt plin de mirare şi respect când mă gândesc că „valoarea sufletelor este mare înaintea lui Dumnezeu”⁷.

Şi, în timp ce ne uităm la vasta întindere a universului, putem spune: „Ce este omul în comparaţie cu gloria creaţiei?”. Dumnezeu Însuşi a spus că noi suntem motivul pentru care El a creat universul! Lucrarea şi slava Sa – scopul acestui univers magnific – este de a salva şi exalta omenirea⁸. Cu alte cuvinte, vasta întindere a eternităţii, gloriile şi misterele infinite ale spaţiului şi timpului sunt toate create pentru beneficiul muritorilor de rând, ca mine şi ca dumneavoastră. Tatăl nostru Ceresc a creat universul ca noi să ne putem atinge potenţialul ca fii şi fiice ai Lui.

Acesta este un paradox al omului: în comparaţie cu Dumnezeu, omul nu este nimic; totuşi, însemnăm totul pentru Dumnezeu. Deşi în comparaţie cu creaţia infinită părem a nu fi nimic, avem o scânteie din focul etern care arde în piepturile noastre. Avem promisiunea de neimaginat a exaltării – lumi fără de sfârşit – care ne este la îndemână. Iar marea dorinţă a lui Dumnezeu este să ne ajute s-o atingem.

Nebunia mândriei

Marele amăgitor ştie că una dintre cele mai efective unelte în a-i duce pe copiii lui Dumnezeu pe căi greşite este să apeleze la extremităţile paradoxului omului. În cazul unora, el face recurs la tendinţa lor de mândrie, măgulindu-i şi încurajându-i să creadă în fantezia părerilor foarte bune despre sine şi a invincibilităţii. El le spune că sunt ieşiţi din comun şi că, datorită abilităţii, dreptului prin naştere sau poziţiei sociale, sunt mai buni decât trăsăturile obişnuite ale tuturor lucrurilor care-i înconjoară. Îi îndrumă astfel încât să ajungă la concluzia că, prin urmare, ei nu se supun regulilor altcuiva şi nu trebuie să fie deranjaţi de problemele nimănui.

Se zice că lui Abraham Lincoln îi plăcea o poezie care spune:

O, de ce trebuie ca spiritul omului muritor să fie falnic? 
Ca un meteorit ce trece iute, ca un nor care pluteşte rapid, 
Ca o licărire a fulgerului, ca un val care se sparge, 
Omul trece din viaţă la odihna lui în mormânt.9

Ucenicii lui Isus Hristos au înţeles că, în comparaţie cu eternitatea, existenţa noastră în această sferă muritoare este doar „un scurt timp” în spaţiu şi timp¹⁰. Ei ştiu că valoarea adevărată a unei persoane are prea puţin legătură cu ceea ce lumea priveşte cu mare stimă. Ei ştiu că poţi strânge o grămadă de bani de pe întreg pământul, dar cu ea nu poţi cumpăra nici măcar o bucată de pâine în economia din cer.

Cei care vor „moşteni împărăţia lui Dumnezeu”¹¹ sunt cei care devin „ca un copil, ascultător, blând, umil, răbdător, plin de dragoste”¹². „Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat”¹³. Asemenea ucenici înţeleg şi faptul „că, atunci când [sunt] în slujba aproapelui, [sunt] numai în slujba Dumnezeului [lor]”¹⁴.

Nu suntem uitaţi

O altă cale prin care Satana înşeală este prin descurajare. El încearcă să ne concentreze atenţia asupra propriei noastre lipse de însemnătate, până când începem să ne îndoim că însemnăm mult. El ne spune că suntem prea mici pentru ca cineva să ne observe, că suntem uitaţi – în special de Dumnezeu.

Permiteţi-mi să vă împărtăşesc o experienţă personală care poate fi de ajutor celor care se simt lipsiţi de însemnătate, uitaţi sau singuri.

Cu mulţi ani în urmă, am participat la o instruire a piloţilor în cadrul Forţelor Aeriene ale Statelor Unite. Eram departe de casă, un tânăr soldat din Germania de Vest, născut în Cehoslovacia, care crescuse în Germania de Est şi vorbea engleză doar cu mare dificultate. Îmi amintesc bine călătoria la baza noastră de pregătire din Texas. Eram într-un avion, aşezat lângă un pasager care vorbea cu un accent puternic din sud. Abia am înţeles câte un cuvânt din ce spunea el. De fapt, mă întrebam tot timpul dacă nu cumva fusesem învăţat o limbă greşită. Eram îngrozit la gândul că trebuia să concurez pentru râvnitele locuri fruntaşe în instruirea piloţilor cu studenţi care erau vorbitori nativi de limba engleză.

Când am ajuns la baza aeriană din orăşelul Big Spring, Texas, am căutat şi am găsit ramura sfinţilor din zilele din urmă, care era formată dintr-o mână de membri minunaţi care se întruneau în camere închiriate chiar în baza aeriană. Membrii se aflau în procesul de construire a unei mici case de întruniri ce avea să fie locul permanent pentru Biserică. La acea vreme, membrii efectuau în mare măsură lucrarea de construire a noilor clădiri.

Zi de zi, am participat la pregătirea mea ca pilot şi am studiat cât de mult am putut, iar apoi mi-am petrecut majoritatea timpului liber lucrând la noua casă de întruniri. Acolo am aflat că cinci pe zece nu este un pas de dans, ci o bucată de lemn cu aceste dimensiuni. Am învăţat şi cum să mă descurc fără degetul mare de la mână, când am bătut un cui.

Am petrecut aşa de mult timp lucrând la casa de întruniri, încât preşedintele de ramură – care s-a întâmplat să fie unul dintre instructorii noştri de zbor – şi-a exprimat îngrijorarea că, probabil, ar fi trebuit să petrec mai mult timp studiind.

Prietenii mei şi colegul student pilot s-au angajat şi ei în activităţi în timpul liber, deşi cred că este corect să spun că unele dintre acele activităţi nu erau în acord cu broşura de azi Pentru întărirea tineretului. Din partea mea, eu m-am bucurat să fac parte în mod activ din această micuţă ramură din Texas, să-mi exersez cunoştinţele de tâmplărie însuşite recent şi să-mi îmbunătăţesc engleza în timp ce-mi îndeplineam chemările de învăţător la cvorumul vârstnicilor şi la Şcoala de duminică.

La acea vreme, Big Spring (Izvorul Mare), în pofida numelui său, era un loc mic, nesemnificativ şi necunoscut. Şi deseori, eu simţeam exact la fel despre mine însumi – că sunt nesemnificativ, necunoscut şi relativ singur. Chiar şi aşa, nu m-am întrebat nici măcar o dată dacă Domnul uitase de mine sau dacă El va putea să mă găsească vreodată acolo. Ştiam că pentru Tatăl Ceresc nu conta unde eram, pe ce loc m-am clasat faţă de ceilalţi în clasa mea de instruire a piloţilor sau care era chemarea mea în Biserică. Ce conta pentru El era că făceam tot ce puteam, că Îl iubeam şi că eram dornic să-i ajut pe cei din jurul meu. Ştiam că, dacă făceam tot ce puteam, totul avea să fie bine.

Şi totul a fost bine¹⁵.

Ultimul va fi cel dintâi

Domnului nu-i pasă deloc dacă ne petrecem zilele lucrând în săli cu marmură sau în grajduri. El ştie unde suntem, indiferent de cât de modeste sunt condiţiile noastre. El îi va folosi – în felul Său şi în scopurile Sale sfinte – pe cei care Îl iubesc.

Dumnezeu ştie că unele dintre cele mai măreţe suflete care au trăit vreodată sunt cele care nu vor figura niciodată în cronicile de istorie. Ei sunt cei binecuvântaţi, oameni umili care urmează exemplul Salvatorului şi îşi petrec zilele vieţii lor făcând bine¹⁶.

Un astfel de cuplu, părinţii unui prieten de-al meu, exemplifică acest principiu pentru mine. Soţul lucra la o fabrică de oţel din Utah. La prânz îşi scotea scripturile sau o revistă a Bisericii şi citea. Când ceilalţi lucrători au văzut acest lucru, şi-au bătut joc de el şi i-au încercat credinţa. Ori de câte ori au făcut acest lucru, el le-a vorbit cu bunătate şi încredere. El nu a permis ca lipsa lor de respect să-l facă să se simtă furios sau supărat.

După ani de zile, unul dintre acei aprigi batjocoritori s-a îmbolnăvit foarte tare. Înainte de-a muri, el a cerut ca acest om umil să vorbească la înmormântarea lui – ceea ce acesta a şi făcut.

Acest membru credincios al Bisericii nu a avut niciodată un statut social important sau bogăţii, dar el i-a influenţat mult pe cei care l-au cunoscut. A murit în urma unui accident de muncă, în timp ce s-a oprit să-l ajute pe un alt muncitor care era înzăpezit. După aproximativ un an de la acea tragedie,

văduva sa a trebuit să facă o operaţie pe creier, care a lăsat-o în incapacitatea de a merge. Dar oamenilor le place să-şi petreacă timpul cu ea, deoarece ea îi ascultă. Ea îşi aminteşte. Ei îi pasă. Neputând să scrie, ea memorează numerele de telefon ale copiilor şi nepoţilor ei. Ea îşi aminteşte cu drag zilele de naştere şi aniversările.

Cei care o vizitează pleacă având sentimente mai bune faţă de viaţă şi faţă de ei înşişi. Ei simt dragostea sa. Ştiu că ei îi pasă. Ea nu se plânge niciodată, ci îşi petrece zilele binecuvântând vieţile altora. Una dintre prietenele ei a spus că această femeie era unul dintre puţinii oameni pe care i-a cunoscut vreodată care exemplifică într-adevăr dragostea şi viaţa lui Isus Hristos.

Acest cuplu ar fi fost primul despre care s-ar fi putut spune că nu era de mare importanţă în această lume. Dar Domnul foloseşte o măsură foarte diferită de cea a lumii pentru a cântări valoarea unui suflet. El cunoaşte acest cuplu credincios; El îi iubeşte. Faptele lor sunt o mărturie vie a credinţei lor puternice în El.

Dumneavoastră contaţi pentru El

Dragii mei fraţi şi surori, poate că e adevărat că omul nu este nimic în comparaţie cu măreţia universului. Uneori, ne putem simţi chiar lipsiţi de însemnătate, neobservaţi de alţii, singuri sau uitaţi. Dar, amintiţi-vă întotdeauna – dumneavoastră contaţi pentru El! Dacă vă îndoiţi vreodată că sunteţi importanţi pentru El, luaţi în considerare aceste patru principii divine:

În primul rând, Dumnezeu îi iubeşte pe cei umili şi blânzi, căci ei sunt „[cei mai mari] în Împărăţia cerurilor”¹⁷.

În al doilea rând, Domnul încredinţează „plenitudinea Evangheliei [Sale ca] să poată fi proclamată de cei slabi şi simpli până la marginile pământului”¹⁸. El a ales „lucrurile slabe ale lumii [pentru a] ieşi înainte şi [a-i] distruge pe cei puternici şi tari”¹⁹ şi pentru a face de ruşine „lucrurile… cele tari”²⁰.

În al treilea rând, nu contează unde locuiţi, nu contează cât de modest trăiţi, cât de modest vă este salariul, cât de limitate vă sunt îndemânările, cât de obişnuită vă este înfăţişarea sau cât de mică vi se pare că este chemarea în Biserică, dumneavoastră nu sunteţi de neremarcat pentru Tatăl dumneavoastră Ceresc. El vă iubeşte. El vă cunoaşte inima umilă şi faptele de dragoste şi bunătate. Împreună, ele formează o mărturie trainică despre loialitatea şi credinţa dumneavoastră.

În al patrulea şi ultimul rând, vă rog să înţelegeţi că ceea ce vedeţi şi experimentaţi acum nu este ceea ce va fi întotdeauna. Nu vă veţi simţi întotdeauna singuri, trişti, îndureraţi sau descurajaţi. Avem promisiunea lui Dumnezeu, făcută cu credinţă, că El nici nu-i va uita, nici nu-i va părăsi pe cei care-L iubesc²¹. Aveţi speranţă şi încredere în această promisiune. Învăţaţi să-L iubiţi pe Tatăl dumneavoastră Ceresc şi să deveniţi ucenici ai Săi prin cuvinte şi fapte.

Fiţi siguri că, numai dacă înduraţi, credeţi în El şi rămâneţi credincioşi în ţinerea poruncilor, într-o zi veţi simţi dumneavoastră înşivă promisiunile revelate apostolului Pavel: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”²².

Dragi fraţi şi surori, cea mai puternică Fiinţă din univers este Tatăl spiritului dumneavoastră. El vă cunoaşte. El vă iubeşte cu o dragoste perfectă.

Dumnezeu vă vede nu doar ca pe o fiinţă muritoare, de pe o mică planetă, care trăieşte o perioadă scurtă – El vă vede ca pe copilul Său. El vă vede ca pe fiinţa care sunteţi în stare să deveniţi şi care sunteţi meniţi să deveniţi. El vrea să ştiţi că dumneavoastră contaţi pentru El.

Fie ca noi să credem totdeauna, să ne încredem şi să ne aliniem vieţile astfel încât să ne înţelegem adevărata valoare eternă şi adevăratul potenţial etern. Fie ca noi să fim demni de preţioasele binecuvântări pe care Tatăl nostru Ceresc le păstrează pentru noi, este rugăciunea mea în numele Fiului Său, chiar Isus Hristos, amin.