Despre a fi sinceri

Preşedintele Dieter F. Uchtdorf

al doilea consilier în Prima Preşedinţie

Mă rog ca noi să ne împotrivim ispitei de a atrage atenţia asupra noastră şi, în schimb, să ne străduim să primim o cinste mai mare: să devenim ucenici umili şi sinceri ai lui Isus Hristos.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Ecaterina cea Mare a Rusiei a anunţat că avea să viziteze împreună cu mai mulţi ambasadori străini partea de sud a imperiului său. Guvernatorul zonei, Grigori Potemkin, voia cu disperare să-i impresioneze pe aceşti vizitatori. Aşa că a depus mult efort pentru a pune în evidenţă realizările ţării.

O parte a călătoriei ei, Ecaterina a navigat pe râul Nipru, arătându-le cu mândrie ambasadorilor cătunele înfloritoare de lângă mal, pline de locuitori harnici şi fericiţi. Era o singură problemă: totul era o înscenare. Se spune că Potemkin a confecţionat din bucăţi de carton faţade de case şi magazine. El a pus până şi figurine care întruchipau ţărani care munceau pentru a da impresia unei economii prospere. Odată ce grupul care călătorea cu Ecaterina dispărea pe râu, oamenii lui Potemkin strângeau satul fals şi se grăbeau în aval pentru a pregăti următorul loc pe unde avea să treacă Ecaterina.

Cu toate că istoricii moderni au pus la îndoială veridicitatea acestei povestiri, expresia „sat al lui Potemkin” a intrat în vocabularul lumii. Astăzi se referă la orice încercare de a-i face pe alţii să creadă că suntem mai buni decât în realitate.

Sunt inimile noastre în locul potrivit?

Dorinţa de a arăta cât mai bine face parte din natura umană. Este motivul pentru care mulţi dintre noi muncesc din greu pentru a îmbunătăţi aspectul exterior al propriilor cămine şi motivul pentru care tinerii noştri fraţi din Preoţia aaronică se asigură că fiecare fir de păr este la locul lui în cazul în care vor întâlni acea persoană specială. Nu este nimic rău în a ne lustrui pantofii, a mirosi cât mai frumos sau chiar în a ascunde vasele murdare înainte să sosească învăţătorii de acasă. Totuşi, când este dusă la extrem, această dorinţă de a impresiona se poate transforma dintr-un lucru folositor într-o înşelăciune.

Profeţii Domnului i-au avertizat mereu pe cei care „[Îl cinstesc pe Domnul] cu gura şi cu buzele, dar inima [lor] este departe de [El]”.

Salvatorul a fost înţelegător şi a avut compasiune faţă de cei păcătoşi ale căror inimi erau umile şi sincere. Dar El S-a ridicat cu mânie dreaptă împotriva ipocriţilor precum cărturarii, fariseii şi saducheii – cei care încercau să pară neprihăniţi pentru a obţine lauda, puterea şi averea lumii, în acelaşi timp asuprind oamenii pe care ar fi trebuit să-i binecuvânteze. Salvatorul i-a comparat cu „mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie”.

În zilele noastre, Domnul foloseşte cuvinte aspre similare împotriva deţinătorilor preoţiei care încearcă „[să-şi ascundă] păcatele… sau [să-şi satisfacă] mândria ori ambiţia inutilă”. Când fac acest lucru, El a spus că „cerurile se retrag; Spiritul Domnului este întristat; şi când este retras, amin preoţiei sau autorităţii acelui om”.

De ce se întâmplă aceasta? De ce încercăm uneori să părem activi, prosperi şi dedicaţi în exterior când, în interior – aşa cum a spus autorul Apocalipsei despre efeseni – ne-am părăsit „dragostea dintâi”?

În unele cazuri, poate că, pur şi simplu, atenţia noastră nu mai este concentrată asupra esenţei Evangheliei, confundând „forma de evlavie” cu „puterea ei”. Acest lucru este periculos în special când expresiile noastre exterioare de ucenicie au scopul de a-i impresiona pe alţii pentru a obţine beneficii sau influenţă personală. Acela este momentul în care riscăm să intrăm pe teritoriul fariseilor şi timpul potrivit în care să ne analizăm inimile pentru a face imediat schimbările necesare.

Programele lui Potemkin

Această ispită de a părea mai buni decât suntem cu adevărat se găseşte atât în vieţile noastre personale, cât şi în cadrul însărcinărilor noastre din Biserică.

De exemplu, ştiu un ţăruş în care conducătorii şi-au stabilit câteva ţeluri foarte ambiţioase pentru anul acesta. Deşi ţelurile păreau să merite osteneala, ele se concentrau fie asupra unor declaraţii măreţe şi impresionante, fie asupra numerelor şi procentelor.

După ce s-a discutat despre aceste ţeluri şi s-a ajuns la un acord, preşedintele de ţăruş a început să fie neliniştit din cauza unui lucru. El s-a gândit la membrii ţăruşului său – precum tânăra mamă care are copii mici şi a rămas recent văduvă. El s-a gândit la membrii care întâmpinau greutăţi din cauza îndoielilor sau singurătăţii ori a problemelor de sănătate grave şi a lipsei unei asigurări medicale. S-a gândit la membrii care se luptau cu căsnicii distruse, dependenţe, şomaj şi boli mintale. Şi, cu cât se gândea mai mult la ei, cu atât se întreba umil: Vor aduce noile noastre ţeluri vreo schimbare în vieţile acestor membri?

El a început să se întrebe dacă ţelurile lor la nivel de ţăruş ar fi fost diferite dacă ei s-ar fi întrebat mai întâi: „Care este slujirea noastră?”.

Aşa că, preşedintele de ţăruş şi-a întrunit din nou consiliile şi, împreună, şi-au redirecţionat obiectivele. Ei au hotărât că nu aveau să permită ca „cei flămânzi… cei în nevoie… cei goi… cei bolnavi şi cei în suferinţă să treacă pe lângă [ei] şi [ei] să nu-i [vadă]”.

Şi-au stabilit ţeluri noi, acceptând faptul că succesul acestor noi ţeluri nu putea fi măsurat totdeauna, cel puţin nu de oameni – căci cum ar putea cineva să măsoare mărturia personală, dragostea faţă de Dumnezeu sau compasiunea faţă de alţii?

Au mai ştiut şi că „multe dintre lucrurile pe care le poţi număra nu contează. Multe dintre lucrurile pe care nu le poţi număra contează cu adevărat”.

Mă întreb dacă ţelurile noastre personale şi cele legate de organizare sunt, uneori, un exemplu modern al satului lui Potemkin. Sunt ele impresionante de la distanţă, dar nu reuşesc să îndeplinească adevăratele nevoi ale preaiubiţilor noştri semeni?

Dragii mei prieteni şi fraţi în preoţie, dacă Isus Hristos ar sta cu noi şi ne-ar cere socoteală cu privire la administraţia noastră, nu cred că ar pune prea mult accent pe programe şi statistici. Ceea ce Salvatorul ar dori să ştie este situaţia inimii noastre. El ar dori să ştie cum ne arătăm dragostea faţă de cei de care răspundem şi cum le slujim acestora, cum ne arătăm dragostea faţă de soţia şi familia noastră şi cum le uşurăm povara zilnică. Salvatorul ar dori să ştie şi cum dumneavoastră şi cu mine ne apropiem de El şi de Tatăl nostru Ceresc.

De ce suntem aici?

Poate fi util să ne analizăm propria inimă. De exemplu, ne putem întreba de ce slujim în Biserica lui Isus Hristos?

Ne putem întreba chiar şi de ce suntem la această adunare astăzi?

Presupun că, dacă ar fi să răspund la acea întrebare într-un mod superficial, aş spune că sunt aici pentru că preşedintele Monson m-a însărcinat să vorbesc.

Deci, nu prea am avut de ales.

În plus, soţia mea, pe care o iubesc foarte mult, se aşteaptă ca eu să fiu prezent. Şi cum aş putea s-o refuz?

Dar ştim cu toţii că există motive mai bune pentru a participa la adunările noastre şi a trăi ca ucenici devotaţi ai lui Isus Hristos.

Sunt aici pentru că îmi doresc din toată inima să-L urmez pe Învăţătorul meu, Isus Hristos. Sunt nerăbdător să fac tot ceea ce El îmi cere în această cauză măreaţă. Îmi doresc să fiu edificat de Spiritul Sfânt şi să aud glasul lui Dumnezeu în timp ce El vorbeşte prin slujitorii Săi rânduiţi. Sunt aici să devin un om mai bun, să fiu înălţat de exemplele pline de inspiraţie ale fraţilor şi surorilor mele în Hristos şi să învăţ cum să slujesc mai eficient celor nevoiaşi.

Pe scurt, sunt aici pentru că Îl iubesc pe Tatăl meu Ceresc şi pe Fiul Său, Isus Hristos.

Sunt sigur că şi dumneavoastră aveţi acelaşi motiv. De aceea suntem dornici să facem sacrificii, nu doar declaraţii, pentru a-L urma pe Salvator. De aceea deţinem cu cinste preoţia Sa sfântă.

De la scânteie la foc

Fie că mărturia dumneavoastră prosperă şi este sănătoasă, fie că activitatea dumneavoastră în Biserică se aseamănă mai mult cu un sat al lui Potemkin, vestea bună este că puteţi clădi pe tăria pe care o aveţi. Aici, în Biserica lui Isus Hristos, vă puteţi maturiza din punct de vedere spiritual şi vă puteţi apropia de Salvator punând în practică principiile Evangheliei zi de zi.

Cu răbdare şi perseverenţă, până şi cea mai mică faptă de ucenicie sau cel mai mic semn de credinţă poate deveni un foc puternic al unei vieţi devotate. De fapt, aşa se aprind majoritatea focurilor – cu o mică scânteie.

Deci, dacă vă simţiţi neînsemnaţi şi slabi, vă rog să veniţi pur şi simplu la Hristos, care face ca lucrurile slabe să devină puternice. Cel mai slab dintre noi, prin harul lui Dumnezeu, poate deveni puternic din punct de vedere spiritual pentru că Dumnezeu „nu este părtinitor”. El este „[Dumnezeul nostru] credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea… faţă de cei [care]-L iubesc şi păzesc poruncile Lui”.

Am convingerea că, dacă Dumnezeu poate ajuta un refugiat german sărac dintr-o familie modestă într-o ţară devastată de război, aflată la o distanţa foarte mare de sediului central al Bisericii, atunci El vă poate ajuta şi pe dumneavoastră.

Preaiubiţii mei fraţi în Hristos, Dumnezeul Creării, care a suflat viaţă în univers, are, cu siguranţă, puterea de a sufla viaţă în dumneavoastră. Cu siguranţă, El vă poate transforma în fiinţa sinceră şi spirituală plină de lumină şi adevăr, care doriţi să deveniţi.

Promisiunile lui Dumnezeu sunt sigure şi fără echivoc. Noi putem fi iertaţi de păcatele noastre şi curăţaţi de toate nelegiuirile. Şi, dacă vom continua să acceptăm şi să trăim conform adevăratelor principii în situaţiile noastre personale şi în familiile noastre, vom ajunge, în final, în punctul în care „nu [ne] va mai fi foame, nu [ne] va mai fi sete… Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul [nostru], [şi ne] va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii [noştri]”.

Biserica este un loc în care ne vindecăm, nu în care ne ascundem

Dar acest lucru nu se poate întâmpla dacă ne ascundem în spatele aparenţelor personale, religioase sau organizaţionale. O astfel de ucenicie artificială nu doar că ne împiedică să ne vedem aşa cum suntem cu adevărat, dar ne împiedică şi să ne schimbăm cu adevărat prin intermediul miracolului ispăşirii Salvatorului.

Biserica nu este o expoziţie de automobile – un loc în care să ne afişăm astfel încât alţii să ne admire spiritualitatea, capacităţile şi prosperitatea. Este mai mult un service unde vehiculele care trebuie reparate vin pentru mentenanţă şi recondiţionare.

Nu avem noi, cu toţii, nevoie de reparaţii, mentenanţă şi recondiţionare?

Noi venim la Biserică nu pentru a ne ascunde problemele, ci pentru a le rezolva.

În calitate de deţinători ai preoţiei, avem o responsabilitate suplimentară – aceea de a „[păstori] turma lui Dumnezeu… nu de silă, ci de bunăvoie… nu pentru [câştig personal], ci cu lepădare de sine; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei [care] v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă [exemple] turmei”.

Fraţilor, amintiţi-vă că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”.

Cel mai mare şi mai capabil om, care a avut cele mai mari realizări şi care a păşit vreodată pe acest pământ a fost, de asemenea, cel mai umil. El a înfăptuit unele dintre cele mai impresionante acte de slujire în privat, cu doar câţiva martori, pe care i-a rugat „să nu spună nimănui” ce a făcut El. Când cineva L-a numit „bun”, El a redirecţionat imediat complimentul insistând că doar Dumnezeu este cu adevărat bun. Cu siguranţă, lauda lumii nu avea nicio valoare pentru El; singurul Său scop a fost să-I slujească Tatălui Său şi „totdeauna [să facă] ce-I este plăcut”. Am face bine dacă am urma exemplul Învăţătorului nostru.

Fie ca noi să iubim aşa cum a iubit El.

Dragi fraţi, aceasta este măreaţa şi sfânta noastră chemare – să fim reprezentanţi ai lui Isus Hristos, să iubim aşa cum a iubit El, să slujim aşa cum a slujit El, să „[înălţăm] mâinile obosite şi [să întărim] genunchii care se clatină”, să „[ne îngrijim] de săraci şi de cei în nevoie” şi să avem grijă de văduve şi orfani.

Dragi fraţi, mă rog ca, atunci când slujim în familiile, cvorumurile, episcopiile, ţăruşii, comunităţile şi naţiunile noastre, să ne împotrivim ispitei de a atrage atenţia asupra noastră şi, în schimb, să ne străduim să primim o cinste mai mare: să devenim ucenici umili şi sinceri ai Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos. Când vom face acest lucru, ne vom afla pe calea care duce la personalitatea noastră cea mai bună, cea mai sinceră şi cea mai nobilă. Depun mărturie despre aceasta în numele Învăţătorului nostru, Isus Hristos, amin.