Domnul mi-e lumina

Vârstnicul Quentin L. Cook

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Abilitatea noastră de a rămâne fermi şi fideli şi de a-L urma pe Salvator, în ciuda vicisitudinilor vieţii, se îmbunătăţeşte semnificativ prin intermediul familiilor drepte şi al unităţii centrate pe Salvator din cadrul episcopiilor şi ramurilor noastre.

În timpul acestor sărbători de Paşte, reflectăm asupra mântuirii oferite de Salvatorul nostru, Isus Hristos, şi ne bucurăm datorită acesteia.

Neliniştea care se face simţită pe întreg pământul din pricina răutăţii lumeşti creează sentimente de vulnerabilitate. Prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, impactul răutăţii, inegalităţii şi nedreptăţii îi face pe mulţi să creadă că viaţa este, în mod natural, nedreaptă. Indiferent cât de mari pot fi aceste încercări, ele nu trebuie să ne distragă atenţia de la a ne bucura şi a sărbători această mijlocire supremă a lui Hristos în folosul nostru. Salvatorul a „[câştigat într-adevăr] victoria asupra morţii”. Cu milă şi compasiune, El a luat asupra Sa nedreptăţile şi încălcările noastre, astfel mântuindu-ne şi satisfăcând cerinţele dreptăţii pentru toţi cei care se vor pocăi şi vor crede în numele Său.

Măreţul Său sacrificiul ispăşitor are o însemnătate supremă care nu poate fi înţeleasă de mintea umană. Această dovadă plină de har oferă pacea care întrece orice înţelegere.

Atunci, cum facem faţă realităţilor dure care ne înconjoară?

Soţiei mele, Mary, i-au plăcut mereu câmpurile de floarea-soarelui. Se bucură atunci când, în cele mai neaşteptate locuri, apar pe marginea drumului. Ca să ajungem la casa în care locuiau bunicii mei, trebuia să mergem pe un drum nepavat. Când o luam pe acel drum, Mary întreba adesea: „Crezi că o să vedem azi acel câmp minunat de floarea-soarelui?” Am fost surprinşi să descoperim că floarea-soarelui creşte din abundenţă în pământ afectat de utilajele agricole şi de deszăpezire şi de acumularea de resturi materiale, astfel încât nu este considerat solul ideal în care să crească aceste flori sălbatice.

Una dintre trăsăturile remarcabile ale florii-soarelui sălbatice, pe lângă faptul de a creşte în pământ nepropice, este felul în care floarea proaspăt înmugurită se îndoaie după soare. Astfel, ea primeşte energia necesară înainte să-şi dezvăluie superba culoare galbenă.

Asemenea florii-soarelui tinere, când Îl urmăm pe Salvatorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, noi înflorim şi ne înfrumuseţăm în pofida multor circumstanţe neplăcute în care ne aflăm. Într-adevăr, El este lumina şi viaţa noastră.

În pilda grâului şi neghinei, Salvatorul le-a declarat ucenicilor că cei care rănesc şi fac nedreptăţi vor fi adunaţi şi alungaţi din împărăţia Sa. Dar, vorbind despre cei credincioşi, El a spus: „Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Ca ucenici ai lui Hristos, trăind într-o lume ostilă care se află, într-adevăr, într-o stare de nelinişte, putem înflori şi prospera, în mod individual, dacă avem rădăcini puternice în solul dragostei Salvatorului şi Îi urmăm învăţăturile cu umilinţă.

Ce oră este acasă?

Rolul familiei în planul lui Dumnezeu este de „a ne aduce fericire, a ne ajuta să învăţăm principii corecte într-o atmosferă plină de dragoste şi a ne pregăti pentru viaţa eternă”. Frumoasele obiceiuri religioase din cadrul familiei trebuie să fie sădite în inimile copiilor noştri.

Unchiul meu, Vaughn Roberts Kimball, a fost un student bun, un scriitor în devenire şi un jucător de fotbal american în cadrul UBY. Pe 8 decembrie 1941, la o zi după atacul de la Pearl Harbor, el s-a înrolat în Forţele Navale ale Statelor Unite. În timp ce se afla într-o misiune de recrutare, în Albany, New York, a scris un scurt articol care a apărut în Reader’s Digest. Revista l-a plătit cu 200 de dolari şi i-a publicat articolul intitulat „Ce oră este acasă?” în numărul din mai 1944 al revistei.

Articolul său din Reader’s Digest, în care scrie din perspectiva unui marinar, menţionează în parte:

„Ce oră este acasă?

Într-o seară, în Albany, New York, l-am întrebat pe un marinar ce oră era. A scos un ceas imens şi spus: «Este 7:20». Ştiam că era mai târziu. «Ţi s-a oprit ceasul, nu?», am întrebat.

«Nu», a spus el, «încă sunt pe ora standard din zona de munte. Sunt din sudul statului Utah. Când m-am alăturat Forţelor Navale, tata mi-a dat acest ceas. Mi-a spus că mă va ajuta să-mi amintesc de casă.

Când ceasul meu arată ora 5 a.m., ştiu că tata merge să mulgă vacile. Şi, în fiecare seară, când arată ora 7:30, ştiu că întreaga familie se află la masă şi ia cina, iar tata Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ce au pe masă şi Îi cere să aibă grijă de mine», a încheiat el. «Mi-e destul de uşor să aflu ce oră este acolo unde mă aflu. Ceea ce vreau să ştiu este ce oră e în Utah»”.

La scurt timp după ce a trimis articolul, Vaughn a fost repartizat să servească pe vas, în frontul din Pacific. Pe 11 mai 1945, în timp ce slujea pe portavionul USS Bunker Hill, lângă Okinawa, vasul a fost bombardat de două avioane kamikaze. Aproape 400 de oameni din echipaj au murit, inclusiv unchiul meu Vaughn.

Vârstnicul Spencer W. Kimball şi-a exprimat sincerele sentimente de simpatie tatălui lui Vaughn, recunoscând demnitatea lui Vaughn şi menţionând încredinţarea oferită de Domnul că „aceia care mor în Mine, nu vor gusta moartea, pentru că ea va fi dulce pentru ei”. Tatăl lui Vaughn a spus cu blândeţe că, deşi Vaughn a decedat pe mare, Dumnezeu l-a luat la casa lui cerească.

Douăzeci de ani mai târziu, preşedintele Spencer W. Kimball a vorbit despre Vaughn în cadrul unei conferinţe generale. Printre altele, el a spus: „Am cunoscut această familie foarte bine… Am îngenuncheat în rugăciune fierbinte cu [membrii ei]… Instruirea din cadrul căminului a adus binecuvântări eterne pentru această familie numeroasă”. Preşedintele Kimball a îndemnat fiecare familie „să îngenuncheze… pentru a se ruga de două ori pe zi pentru fiii şi fiicele lor”.

Fraţi şi surori, dacă ne vom ruga cu credinţă în familie, dacă vom studia cu credinţă din scripturi în familie, dacă vom avea seri în familie, dacă vom oferi binecuvântări ale preoţiei şi vom respecta ziua de sabat, copiii noştri vor şti ce oră este acasă. Ei vor fi pregătiţi pentru un cămin etern în ceruri, indiferent de ce li se întâmplă în această lume dificilă. Este absolut important ca toţi copiii noştri să ştie că acasă sunt iubiţi şi în siguranţă.

Soţul şi soţia sunt parteneri egali. Ei au responsabilităţi diferite, dar complementare. Soţia poate avea copii, ceea ce binecuvântează întreaga familie. Soţul poate primi preoţia, ceea ce binecuvântează întreaga familie. Dar în consiliul familiei, soţul şi soţia, ca parteneri egali, iau cele mai importante decizii. Ei decid în ce fel vor fi învăţaţi şi disciplinaţi copiii, cum vor fi cheltuiţi banii, unde vor locui şi multe alte lucruri de familie. Aceste decizii sunt luate împreună, după ce se caută îndrumarea de la Domnul. Obiectivul este o familie eternă.

Lumina lui Hristos îi învaţă pe toţi copiii lui Dumnezeu despre natura divină a familiei. Una dintre scriitoarele mele preferate, care nu împărtăşeşte credinţa noastră, a spus următorul lucru: „Atât de multe lucruri din viaţă sunt irelevante, [dar]… familia este lucrul real, lucrul durabil, lucrul etern; lucrul pe care trebuie să-l protejăm şi căruia trebuie să-i fim loiali”.

Biserica ne ajută să ne concentrăm asupra Salvatorului, împreună, ca familie unită.

Pe lângă familie, rolul Bisericii este, de asemenea, însemnat. „Biserica oferă structura şi mijloacele pentru predarea Evangheliei lui Isus Hristos tuturor copiilor lui Dumnezeu. Ea oferă autoritatea preoţiei de a administra rânduielile necesare salvării şi exaltării tuturor celor care sunt demni şi dornici să le accepte.”

În lume, există conflicte violente, nedreptate şi se pune foarte mult accent pe culturi divergente şi pe inegalitate. În Biserică, în afară de acele unităţi organizate în funcţie de limbă, episcopiile şi ramurile noastre sunt delimitate geografic. Noi nu ne împărţim în funcţie de clase sociale sau rang. Ne bucurăm de faptul că oameni de toate rasele şi culturile socializează împreună în congregaţii drepte. Familia pe care ne-o oferă episcopia este importantă pentru progresul, fericirea şi efortul nostru personal de a fi mai asemănători lui Hristos.

Adesea, culturile înstrăinează oamenii şi sunt, uneori, o sursă de violenţă şi discriminare. În Cartea lui Mormon, se folosesc termeni dintre cei mai tulburători pentru a descrie tradiţiile strămoşilor nedrepţi, care au dus la violenţă, război, fapte rele, ticăloşie şi chiar la distrugerea unor popoare şi naţiuni.

Nu există punct de plecare mai bun din scripturi ca 4 Nefi pentru a obţine o descriere a culturii Bisericii, atât de esenţială fiecăruia dintre noi. O parte din versetul 2 ne relatează: „Oamenii erau cu toţii convertiţi la Domnul, pe toată faţa ţării, atât nefiţii, cât şi lamaniţii; şi nu erau niciun fel de conflicte şi certuri între ei, iar fiecare om se purta cu dreptate faţă de celălalt”. În versetul 16, citim: „Şi cu siguranţă nu a putut să fie nici un popor mai fericit printre toate popoarele care au fost făcute de mâna lui Dumnezeu”. Faptul că nu existau conflicte a fost atribuit „dragostei lui Dumnezeu care trăieşte în inimile oamenilor”. Aceasta este cultura pe care dorim să o avem.

Convingerile şi valorile culturale profunde sunt o parte fundamentală a identităţii noastre. Tradiţiile care ţin de sacrificiu, recunoştinţă, credinţă şi dreptate trebuie să fie preţuite şi menţinute. Familiile trebuie să se bucure de tradiţiile care clădesc credinţa şi să le protejeze.

Una dintre cele mai însemnate trăsături ale fiecărei culturi este limba sa. În San Francisco, Zona California, unde am trăit, existau şapte unităţi cu vorbitori de limbi străine. Doctrina noastră cu privire la limbi este explicată în secţiunea 90, versetul 11 din Doctrină şi legăminte: „Pentru că se va întâmpla, în acea zi, ca fiecare om să audă plenitudinea Evangheliei în propria lui limbă şi în limbajul lui propriu”.

Când copiii lui Dumnezeu se roagă Lui în limba lor maternă, aceea este limba în care îşi exprimă cele mai profunde gânduri şi emoţii. Este clar faptul că limba maternă este preţioasă fiecărui popor.

Fratele meu, Joseph, este medic şi a practicat timp de mulţi ani în zona Golfului San Francisco. Un samoan în vârstă, membru al Bisericii, care era pacient nou, a venit la biroul său. Avea o durere teribil de cruntă. A fost diagnosticat cu piatră la rinichi şi a urmat un tratament corespunzător. Acest membru credincios a spus că scopul său iniţial a fost doar de a înţelege care era problema pentru a se putea ruga în samoană Tatălui său Ceresc cu privire la problema lui de sănătate.

Este important ca membrii să înţeleagă Evanghelia în limba lor maternă pentru a se putea ruga şi acţiona în acord cu principiile Evangheliei.

Chiar şi atunci când avem parte de diversitate lingvistică şi de tradiţii culturale frumoase şi înălţătoare, trebuie ca inimile noastre să fie legate în unitate şi dragoste. Domnul a afirmat în mod categoric: „Fiecare om să-şi respecte fratele său ca pe sine însuşi… Fiţi unul; şi dacă nu sunteţi unul, nu sunteţi ai Mei”. Deşi preţuim diversitatea culturală adecvată, ţelul nostru este să fim uniţi, în orice aspect, în cultura, obiceiurile şi tradiţiile Evangheliei lui Isus Hristos.

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu a fost niciodată atât de puternică.

Ne dăm seama de faptul că unii membri au întrebări şi nelămuriri pe măsură ce caută să-şi întărească mărturiile şi credinţa. Trebuie să avem grijă să nu fim critici sau să-i judecăm pe cei care au nelămuriri – mari sau mici. În acelaşi timp, cei care au nelămuriri ar trebui să facă tot ce pot pentru a-şi întări credinţa şi mărturia. Cele mai bune moduri de a rezolva întrebările sau nelămuririle sunt studierea, meditarea, rugăciunea, punerea în practică a principiilor Evangheliei şi consilierea cu conducătorii corespunzători, în spiritul răbdării şi al umilinţei.

Unele persoane au afirmat că, azi, mult mai mulţi membri părăsesc Biserica şi că este mai multă îndoială şi necredinţă decât în trecut. Pur şi simplu, acest lucru nu este adevărat. Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu a fost niciodată atât de puternică. Numărul de membri care-şi retrag numele din registrele Bisericii a fost mereu foarte mic şi este mult mai mic în ultimii ani decât a fost în trecut. Creşterea în aspecte care pot fi măsurate, cum ar fi numărul de membri înzestraţi care deţin o recomandare pentru templu valabilă, adulţii plătitori de zeciuială integrală şi numărul celor care slujesc în misiune, a fost semnificativă. Permiteţi-mi să spun din nou, Biserica nu a fost niciodată atât de puternică. Dar „amintiţi-vă că valoarea sufletelor este mare în faţa lui Dumnezeu”. Întindem tuturor o mână de ajutor.

Dacă realităţile crunte pe care le aveţi de înfruntat în acest moment par fără speranţă şi copleşitoare şi aproape de nesuportat, amintiţi-vă că, prin durerea profundă din Ghetsimani şi tortura şi durerea de neînţeles de pe Căpăţâna, Salvatorul a dus la bun sfârşit ispăşirea, care înlătură cele mai teribile poveri pe care le putem avea în această viaţă. A făcut-o pentru dumneavoastră şi a făcut-o pentru mine. A făcut-o pentru că ne iubeşte şi pentru că Se supune Tatălui şi Îl iubeşte. Vom fi salvaţi de la moarte – chiar şi din adâncurile oceanului.

Protecţiile noastre din această viaţă şi din eternitate vor fi obţinute printr-o viaţă personală şi de familie trăite în dreptate, prin rânduielile Bisericii şi prin faptul de a-L urma pe Salvator. Acestea sunt refugiile noastre din calea furtunii. Cei care simt că sunt singuri pot continua neclintiţi să trăiască în dreptate, ştiind că ispăşirea îi va proteja şi binecuvânta dincolo de abilitatea lor de a înţelege pe deplin.

Trebuie să ne amintim de Salvator, să ne ţinem legămintele şi să-L urmăm pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum floarea-soarelui urmăreşte lumina soarelui. Urmând lumina şi exemplul Său, vom avea parte de bucurie, fericire şi pace. După cum proclamă Psalmul 27 şi un imn preferat: „Domnul este lumina şi mântuirea mea”.

În acest sfârşit de săptămână de Paşte, în calitate de apostol al Salvatorului, depun mărturie solemnă despre învierea lui Isus Hristos. Ştiu că trăieşte. Îi cunosc glasul. Depun mărturie despre divinitatea Sa şi despre realitatea ispăşirii, în numele lui Isus Hristos, amin.