Cu adevărat buni şi fără vicleşug

Vârstnicul Michael T. Ringwood

din Cei Şaptezeci

Vestea cea bună a Evangheliei lui Isus Hristos este că dorinţele inimilor noastre pot fi schimbate, iar scopurile noastre pot fi elevate şi rafinate.

Din nefericire, a fost o perioadă în viaţa mea când eram motivat de dorinţa de a dobândi titluri şi autoritate. Acest lucru a început în mod inofensiv. În timp ce mă pregăteam să slujesc în misiune cu timp deplin, fratele meu mai mare a fost desemnat să fie conducător de zonă în misiunea sa. Am auzit atât de multe lucruri bune spuse despre el, încât nu mă puteam stăpâni să nu-mi doresc ca acele lucruri să fie spuse despre mine. Am sperat să ajung să dețin o funcţie similară și cred că m-am și rugat pentru acest lucru.

Din fericire, în timp ce slujeam în misiune, am învăţat o lecţie puternică. În timpul ultimei conferințe, mi-a fost reamintită acea lecţie.

În luna octombrie, preşedintele Dieter F. Uchtdorf a spus: „De-a lungul vieţii, am avut ocazia de a interacţiona cu unii dintre cei mai competenţi şi inteligenţi oameni, bărbaţi şi femei deopotrivă, care trăiesc în această lume. Când am fost mai tânăr, am fost impresionat de cei care erau educaţi, realizaţi, împliniţi şi lăudaţi de lume. Însă, de-a lungul anilor, am ajuns să înţeleg că sunt cu mult mai impresionat de acele suflete minunate şi binecuvântate care sunt cu adevărat bune şi fără vicleşug”.

Eroul meu din Cartea lui Mormon este un exemplu perfect al acelui tip de suflet minunat și binecuvântat care a fost cu adevărat bun şi fără vicleşug. Şiblon a fost unul dintre fiii lui Alma cel Tânăr. Noi suntem mai familiarizaţi cu fraţii săi: Helaman, care avea să fie succesorul tatălui său în calitate de păstrător al cronicilor şi de profet al lui Dumnezeu, și Corianton, care a dobândit o oarecare notorietate ca fiind misionarul care a avut nevoie de câteva sfaturi din partea tatălui său. Lui Helaman, Alma i-a scris 77 de versete (vezi Alma 36–37). Lui Corianton, Alma i-a dedicat 91 de versete (vezi Alma 39–42). Lui Şiblon, fiului său mijlociu, Alma i-a scris doar 15 versete (vezi Alma 38). Cu toate acestea, cuvintele sale din acele 15 versete sunt puternice şi instructive.

„Şi acum, fiul meu, am încredere că voi avea mare bucurie în tine datorită neclintirii tale şi a credinţei tale în Dumnezeu; căci aşa cum tu ai început în tinereţea ta să priveşti către Domnul Dumnezeul tău, tot aşa eu nădăjduiesc că vei continua în ţinerea poruncilor Lui; căci binecuvântat este acela care rabdă până la sfârşit.

Eu îţi zic ţie, fiul meu, că deja am mare bucurie în tine datorită credinţei şi sârguinţei tale, şi a răbdării, şi a îndurărilor tale îndelungate în poporul zoramiţilor” (Alma 38:2–3).

Deşi i-a vorbit lui Şiblon, Alma i-a vorbit şi lui Corianton despre el. Alma a spus: „Nu ai observat tu neclintirea fratelui tău, credinţa lui şi sârguinţa lui în ceea ce priveşte ţinerea poruncilor lui Dumnezeu? Iată, nu a dat el un exemplu bun pentru tine?” (Alma 39:1).

Se pare că Şiblon a fost un fiu care voia să-i facă pe plac tatălui său şi a făcut ceea ce era drept pentru că era bine şi nu pentru laudă, funcţie, putere, onoruri sau autoritate. Helaman trebuie să fi ştiut şi să fi respectat acest lucru la fratele său, căci i-a încredinţat lui Şiblon custodia asupra cronicilor sacre pe care le primise de la tatăl său. În mod sigur Helaman a avut încredere în Şiblon, deoarece, „[el era] un om drept; şi el călca drept în faţa lui Dumnezeu; şi el avea grijă să facă bine tot timpul, să ţină poruncile Domnului, Dumnezeului său” (Alma 63:2). Se pare că acest lucru este într-adevăr caracteristic în ceea ce-l priveşte pe Şiblon; nu sunt foarte multe lucruri consemnate despre el privind perioada de când a intrat în posesia cronicilor sacre şi până când i le-a încredinţat lui Helaman, fiul lui Helaman (vezi Alma 63:11).

Şiblon a fost cu adevărat bun şi fără vicleşug. El a fost o persoană care şi-a sacrificat timpul, talentele şi efortul pentru a-i ajuta pe alţii şi pentru a-i înălţa spiritual datorită dragostei sale faţă de Dumnezeu şi de semenii săi (vezi Alma 48:17–19; 49:30). El este descris perfect de cuvintele preşedintelui Spencer W. Kimball: „Femeile şi bărbaţii deosebiţi sunt întotdeauna mai dornici să slujească decât să stăpânească”.

Într-o lume în care lauda, funcţia, puterea, onorurile şi autoritatea sunt căutate sub orice formă posibilă, eu cinstesc acele suflete minunate şi binecuvântate care sunt cu adevărat bune şi fără vicleşug, pe acelea care sunt motivate de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele lor, acele femei deosebite şi acei bărbaţi deosebiţi care sunt „mai dornici să slujească decât să stăpânească”.

Astăzi, sunt unii care vor să credem că eforturile noastre de a fi remarcaţi pot avea succes doar prin obţinerea de funcţii şi putere. Totuşi, din fericire, sunt mulţi care nu sunt influenţaţi de această perspectivă. Ei se remarcă prin eforturile de a fi cu adevărat buni şi fără vicleşug. Am găsit astfel de oameni în toate clasele sociale şi în numeroase religii. Şi îi găsesc în număr mare în rândul ucenicilor lui Hristos care s-au convertit cu adevărat.

Îi cinstesc pe cei care slujesc, dând dovadă de altruism, în fiecare săptămână în episcopiile şi ramurile din întreaga lume făcând mult mai mult decât este necesar în îndeplinirea chemărilor. Însă chemările vin şi trec. Pentru mine, este și mai impresionant faptul că sunt mulţi care, fără a avea chemări oficiale, găsesc modalităţi prin care slujesc altora și îi înalță spiritual în mod constant. Un frate ajunge mai devreme la biserică pentru a aranja scaunele şi rămâne după adunări pentru a face curățenie în capelă. O soră alege cu bună știință un scaun lângă o soră nevăzătoare din episcopia ei nu doar pentru a o saluta, ci și pentru a cânta imnurile suficient de tare încât sora nevăzătoare să poată auzi cuvintele şi să cânte și ea. Dacă vă uitaţi mai atenți în episcopia sau ramura dumneavoastră, veţi găsi astfel de exemple. Întotdeauna sunt membri care par să știe cine are nevoie de ajutor şi când să ofere ajutor.

Este posibil ca eu să fi primit prima lecţie despre sfinţii cu adevărat buni şi fără vicleşug atunci când eram tânăr misionar. Am fost mutat să slujesc într-o zonă alături de un vârstnic pe care nu-l cunoşteam. Auzisem alţi misionari vorbind despre faptul că el nu primise niciodată vreo însărcinare de conducere şi că întâmpina probleme cu limba coreeană în pofida faptului că era de mult timp în ţară. Dar, pe măsură ce am ajuns să-l cunosc pe acest vârstnic, mi-am dat seama că era unul dintre cei mai supuşi şi credincioşi misionari pe care îi cunoscusem vreodată. El studia când trebuia să studieze; muncea când trebuia să muncească. Pleca din apartament când trebuia şi se întorcea când trebuia. Studia cu sârguinţă limba coreeană deşi, pentru el, limba era foarte dificilă.

Când mi-am dat seama că acele comentarii pe care le auzisem nu erau adevărate, am înţeles că acest misionar fusese catalogat greşit ca fiind un misionar ineficient. Am vrut să spun întregii misiuni ce descoperisem despre acest vârstnic. Am împărtăşit preşedintelui meu de misiune dorinţa mea de a corecta această neînţelegere. Răspunsul său a fost: „Tatăl Ceresc ştie că acest tânăr este un misionar de succes; la fel şi eu”. A mai adăugat: „Acum ştii şi tu, deci cine altcineva mai contează?”. Acest preşedinte de misiune înţelept m-a învăţat ce era important în slujire, iar acest lucru nu era lauda, funcţia, puterea, onoarea sau autoritatea. Aceasta a fost o lecţie deosebită pentru un tânăr misionar care era prea concentrat asupra titlurilor.

Ţinând minte această lecţie, am început să mă gândesc la viaţa mea din trecut şi să îmi dau seama cât de des am fost influenţat de bărbaţi şi femei care, la timpul respectiv, nu deţineau titluri sau funcţii măreţe. Unul dintre aceste suflete cu atribute asemănătoare cu cele ale lui Şiblon a fost învăţătorul meu de la seminar pe când eram în clasa unsprezecea la liceu. Acest om bun a predat la seminar timp de doar doi sau trei ani, dar mi-a deschis inima într-un mod care m-a ajutat să dobândesc o mărturie. El poate că nu era cel mai popular învăţător din şcoală, dar era mereu pregătit, iar influenţa pe care a avut-o asupra mea a fost puternică şi de durată. Una dintre puţinele ocazii când l-am văzut pe acest bărbat în cei 40 de ani care au trecut de când mi-a predat, a fost când a venit să mă vadă la înmormântarea tatălui meu. În mod sigur, acela nu a fost un gest motivat de dorinţa de a dobândi vreun titlu sau vreo putere.

Îi cinstesc pe acel învăţător devotat şi pe mulţi alţii ca el, care sunt cu adevărat buni şi fără vicleşug. Îl cinstesc pe învăţătorul Şcolii de duminica, acel învăţător care nu doar că le predă cursanţilor săi duminica, în timpul orei, ci le predă şi are o influenţă asupra lor şi prin faptul că-i invită să ia micul dejun alături de familia lui. Îi cinstesc pe conducătorii tinerilor care participă la activităţile sportive şi culturale ale tinerilor băieţi şi tinerelor fete din cadrul episcopiilor lor. Îi cinstesc pe bărbatul care scrie mesaje de încurajare vecinilor şi pe femeia care nu doar că trimite prin poştă felicitări de Crăciun, ci le şi distribuie personal membrilor familiei şi prietenilor care simt nevoia unei vizite. Îl cinstesc pe fratele care şi-a format rutina de a-şi lua vecinul la o plimbare cu maşina când acesta are parte de zile posomorâte cauzate de boala Alzheimer – oferindu-le lui şi soţiei sale o pauză binemeritată de la rutina zilnică.

Aceste lucruri nu sunt făcute pentru laude şi onoruri. Aceşti bărbaţi şi femei nu sunt motivaţi de posibilitatea de a primi titluri sau autoritate. Ei sunt ucenici ai lui Hristos, ei fac bine tot timpul şi, asemenea lui Şiblon, ei încearcă să-I fie pe plac Tatălui lor din Cer.

Mă întristez când aud despre unii care încetează să mai slujească sau chiar să mai vină la Biserică pentru că sunt eliberaţi dintr-o chemare sau se simt trecuţi cu vederea în legătură cu o anumită funcţie sau cu un anumit titlu. Sper că, într-o bună zi, vor învăţa lecţia pe care eu am învăţat-o când eram tânăr misionar – că slujirea care contează cel mai mult este, de obicei, recunoscută doar de Dumnezeu. În căutarea propriilor interese, am uitat noi de interesele lui Dumnezeu?

Unii pot spune: „Dar mai am foarte multe de făcut pentru a deveni ca cei pe care i-aţi descris”. Vestea cea bună a Evangheliei lui Isus Hristos este că dorinţele inimilor noastre pot fi schimbate, iar scopurile noastre pot fi elevate şi rafinate. Când suntem botezaţi pentru a deveni parte a adevăratei turme a lui Dumnezeu, începem procesul prin care devenim făpturi noi (vezi 2 Corinteni 5:17; Mosia 27:26). De fiecare dată când ne reînnoim legământul făcut la botez, luând din împărtăşanie, suntem cu un pas mai aproape de obiectivul suprem. Pe măsură ce ţinem acest legământ, avem acces la tăria de a jeli cu cei care jelesc şi de a-i mângâia pe cei care au nevoie să fie mângâiaţi (vezi Mosia 18:9). Prin acest legământ, avem parte de harul care ne permite să-L slujim pe Dumnezeu şi să ţinem poruncile Sale, inclusiv să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră şi să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Prin acest legământ, Dumnezeu şi Hristos ne ajută ca noi să-i putem ajuta pe cei care au nevoie de ajutorul nostru (vezi Mosia 4:16; vezi, de asemenea, versetele 11–15).

Tot ceea ce vreau în viaţă este să fiu pe placul taţilor mei – atât cel pământean, cât şi Cel Ceresc – şi să fiu mai asemănător lui Şiblon.

Îi mulţumesc Tatălui meu Ceresc pentru sufletele asemănătoare celui al lui Şiblon, ale căror exemple îmi oferă – şi ne oferă tuturor – speranţă. În vieţile lor, vedem o mărturie despre un Tată Ceresc iubitor şi despre un Salvator grijuliu şi plin de compasiune. Îmi adaug mărturia lângă cele ale lor, alături de angajamentul de a mă strădui să fiu mai asemănător lor, în numele lui Isus Hristos, amin.