Darul harului
Preşedintele Dieter F. Uchtdorf
al doilea consilier în Prima Preşedinţie
Astăzi şi pentru totdeauna, harul lui Dumnezeu este disponibil tuturor celor a căror inimă este frântă şi al căror spirit este smerit.
În duminica Paştelui, noi sărbătorim cel mai aşteptat şi glorios eveniment din istoria lumii.
Este ziua în care totul s-a schimbat.
În acea zi, viaţa mea s-a schimbat.
Viaţa dumneavoastră s-a schimbat.
Destinul tuturor copiilor lui Dumnezeu s-a schimbat.
În acea zi binecuvântată, Salvatorul omenirii, care a luat asupra Sa poverile păcatului şi ale morţii care ne ţineau captivi, a învins acele poveri şi ne-a eliberat.
Datorită sacrificiului preaiubitului nostru Mântuitor, moartea nu-şi mai are boldul, mormântul nu mai poate învinge, Satana nu mai are putere nelimitată iar noi suntem „[născuţi] din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie”.
Într-adevăr, apostolul Pavel avea dreptate când a spus: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte”.
Harul lui Dumnezeu
Deseori vorbim despre ispăşirea Salvatorului – şi bine facem!
Aşa cum a spus Iacov: „De ce să nu [vorbim] despre ispăşirea lui Hristos şi să [ajungem] la o înţelegere deplină a Lui?”. Dar, pe măsură ce „vorbim despre Hristos, ne bucurăm în Hristos, predicăm despre Hristos [şi] profeţim despre Hristos” cu orice ocazie , nu trebuie să ne pierdem niciodată sentimentul de evlavie şi recunoştinţa profundă faţă de sacrificiul etern al Fiului lui Dumnezeu.
Ispăşirea Salvatorului nu trebuie să devină ceva banal în propovăduirea, în discuţiile sau în inimile noastre. Este sacră şi sfântă, deoarece, prin intermediul „[jertfei mari şi finale]”, Isus Hristos a adus „salvare tuturor acelora care vor crede în numele Său”.
Mă minunez gândindu-mă că Fiul lui Dumnezeu S-ar coborî pentru a ne salva, aşa imperfecţi, impuri, predispuşi la greşeli şi nerecunoscători cum suntem deseori. Am încercat să înţeleg ispăşirea Salvatorului cu mintea mea finită şi singura explicaţie pe care am găsit-o este: Dumnezeu ne iubeşte într-un mod profund şi perfect pentru eternitate. Nici nu pot începe să estimez „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea… [dragostei] lui Hristos”.
O expresie puternică a acestei dragoste este ceea ce în scripturi este numit deseori harul lui Dumnezeu – ajutorul divin şi înzestrarea cu putere prin intermediul cărora încetăm să mai fim fiinţele imperfecte şi limitate din prezent şi devenim fiinţe exaltate ale „[adevărului şi luminii] până când [suntem slăviţi] în adevăr şi [cunoaştem] toate lucrurile”.
Harul lui Dumnezeu este atât de minunat. Totuşi, este deseori înţeles greşit. Chiar şi aşa, noi trebuie să ştim despre harul lui Dumnezeu dacă intenţionăm să moştenim ceea ce ne-a fost pregătit în împărăţia Sa eternă.
Datorită acestui lucru, aş dori să vorbesc despre har. Mai ales şi în primul rând, aş dori să vorbesc despre cum harul descuie porţile cerului şi, în al doilea rând, despre cum deschide ferestrele cerului.
În primul rând: harul descuie porţile cerului
Deoarece cu toţii „[am păcătuit] şi [suntem lipsiţi] de slava lui Dumnezeu” şi „nu este cu putinţă ca vreun lucru necurat să intre în împărăţia lui Dumnezeu”, niciunul dintre noi nu este demn de a se întoarce în prezenţa lui Dumnezeu.
Chiar dacă L-am sluji pe Dumnezeu din tot sufletul, nu va fi suficient, deoarece încă am fi „slujitori netrebnici”. Nu putem să mergem în rai doar pe baza meritelor noastre; cerinţele dreptăţii reprezintă o barieră pe care noi nu avem puterea de a o depăşi de unii siguri.
Dar nu este totul pierdut.
Harul lui Dumnezeu este măreaţa şi nepieritoarea noastră speranţă.
Prin intermediul jertfei lui Isus Hristos, planul milei satisface cerinţele dreptăţii şi „le dă oamenilor mijloacele prin care ei să poată avea credinţă prin pocăinţă”.
Păcatele noastre, deşi sunt roşii precum cârmâzul, pot deveni albe ca zăpada. Deoarece Salvatorul nostru preaiubit „S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”, ne-a fost deschisă o cale de a intra în împărăţia Sa nepieritoare.
Poarta este descuiată!
Dar harul lui Dumnezeu nu ne ajută doar să revenim la starea noastră inocentă anterioară. Dacă salvarea înseamnă doar ştergerea greşelilor şi păcatelor noastre, atunci salvarea – pe cât este de minunată – nu îndeplineşte ţelurile măreţe pe care Tatăl le are pentru noi. Ţelul său este mult mai mare: El doreşte ca fiii şi fiicele Sale să devină asemănători Lui.
Având darul harului lui Dumnezeu, calea uceniciei nu ne trage în jos, ci în sus.
Ne duce la înălţimi pe care abia le putem înţelege! Ne duce la exaltarea în împărăţia celestială a Tatălui nostru Ceresc, acolo unde noi, înconjuraţi de cei dragi nouă, primim „din plenitudinea Sa şi din slava Sa”. Toate lucrurile sunt ale noastre şi noi suntem ai lui Hristos. Într-adevăr, tot ceea ce Tatăl a avut ne va fi dat nouă.
Pentru a moşteni această slavă, avem nevoie de mai mult decât de o poartă descuiată; trebuie să intrăm pe această poartă având o dorinţă sinceră de a ne schimba – o schimbare atât de mare încât scripturile o descriu astfel: „să [ne naştem] din nou; da, să [ne naştem] din Dumnezeu, să [ne schimbăm] din starea [noastră] carnală şi decăzută la o stare de dreptate, fiind mântuiţi de Dumnezeu, devenind fiii şi fiicele Lui”.
În al doilea rând: harul deschide ferestrele cerului
Un alt lucru legat de harul lui Dumnezeu este deschiderea ferestrelor cerului, prin intermediul cărora Dumnezeu ne oferă binecuvântări de putere şi tărie, care ne ajută să realizăm lucruri pe care altfel nu le-am putea face. Prin harul minunat al lui Dumnezeu copiii Săi pot învinge pericolele şi ispitele înşelătorului, pot să evite păcatul şi să fie „[perfecţionaţi] în Hristos”.
Deşi cu toţii avem slăbiciuni, putem să le învingem. Într-adevăr, dacă ne umilim şi avem credinţă, prin harul lui Dumnezeu lucrurile slabe pot deveni puternice.
De-a lungul vieţii noastre, harul lui Dumnezeu ne oferă binecuvântări temporale şi daruri spirituale care ne vor îmbunătăţi abilităţile şi îmbogăţi viaţa. Harul Său ne rafinează. Harul Său ne ajută să devenim persoane mai bune.
Cine îl poate primi?
În Biblie citim despre vizita lui Hristos la casa lui Simon fariseul.
În aparenţă, Simon era un om bun şi drept. El îşi îndeplinea constant obligaţiile religioase: ţinea poruncile, îşi plătea zeciuiala, ţinea ziua de sabat, se ruga zilnic şi mergea la sinagogă.
Dar, cât timp Isus S-a aflat la Simon, o femeie s-a apropiat, a spălat picioarele Salvatorului cu lacrimile ei şi I le-a uns cu mir.
Simon nu a fost mulţumit de felul ei de a preaslăvi, deoarece ştia că această femeie este o păcătoasă. Simon s-a gândit că, dacă Isus nu ştia acest lucru, El nu era un profet sau altfel nu i-ar fi permis femeii să-L atingă.
Cunoscând gândurile sale, Isus S-a întors către Simon şi i-a pus o întrebare. „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci.
Fiindcă [amândoi] nu aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?”
Simon I-a răspuns indicând pe acela căruia i-a fost iertat mai mult.
Apoi, Isus ne-a învăţat o lecţie profundă: „Vezi tu pe femeia aceasta?… Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin”.
Cu care dintre aceste două persoane ne asemănăm cel mai mult?
Suntem precum Simon? Suntem încrezători şi ne simţim confortabil în ceea ce priveşte faptele noastre bune, având încredere în propria neprihănire? Ne lipseşte poate răbdarea faţă de cei care nu trăiesc potrivit standardelor noastre? Suntem noi setaţi pe modul pilot automat, făcând lucruri fără să ne gândim la ele, participând la adunările noastre, fiind plictisiţi de clasa de doctrină a Evangheliei şi verificându-ne telefoanele mobile în timpul împărtăşaniei?
Sau suntem ca această femeie, care a crezut că este pierdută complet şi fără nicio speranţă din cauza păcatului?
Oare iubim mult?
Înţelegem noi cât de îndatoraţi suntem Tatălui Ceresc şi implorăm din tot sufletul nostru să primim harul lui Dumnezeu?
Când îngenunchem pentru a ne ruga, o facem pentru a enumera lucrurile minunate legate de propria neprihănire sau pentru a mărturisi greşelile noastre, a implora îndurarea lui Dumnezeu şi a vărsa lacrimi de recunoştinţă pentru minunatul plan al mântuirii?
Salvarea nu poate fi obţinută doar prin intermediul supunerii; ea se obţine prin intermediul sângelui Fiului lui Dumnezeu. A ne gândi că putem obţine salvarea dând la schimb faptele noastre bune este acelaşi lucru cu a cumpăra un bilet de a avion şi, apoi, a presupune că deţinem compania aeriană. Sau a ne gândi că, după ce am plătit chiria casei noastre, deţinem întreaga planetă.
Atunci, de ce ne supunem?
Dacă harul este un dar de la Dumnezeu, atunci de ce este atât de importantă supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu? De ce să ne pese de poruncile lui Dumnezeu – sau chiar de pocăinţă? De ce să nu admitem pur şi simplu că suntem păcătoşi şi să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne salveze?
Sau, aşa cum a spus Pavel: „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Răspunsul lui Pavel a fost simplu: „Nicidecum!”
Dragi fraţi şi surori, noi ne supunem poruncilor lui Dumnezeu – deoarece Îl iubim!
A încerca să înţelegem darul harului lui Dumnezeu cu toată inima şi mintea noastră ne oferă şi mai multe motive să-L iubim şi să ne supunem Tatălui Ceresc cu blândeţe şi recunoştinţă. Când mergem pe calea uceniciei, acest lucru ne rafinează, ne facem mai buni, ne ajută să devenim mai asemănători Lui şi ne conduce în prezenţa Sa. „[Spiritul] Domnului, [Dumnezeul nostru]”, a lucrat „o schimbare mare în noi… pentru că nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat”.
Drept urmare, supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu reprezintă rezultatul natural al dragostei şi recunoştinţei noastre nesfârşite faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Această formă de dragoste şi recunoştinţă sinceră va uni, în mod miraculos, faptele noastre cu harul lui Dumnezeu. Virtutea va înfrumuseţa gândurile noastre fără încetare şi încrederea noastră va creşte puternic în prezenţa lui Dumnezeu.
Dragi fraţi şi surori, a trăi potrivit Evangheliei cu credinţă nu este o povară. Reprezintă o repetiţie minunată – o pregătire pentru moştenirea slavei măreţe a eternităţilor. Căutăm să ne supunem Tatălui nostru Ceresc deoarece spiritele noastre vor fi mai receptive lucrurilor spirituale. Vom înţelege lucruri despre care nu am ştiut niciodată că există. Vom dobândi iluminare şi înţelegere atunci când vom face voia Tatălui.
Harul este un dar de la Dumnezeu şi dorinţa noastră de a fi supuşi fiecărei porunci a lui Dumnezeu reprezintă întinderea mâinii noastre muritoare pentru a primi acest dar sacru de la Tatăl nostru Ceresc.
Să facem tot posibilul
Profetul Nefi a contribuit în mod semnificativ la înţelegerea noastră privind harul lui Dumnezeu când a declarat: „Căci noi lucrăm cu sârguinţă… ca să-i convingem pe copiii noştri, precum şi pe fraţii noştri să creadă în Hristos şi să se împace cu Dumnezeu; căci noi ştim că, după ce am făcut tot posibilul, numai prin har suntem salvaţi”.
Totuşi, mă întreb dacă uneori nu interpretăm greşit expresia „după ce am făcut tot posibilul”. Trebuie să înţelegem că „după” nu este echivalent cu „deoarece”.
Nu suntem salvaţi „deoarece” am făcut tot posibilul. Oare vreunul dintre noi a făcut tot posibilul? Oare Dumnezeu aşteaptă până când depunem tot efortul înainte de a interveni în vieţile noastre oferindu-ne harul Său salvator?
Multe persoane se simt descurajate deoarece nu reuşesc în mod constant să facă ce este necesar. Ei ştiu din experienţele personale că „duhul este, într-adevăr, plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” Ei îşi ridică glasurile pentru a proclama alături de Nefi: „Sufletul meu jeleşte din cauza nedreptăţilor mele”.
Sunt sigur că Nefi ştia că harul Salvatorului ne permite şi ne ajută să biruim păcatul. De aceea, Nefi a lucrat cu atâta sârguinţă pentru a-şi convinge copiii şi fraţii „să creadă în Hristos şi să se împace cu Dumnezeu”.
Până la urmă, aceasta este tot ce putem face! Şi aceasta este sarcina noastră în viaţa muritoare!
Harul este disponibil tuturor
Când mă gândesc la ce a făcut Salvatorul pentru noi cu puţin timp înainte de prima duminică de Paşte, doresc să-mi ridic vocea şi să aduc laude Dumnezeului Cel Preaînalt şi Fiului Său, Isus Hristos!
Porţile cerului sunt descuiate!
Ferestrele cerului sunt deschise!
Astăzi şi pentru totdeauna, harul lui Dumnezeu este disponibil tuturor celor a căror inimă este frântă şi al căror spirit este smerit. Isus Hristos ne-a deschis calea pentru a ajunge la înălţimi de neînţeles pentru minţile muritoare.
Mă rog ca noi să înţelegem mai bine şi să avem sentimente de recunoştinţă mai profunde faţă de importanţa eternă a sacrificiului ispăşitor al Salvatorului. Mă rog ca noi să ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu şi recunoştinţa pentru darul harului Său infinit ţinând poruncile Sale şi „[trăind cu bucurie] o viaţă nouă”, în numele sacru al Învăţătorului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, amin.