De aceea, şi-au alungat frica

Vârstnicul David A. Bednar

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Spre deosebire de frica lumească, cea care creează panică şi anxietate, frica de Dumnezeu este o sursă de pace, siguranţă şi încredere.

Îmi amintesc foarte clar o experienţă pe care am avut-o când eram copil. Într-o zi, jucându-mă cu prietenii mei, am spart, accidental, fereastra unui magazin de lângă casa noastră. Când geamul s-a spart şi alarma s-a declanşat, o frică paralizantă mi-a umplut inima şi mintea. Mi-am dat seama că eram condamnat să-mi petrec restul vieţii mele în închisoare. În final, părinţii mei m-au convins să ies de sub patul meu unde mă ascunsesem şi m-au ajutat să aplanez conflictul cu proprietarul magazinului. Din fericire, nu mi s-a cerut să merg la închisoare pentru greşeala mea.

Frica pe care am simţit-o în acea zi a fost copleşitoare şi reală. Fără îndoială, dumneavoastră aţi trăit sentimente mult mai mari de groază după ce aţi aflat că aveţi o problemă de sănătate, aţi descoperit că un membru al familiei trece printr-o situaţie grea sau este în pericol sau aţi observat evenimentele îngrijorătoare din lume. În asemenea momente, emoţia neplăcută de frică intervine din cauza unui pericol iminent, a nesiguranţei sau durerii şi din cauza experienţelor neaşteptate, care se produc uneori brusc şi care pot avea consecinţe negative.

În viaţa noastră zilnică, ştirile nenumărate despre acte de violenţă, foamete, războaie, terorism, valori care sunt în declin, boli şi forţe distructive ale naturii pot genera frică şi anxietate. Cu siguranţă, trăim în perioada prevestită de Domnul: „Şi, în acea zi… întreg pământul va fi tulburat şi oamenii îşi vor da inimile” (D&L 45:26).

Scopul meu este de a descrie cum este risipită frica atunci când avem o cunoaştere corectă despre Domnul Isus Hristos şi credinţă în El. Mă rog cu sinceritate ca Duhul Sfânt să ne binecuvânteze pe fiecare dintre noi în timp ce examinăm, împreună, această temă importantă.

Frica aparţinând vieţii muritoare

La auzul glasului lui Dumnezeu, după ce au luat din fructul oprit, Adam şi Eva s-au ascuns în Grădina Edenului. Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi a întrebat: „Unde eşti? [Şi Adam] a răspuns: «Ţi-am auzit glasul… şi mi-a fost frică»” (Genesa 3:9–10). De reţinut că unul dintre primele efecte ale căderii a fost faptul că Adam şi Eva au simţit frica. Această emoţie puternică este un element important al existenţei noastre muritoare.

Un exemplu din Cartea lui Mormon scoate în evidenţă puterea pe care o are cunoaşterea despre Domnul (vezi 2 Petru 1:2–8; Alma 23:5–6) de a îndepărta frica şi a asigura pacea chiar când ne confruntăm cu o situaţie foarte grea.

În ţara lui Helam, poporul lui Alma era înfricoşat de armata lamaniţilor care venea spre ei.

„Dar Alma s-a dus la ei şi a stat printre ei şi i-a îndemnat să nu fie înfricoşaţi, ci să-şi aducă aminte de Domnul Dumnezeul lor şi că El îi va elibera.

De aceea, şi-au alungat frica” (Mosia 23:27–28).

Observaţi că Alma n-a alungat frica poporului. Ci Alma i-a sfătuit pe credincioşi să-şi amintească de Domnul şi de eliberarea pe care numai El putea să o reverse asupra lor (vezi 2 Nefi 2:8). Şi cunoaşterea despre grija atentă şi protectoare a Salvatorului le-a permis oamenilor să-şi alunge frica.

Corecta cunoaştere despre Domnul şi credinţa în El ne permit să alungăm frica deoarece Isus Hristos este singura sursă de pace trainică. El a declarat: „Învaţă de la Mine şi ascultă cuvintele Mele; umblă în umilinţa ce vine din Spiritul Meu şi vei avea pace în Mine” (D&L 19:23).

Învăţătorul, de asemenea, a declarat: „Acela care face lucrările dreptăţii va primi răsplata lui, chiar pace în această lume şi viaţa veşnică în lumea care va veni” (D&L 59:23).

Încrederea şi siguranţa în Hristos şi o bizuire fără ezitare pe meritele Sale, mila Sa şi harul Său ne fac să sperăm, prin ispăşirea Sa, la înviere şi viaţă eternă (vezi Moroni 7:41). O asemenea credinţă şi speranţă invită în vieţile noastre pacea plăcută a conştiinţei la care toţi năzuim. Puterea ispăşirii face posibilă pocăinţa şi face ca deznădejdea cauzată de păcat să dispară; de asemenea, ne întăreşte pentru a vedea bunătatea, a face lucruri bune şi a deveni mai buni în moduri pe care nu am fi putut niciodată să le recunoaştem sau să le realizăm cu abilităţile noastre limitate din viaţa muritoare. Cu adevărat, una dintre binecuvântările uceniciei devotate este „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filipeni 4:7).

Pacea pe care ne-o dă Hristos ne permite să percepem viaţa muritoare prin perspectiva preţioasă a eternităţii şi ne asigură o fermitate spirituală (vezi Coloseni 1:23) care ne ajută să ne menţinem concentraţi asupra destinaţiei noastre cereşti. Astfel, putem fi binecuvântaţi să alungăm frica, deoarece doctrina Sa ne asigură scopul şi îndrumarea în toate aspectele vieţilor noastre. Rânduielile şi legămintele Sale ne întăresc şi ne aduc alinare atât în vremuri bune, cât şi în cele rele. Şi autoritatea preoţiei Sale ne oferă siguranţa că lucrurile care contează cel mai mult pot dăinui atât în timp, cât şi în eternitate.

Dar putem noi alunga frica ce atât de uşor şi frecvent ne stăpâneşte în lumea zilelor noastre? Răspunsul la această întrebare este un da fără echivoc. Pentru a primi această binecuvântare în vieţile noastre sunt necesare trei principii de bază: (1) să ne uităm către Hristos, (2) să clădim pe temelia lui Hristos şi (3) să înaintăm cu credinţă în Hristos.

Să ne uităm către Hristos

Astăzi, sfatul pe care Alma l-a dat fiului său Helaman se aplică perfect fiecăruia dintre noi: „Da, vezi să te uiţi către Dumnezeu şi să trăieşti” (Alma 37:47). Trebuie să ne uităm către Salvator şi să ne concentrăm atenţia cu fermitate asupra Sa, în toate timpurile şi în toate locurile.

Amintiţi-vă cum apostolii lui Isus erau într-o corabie, aruncată de valuri în mijlocul mării. Isus a venit la ei, umblând pe mare; dar nerecunoscându-L, ei au ţipat de frică.

„Isus le-a zis îndată: «Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!»

«Doamne» I-a răspuns Petru, «dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape».

«Vino!» i-a zis Isus” (Matei 14:27–29).

Petru a început să umble pe ape către Isus.

„Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: «Doamne, scapă-mă!»

Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»” (Matei 14:30–31).

Mi-l imaginez pe Petru răspunzând imediat, cu zel, invitaţiei Salvatorului. Cu ochii fixaţi asupra lui Isus, el a coborât din corabie şi, în mod miraculos, a umblat pe apă. Doar când privirea lui a fost abătută de vânt şi valuri el s-a speriat şi a început să se afunde.

Noi putem fi binecuvântaţi să învingem frica şi să ne întărim credinţa când urmăm instrucţiunile Domnului: „Întoarce-te către Mine în fiecare gând; nu te îndoi, nu te teme” (D&L 6:36).

Clădiţi pe temelia lui Hristos

Helaman i-a avertizat pe fiii săi, Nefi şi Lehi: „Aduceţi-vă aminte, aduceţi-vă aminte că pe stânca Mântuitorului nostru, care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să clădiţi voi temelia voastră ca, atunci când diavolul îşi va trimite vânturile lui puternice, da, săgeţile lui în vârtejuri, da, atunci când ploaia lui cu pietre şi furtuna lui puternică vă va lovi, aceasta să nu aibă nicio putere asupra voastră ca să vă târască către adâncul nefericirii şi al suferinţei fără de sfârşit, datorită stâncii pe care voi sunteţi zidiţi, care este o temelie sigură, o temelie pe care dacă oamenii zidesc, ei nu pot să cadă” (Helaman 5:12).

Rânduielile şi legămintele sunt stâncile pe care le folosim pentru a clădi vieţile noastre pe temelia lui Hristos şi ispăşirea Sa. Noi suntem conectaţi în siguranţă la Salvator şi cu El, în timp ce primim rânduielile fiind demni şi facem legăminte, când ne aducem aminte cu credinţă şi onorăm acele sacre angajamente şi facem tot ce este posibil pentru a trăi conform obligaţiilor pe care le-am acceptat. Şi acea legătură este sursa tăriei şi stabilităţii spirituale în toate perioadele din viaţa noastră.

Noi putem fi binecuvântaţi să alungăm frica noastră când ne stabilim în mod ferm dorinţele şi nevoile pe temelia sigură a Salvatorului, prin rânduieli şi legăminte.

Înaintaţi cu credinţă în Hristos

Nefi a declarat: „Prin urmare, trebuie să înaintaţi cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranţei şi o iubire de Dumnezeu şi de toţi oamenii. Prin urmare, dacă înaintaţi ospătându-vă din cuvântul lui Hristos şi înduraţi până la sfârşit, iată, astfel a spus Tatăl: Voi veţi avea viaţă veşnică” (2 Nefi 31:20).

Îndurarea descrisă în acest sfat este rezultatul înţelegerii şi perspectivei spirituale, perseverenţei, răbdării şi harului lui Dumnezeu. Exercitarea credinţei în Isus Hristos şi în numele sfânt al lui Isus Hristos, supunerea blândă faţă de voia şi termenele Sale în vieţile noastre şi recunoaşterea cu umilinţă a influenţei Sale în tot ceea ce se întâmplă ne conduc spre lucrurile paşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu care aduc bucurie şi viaţă eternă (vezi D&L 42:61). Chiar dacă întâmpinăm greutăţi şi ne confruntăm cu incertitudinile viitorului, noi putem să perseverăm cu voioşie şi să trăim o „viaţă paşnică, cu toată evlavia şi cu toată cinstea” (1 Timotei 2:2).

Putem fi binecuvântaţi să alungăm frica atunci când primim forţa care vine când învăţăm principiile Evangheliei şi trăim conform acestora şi înaintăm pe cărarea legămintelor.

Frica de Domnul

Diferită de dar asociată cu frica prin care trecem deseori, este acea frică pe care scripturile o descriu drept „frica de Dumnezeu” (Evrei 12:28) sau „frica de Domnul” (Iov 28:28; Proverbele 16:6; Isaia 11:2–3). Spre deosebire de frica lumească, cea care creează panică şi anxietate, frica de Dumnezeu este o sursă de pace, siguranţă şi încredere.

Dar cum poate fi asociat cu frică ceva care edifică sau ajută spiritual?

Frica dreaptă, pe care încerc s-o descriu, cuprinde un sentiment profund de reverenţă, respect şi evlavie faţă de Domnul Isus Hristos (vezi Psalmii 33:8; 96:4), supunere faţă de poruncile Sale (vezi Deuteronomul 5:29; 8:6; 10:12; 13:4; Psalmii 112:1) şi anticiparea judecăţii finale şi a dreptăţii care vor fi înfăptuite de mâna Sa. Astfel, frica de Dumnezeu rezultă dintr-o corectă înţelegere a naturii divine şi a misiunii Domnului Isus Hristos, din dorinţa de a ne supune voinţa noastră voinţei Sale şi din cunoaşterea faptului că fiecare bărbat şi femeie vor răspunde de păcatele lor la judecata finală (vezi D&L 101:78; Articolele de credinţă 1:2).

Scripturile ne învaţă că frica de Dumnezeu este „începutul ştiinţei” (Proverbele 1:7), „şcoala înţelepciunii” (Proverbele 15:33), un „sprijin tare” (Proverbele 14:26) şi „un izvor de viaţă” (Proverbele 14:27).

Vă rog, observaţi că frica de Dumnezeu este legată, şi fără posibilitate de separare, de înţelegerea judecăţii finale şi a răspunderii noastre pentru dorinţele, gândurile, cuvintele şi faptele noastre (vezi Mosia 4:30). Frica de Dumnezeu nu este o teamă ezitantă faţă de venirea în prezenţa Sa pentru a fi judecat. Nu cred că vom fi speriaţi deloc de El. Ci este gândul că vom fi în prezenţa Sa văzând lucrurile despre noi aşa cum sunt ele cu adevărat şi având „o cunoaştere desăvârşită” (2 Nefi 9:14; vezi, de asemenea, Alma 11:43) a tuturor justificărilor, scuzelor noastre şi a modului în care ne-am înşelat singuri. În final, vom rămâne fără scuză.

Fiecare persoană care a trăit sau care va trăi pe pământ „va fi [adusă] ca să stea înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu să fie [judecată] de către El după faptele [ei sau ale lui], fie că ele sunt bune sau fie că ele sunt rele” (Mosia 16:10). Dacă noi am dorit ce este drept şi lucrările noastre au fost bune, atunci scaunul de judecată va fi plăcut (vezi Iacov 6:13; Enos 1:27; Moroni 10:34). Şi, în ultima zi, noi vom fi „[răsplătiţi] pentru dreptate” (Alma 41:6).

Pe de altă parte, dacă noi am dorit răul şi lucrările noastre au fost păcătoase, atunci judecata ne va face să ne simţim groaznic. „Nu vom îndrăzni să privim în sus către Dumnezeul nostru; şi vom fi foarte fericiţi dacă vom putea porunci stâncilor şi munţilor să se prăbuşească asupra noastră să ne ascundă de prezenţa Lui” (Alma 12:14). Şi în ultima zi, vom „avea răsplata [noastră] în rău” (Alma 41:5).

După cum se rezumă în Ecleziastul:

„Teme-te de Domnul şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13–14).

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, frica de Dumnezeu risipeşte frica ce aparţine vieţii muritoare. Ea chiar înlătură grija chinuitoare cu privire la faptul că noi nu putem fi niciodată destul de buni din punct de vedere spiritual şi că niciodată nu vom putea îndeplini cerinţele şi aşteptările Domnului. Într-adevăr, noi nu putem fi destul de buni sau nu putem îndeplini ceea ce este necesar bazându-ne doar pe capacitatea şi faptele noastre. Lucrările şi dorinţele noastre nu sunt suficiente pentru a ne salva. „După ce am făcut tot posibilul” (2 Nefi 25:23), noi suntem făcuţi întregi numai prin mila şi harul de care avem parte prin sacrificiul ispăşitor, etern şi infinit al Salvatorului (vezi Alma 34:10, 14). Cu siguranţă, „Noi credem că, prin ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei” (Articolele de credinţă 1:3).

Frica de Dumnezeu înseamnă să-L iubim şi să ne încredem în El. Pe măsură ce ne este frică de Dumnezeu mai mult, Îl iubim mai perfect. Şi „dragostea perfectă alungă orice teamă” (Moroni 8:16). Eu promit că lumina strălucitoare a fricii de Dumnezeu va goni umbrele negre ale fricii aparţinând de viaţa muritoare” (vezi D&L 50:25) când ne vom uita spre Salvator, vom clădi pe temelia Lui şi vom înainta, cu dedicare totală, pe cărarea legămintelor.

Mărturie şi promisiune

Îl iubesc şi Îl venerez pe Domnul. Puterea şi pacea Lui sunt reale. El este Mântuitorul şi eu depun mărturie că El trăieşte. Şi datorită Lui, inimile noastre nu trebuie să fie tulburate sau înspăimântate (vezi Ioan 14:27) şi noi vom fi binecuvântaţi să alungăm frica. Eu depun mărturie astfel, în numele sacru al Domnului Isus Hristos, amin.