Vom progresa împreună
Linda K. Burton
preşedinta generală a Societăţii de Alinare
În calitatea noastră de femei şi bărbaţi de legământ, trebuie să ne încurajăm unul pe altul şi să ne ajutăm reciproc să devenim oamenii care Domnul doreşte să devenim.
În afară de cuvântările care ne inspiră, de muzica şi rugăciunile care ne ajung mereu la inimă în timpul conferinţei generale, multe surori mi-au spus că ceea ce le place foarte mult este să-i vadă pe membrii Primei Preşedinţii şi pe cei ai Cvorumului celor Doisprezece cum pleacă de pe acest podium alături de soţiile dumnealor eterne. Şi nu ne face nouă plăcere să-i auzim pe aceşti fraţi exprimându-şi în mod tandru dragostea pe care le-o poartă?
Vorbind despre Donna, soţia sa, preşedintele Boyd K. Packer a spus: „Datorită oficiului pe care-l deţin, am obligaţia solemnă de a spune adevărul: Ea este perfectă”.
„Ea este raza mea de soare”, a spus preşedintele Dieter F. Uchtdorf despre Harriet, soţia dânsului.
Preşedintele Henry B. Eyring, vorbind despre Kathleen, soţia dumnealui, a spus: „Ea este persoana care m-a făcut întotdeauna să-mi doresc să fiu cât mai bun cu putinţă”.
Iar preşedintele Thomas S. Monson, vorbind despre preaiubita dânsului Frances, a spus: „Ea a fost dragostea vieţii mele, confidenta mea de încredere şi cea mai apropiată prietenă. Nu pot exprima în cuvinte cât de dor îmi este de ea”.
Doresc şi eu să-mi exprim dragostea pentru preaiubitul meu soţ, Craig. El este darul meu preţios! Referindu-se la soţul meu, o frază sacră şi dragă mie din binecuvântarea mea patriarhală promite că viaţa mea şi vieţile copiilor mei vor „fi în siguranţă în grija lui”. Îmi este clar că Craig reprezintă îndeplinirea acelei promisiuni. Citând cuvintele lui Mark Twain, spun că „viaţa fără [Craig] nu ar fi viaţă”. Îl iubesc total şi absolut!
Roluri şi responsabilităţi divine
Astăzi, doresc să cinstesc soţii, taţii, fraţii, fiii şi unchii care ştiu cine sunt şi care fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi îndeplini rolurile date de Dumnezeu descrise în declaraţia despre familie, inclusiv prezidarea în neprihănire, asigurarea celor necesare familiei lor şi protejarea acesteia. Vă rog să mă credeţi că sunt foarte conştientă că subiectele precum calitatea de tată, calitatea de mamă şi căsătoria pot fi incomode pentru mulţi. Ştiu că unii membri ai Bisericii cred că propriile cămine nu vor ajunge niciodată să fie aşa cum ei înţeleg că ar fi idealul. Mulţi suferă din cauza neglijenţei, abuzului, dependenţelor şi tradiţiilor şi culturii greşite. Nu trec cu vederea acţiunile bărbaţilor sau femeilor care au provocat cu bună ştiinţă, sau chiar fără să-şi dea seama, durere, chin şi deznădejde în căminele lor. Astăzi, însă, voi vorbi despre altceva.
Sunt convinsă că un soţ nu este niciodată mai atractiv pentru soţia lui ca atunci când slujeşte în rolurile pe care Dumnezeu i le-a dat, fiind un deţinător demn al preoţiei – mai ales în cadrul căminului. Preţuiesc şi cred următoarele cuvinte adresate de preşedintele Packer soţilor şi taţilor demni: „Aveţi puterea preoţiei direct de la Domnul, pentru a vă proteja căminele. Vor exista vremuri când tot ceea ce va sta ca o pavăză între familia dumneavoastră şi ticăloşia duşmanului va fi acea putere”.
Conducători şi învăţători spirituali în cadrul căminului
La începutul acestui an, am participat la funeraliile unui bărbat obişnuit extraordinar – Don, unchiul soţului meu. Unul dintre fiii unchiului Don a împărtăşit o experienţă pe care a avut-o când era copil, la scurt timp după ce părinţii lui cumpăraseră prima lor casă. Pentru că în familie erau cinci copilaşi de hrănit şi îmbrăcat, nu erau suficienţi bani pentru îngrădirea curţii. Luându-şi în serios unul dintre rolurile lui divine, acela de protector al familiei sale, unchiul Don a înfipt în pământ câţiva ţăruşi mici de lemn, a luat sfoară şi a legat-o din ţăruş în ţăruş, îngrădind astfel curtea. Apoi, le-a cerut copiilor să vină la el. Le-a arătat ţăruşii şi sfoara şi le-a explicat că, dacă stăteau în interiorul gardului improvizat, aveau să fie în siguranţă.
Într-o zi, învăţătoarele vizitatoare se uitau neîncrezătoare în timp ce se apropiau de casă şi au văzut cinci copilaşi stând ascultători lângă sfoară, uitându-se lung la mingea care sărise peste gard şi ajunsese pe stradă. Unul dintre copilaşi s-a dus fuga la tati care, drept răspuns, a fugit şi a recuperat mingea.
Ulterior, în cadrul funeraliilor, fiul cel mai mare a spus plângând că tot ce-şi doreşte în viaţă este să fie ca preaiubitul său tată.
Preşedintele Ezra Taft Benson a spus:
„O, soţi şi taţi în Israel, dumneavoastră puteţi să faceţi atât de mult pentru salvarea şi exaltarea familiilor dumneavoastră…
Amintiţi-vă de chemarea dumneavoastră sacră de tată în Israel – cea mai importantă chemare a dumneavoastră pentru timp şi eternitate – o chemare din care nu veţi fi niciodată eliberaţi”.
„Trebuie să ajutaţi la crearea unui cămin în care Spiritul Domnului să poată sălăşlui.”
Cât de valabile sunt aceste cuvinte profetice în ziua de astăzi!
Bărbaţilor de legământ le este cel puţin dificil să trăiască într-o lume care nu doar că le înjoseşte rolurile şi responsabilităţile divine, dar şi trimite mesaje false despre ce înseamnă să fii un „bărbat adevărat”. Unul dintre mesajele false este: „Eu sunt cel care contează”. Mai există şi mesajul degradant şi batjocoritor că soţii şi taţii nu mai sunt necesari. Vă rog să nu daţi ascultare minciunilor lui Satana! El a renunţat la acel privilegiu sacru de a deveni vreodată soţ sau tată. Deoarece este gelos pe cei care au rolurile sacre pe care el nu le va avea niciodată, este hotărât să-i facă pe „toţi oamenii să fie nenorociţi la fel ca şi el”!
Să ne încurajăm şi să ne ajutăm în rolurile noastre complementare
Dragi fraţi şi surori, avem nevoie unul de altul! În calitatea noastră de femei şi bărbaţi de legământ, trebuie să ne încurajăm unul pe altul şi să ne ajutăm reciproc să devenim oamenii care Domnul doreşte să devenim. Şi trebuie să conlucrăm pentru a-i încuraja pe cei din generaţia care se ridică şi să-i ajutăm să-şi atingă potenţialul divin de moştenitori ai vieţii eterne. Putem să facem ceea ce au făcut vârstnicul Robert D. Hales şi Mary, soţia sa, şi să urmăm proverbul: „Tu mă încurajezi şi mă ajuţi şi eu te voi încuraja şi te voi ajuta, iar astfel vom progresa împreună”.
Ştim din scripturi că „nu este bine ca omul să fie singur”. De aceea a făcut Tatăl nostru Ceresc „un ajutor potrivit pentru el”. Expresia ajutor potrivit înseamnă „un ajutor făcut întocmai pentru el, demn de el sau corespunzător pentru el”. De exemplu, cele două mâini ale noastre sunt asemănătoare, dar nu perfect identice. De fapt, ele sunt exact opuse, dar se complementează şi sunt potrivite una pentru cealaltă. Lucrând împreună, ele sunt mai puternice.
Într-un capitol despre familii, manualul Bisericii conţine următoarea afirmaţie: „Natura spiritelor bărbatului şi femeii este una care face ca ei să se completeze unul pe altul”. Vă rog să remarcaţi că nu afirmă „concurează unul cu altul”, ci „se [completează] unul pe altul”! Suntem aici pentru a ne ajuta unul pe altul, pentru a ne încuraja şi pentru a ne bucura unul de altul în timp ce încercăm să devenim cât putem de buni. Sora Barbara B. Smith ne-a învăţat dând dovadă de multă înţelepciune: „Putem să fim şi mai fericiţi când ne putem bucura de succesele unul altuia şi nu doar de cele personale”. Când căutăm să ne „completăm” şi nu să „concurăm”, ne este mult mai uşor să ne încurajăm unul pe celălalt!
Când eram tânără mamă cu mai mulţi copii, la sfârşitul zilelor în care schimbam aproape încontinuu scutece, spălam vase şi disciplinam, nimeni nu cânta mai plin de entuziasm ca mine cântecul de la Societatea Primară în care se spune: „Când acasă vine tata, ce bucurie!”. Sunt tristă să recunosc că nu am fost mereu veselă când Craig intra vesel pe uşă după o zi grea de muncă. Ne saluta întotdeauna pe fiecare în parte cu o îmbrăţişare şi o sărutare şi transforma multe dintre zilele dificile şi, uneori, dezastruoase, în momente minunate petrecute cu tati. Îmi doresc să fi fost mai puţin preocupată de lista nesfârşită cu lucruri pe care încă mai trebuia să le fac şi să mă fi concentrat în mod înţelept, aşa cum a făcut el, asupra lucrurilor care contau cel mai mult. M-aş fi oprit mult mai des şi m-aş fi bucurat de timpul sacru petrecut în familie şi i-aş fi mulţumit mult mai des pentru că ne binecuvânta viaţa!
Să folosim cuvinte frumoase
Nu cu mult timp în urmă, o soră credincioasă din Biserică mi-a împărtăşit o îngrijorare profundă în legătură cu care se rugase de ceva vreme. Îngrijorarea ei avea legătură cu unele surori din episcopia ei. Mi-a spus cât de tare o durea inima să observe că, uneori, ele le vorbeau nepoliticos propriilor soţi şi vorbeau, de asemenea, nepoliticos despre ei chiar şi în faţa propriilor copii. Apoi, mi-a spus cât de mult şi-a dorit şi s-a rugat când era tânără fată să găsească şi să se mărite cu un deţinător demn al preoţiei şi să întemeieze o familie fericită alături de el. Ea a crescut într-o familie în care mama era cea care lua toate hotărârile, iar tatăl se supunea cu frică cerinţelor mamei pentru a menţine pacea în cămin. Ea a simţit că există o cale mai bună. Nu a văzut-o exemplificată în casa în care a crescut, însă, rugându-se cu ardoare pentru îndrumare, Domnul a binecuvântat-o să ştie cum să întemeieze un cămin, împreună cu soţul ei, în care Spiritul să fie binevenit cu căldură. Am fost în acea casă şi pot să depun mărturie că este un loc sfânt!
Dragi surori şi fraţi, cât de des „folosim cuvinte frumoase” în mod intenţionat?
Ne putem testa adresându-ne câteva întrebări. Adaptându-le puţin, aceste întrebări pot fi valabile pentru cei mai mulţi dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu căsătoriţi, ori de situaţia din căminul nostru.
-
Când a fost ultima dată când mi-am lăudat în mod sincer soţul sau soţia, fie în particular, fie în prezenţa copiilor noştri?
-
Când a fost ultima dată când am mulţumit, mi-am exprimat dragostea sau am implorat cu ardoare şi cu credinţă pentru el sau pentru ea în rugăciune?
-
Când a fost ultima dată când m-am oprit din a spune ceva care ştiam că putea să rănească?
-
Când a fost ultima dată când mi-am cerut scuze şi am cerut iertare dând dovadă de umilinţă – fără să adaug cuvintele „poate că dacă tu ai fi…” sau „poate că dacă tu nu ai fi…”?
-
Când a fost ultima dată când am ales să fiu fericită sau fericit în loc să cer să „mi se dea dreptate”?
Dacă vreuna dintre aceste întrebări v-a făcut să vă simţiţi jenaţi sau chiar puţin vinovaţi, aduceţi-vă aminte că vârstnicul David A. Bednar ne-a învăţat că „efectul vinei asupra spiritelor noastre este asemănător cu efectul durerii asupra trupurilor noastre – o avertizare în faţa unui pericol şi o protecţie împotriva unui rău suplimentar”.
Vă invit pe fiecare să daţi ascultare cerinţei sincere a vârstnicului Jeffrey R. Holland: „Fraţi şi surori, în această lungă căutare de a fi mai asemănători Salvatorului nostru, să încercăm să fim femei şi bărbaţi «desăvârşiţi» cel puţin în acest mod – să nu jignim prin cuvinte, sau într-o exprimare mai pozitivă, să vorbim într-o limbă nouă, limba îngerilor”.
În timp ce mă pregăteam pentru această ocazie de astăzi, Spiritul m-a învăţat, iar eu mi-am luat angajamentul să rostesc mult mai des cuvinte amabile dragului meu soţ şi s-o fac şi despre el, să încurajez bărbaţii din familia mea şi să-mi exprim recunoştinţa pentru modurile în care îşi îndeplinesc rolurile divine şi complementare. Mi-am luat, de asemenea, angajamentul de a urma proverbul: „Tu mă încurajezi şi mă ajuţi şi eu te voi încuraja şi te voi ajuta, iar astfel vom progresa împreună”.
Vă alăturaţi mie în căutarea ajutorului Duhului Sfânt de a ne învăţa cum ne putem încuraja mai bine unul pe celălalt în rolurile noastre complementare în calitate de fii şi fiice de legământ ai părinţilor noştri cereşti iubitori?
Ştiu că prin puterea sporită datorată ispăşirii lui Isus Hristos şi prin credinţa noastră în El putem s-o facem. Mă rog ca noi să ne punem încrederea în El, ca El să ne ajute să ne ajutăm unul pe altul să trăim fericiţi şi etern în timp ce progresăm împreună, în numele lui Isus Hristos, amin.