De ce căsătoria, de ce familia

Vârstnicul D. Todd Christofferson

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

O familie bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie creează cel mai bun mediu pentru ca planul lui Dumnezeu să prospere.

Deasupra imensei uşi de vest a renumitei catedrale Westminster din Londra, Anglia, se află statuile a zece martiri creştini din secolul al XX-lea. Printre ei se numără Dietrich Bonhoeffer, un strălucit teolog german născut în anul 1906. Bonhoeffer a devenit un critic puternic cu privire la dictatura nazistă şi la felul în care aceasta i-a tratat pe evrei şi pe alţii. A fost închis din pricina opoziţiei sale active şi, în cele din urmă, executat într-un lagăr de concentrare. Bonhoeffer a fost un scriitor prolific, iar unele dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt scrisorile care, cu ajutorul gărzilor înţelegătoare, au fost scoase din închisoare şi publicate ulterior cu titlul de Letters and Papers from Prison (Scrisori şi scrieri din închisoare).

Una dintre acele scrisori a fost pentru nepoata lui, înainte de nunta ei. Include aceste gânduri profunde: „Căsătoria este mai mult decât dragostea voastră reciprocă… Prin dragostea voastră, vă vedeţi doar pe voi doi în lume, dar, prin căsătorie, voi sunteţi o verigă în lanţul generaţiilor, pe care Dumnezeu le aduce şi le ia pentru slava Sa şi pe care le cheamă în împărăţia Sa. Prin dragostea voastră, vedeţi numai sursa fericirii voastre, dar, prin căsătorie, sunteţi puşi într-o postură care vă face responsabili faţă de lume şi de omenire. Dragostea este bunul vostru personal, dar căsătoria este mai mult decât un lucru personal – este un statut, o responsabilitate. Aşa cum coroana – nu doar dorinţa de a conduce – face pe cineva să fie rege, la fel şi căsătoria – nu doar dragostea voastră reciprocă – este cea care vă uneşte înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor… Aşadar, dragostea vine de la voi, dar căsătoria vine de sus, de la Dumnezeu”.

În ce fel transcende căsătoria dintre un bărbat şi o femeie dragostea lor reciprocă şi fericirea personală astfel încât îi pune într-o „postură care [îi] face responsabili faţă de lume şi de omenire”? În ce fel „vine de sus, de la Dumnezeu”? Pentru a înţelege, trebuie să ne întoarcem în timp, la început.

Profeţii au revelat că, la început, am existat ca inteligenţe şi că ni s-a dat formă sau trupuri de spirit, de către Dumnezeu, devenind astfel copiii Săi de spirit – fii şi fiice ai unor părinţi cereşti. În această existenţă premuritoare ca spirite, a venit timpul în care, pentru îndeplinirea planului Său de a „[putea] să [avem] privilegiul de a progresa la fel ca El”, Tatăl nostru Ceresc a pregătit un plan pentru a face posibil progresul nostru. În scripturi, acestuia i s-au dat mai multe nume, inclusiv „planul salvării”, „marele plan al fericirii” şi „planul mântuirii”. Cele două scopuri principale ale planului i-au fost explicate lui Avraam cu aceste cuvinte:

„Şi era unul printre ei care era asemănător lui Dumnezeu, [iar] El a spus acelora care erau cu El: Vom merge jos, pentru că este loc acolo, şi vom lua din aceste materiale şi vom face un pământ pe care [aceste spirite] să poată locui;

Şi îi vom pune la probă prin aceasta, pentru a vedea dacă ei vor face toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor;

Şi aceia care îşi păstrează prima lor stare vor primi în plus… şi aceia care păstrează cea de-a doua lor stare vor avea mai multă slavă asupra capetelor lor, în vecii vecilor”.

Mulţumită Tatălui nostru Ceresc, noi deveniserăm deja fiinţe spirituale. Acum, ne oferea o cale de a completa sau desăvârşi acea fiinţă. Existenţa elementului fizic este esenţială pentru a ajunge la starea desăvârşită a vieţii şi gloriei de care Se bucură Dumnezeu. Pentru că, atunci când am trăit ca spirite, alături de Dumnezeu, în lumea premuritoare, am fost de acord să luăm parte la acest plan – sau, cu alte cuvinte, să „[ne păstrăm] prima [noastră] stare” – am „[primit] în plus” un trup fizic în timp ce am venit să trăim pe pământul pe care l-a creat pentru noi.

Dacă, în timp ce avem această experienţă muritoare, alegem să „[facem] toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul [nostru, ni] le va porunci”, înseamnă că ne vom păstra „cea de-a doua… stare”. Aceasta înseamnă că, prin alegerile noastre, Îi vom demonstra lui Dumnezeu (şi ne vom demonstra nouă) angajamentul şi capacitatea de a trăi în acord cu legea Sa celestială în timp ce ne aflăm în afara prezenţei Sale şi avem un trup fizic cu toate puterile, poftele şi pasiunile sale. Ne putem controla trupul astfel încât să devină instrumentul în loc de stăpânul spiritului? Se poate avea încredere în noi, atât în această viaţă, cât şi în eternitate pentru a ni se încredinţa puteri divine, inclusiv puterea de a crea viaţă? Va învinge fiecare dintre noi răul? Cei care o vor face vor „avea mai multă slavă asupra capetelor lor, în vecii vecilor – o parte foarte însemnată a acelei slăvi fiind faptul de a avea un trup fizic înviat, nemuritor şi glorificat”. Nu este de mirare că „[am scos] strigăte de veselie” la gândul acestor posibilităţi şi promisiuni extraordinare.

Este nevoie de cel puţin patru lucruri pentru succesul acestui plan divin:

Primul este crearea pământului ca loc în care noi să trăim. Indiferent de detaliile procesului de creare, ştim că aceasta nu a fost întâmplătoare, ci a fost îndrumată de Dumnezeu Tatăl şi implementată de Isus Hristos: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.

Al doilea este starea de viaţă muritoare. Adam şi Eva au acţionat în numele tuturor care au ales să facă parte din marele plan al fericirii. Căderea lor a creat condiţiile necesare pentru a ne naşte şi pentru a avea o viaţă şi o experienţă muritoare în afara prezenţei lui Dumnezeu. Odată cu căderea, am dobândit capacitatea de a discerne între bine şi rău şi puterea de la Dumnezeu de a alege. Nu în ultimul rând, căderea a dus la moartea fizică, necesară pentru ca viaţa, aici, să fie temporară, astfel încât să nu trăim pentru totdeauna în păcatele noastre.

Al treilea lucru este mântuirea de la cădere. Vedem rolul morţii în planul Tatălui Ceresc, dar acel plan ar fi ineficient fără un mijloc de a învinge, în cele din urmă, moartea fizică, precum şi pe cea spirituală. Astfel, un Mântuitor, Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu, Isus Hristos, a suferit şi a murit pentru a ispăşi pentru încălcarea lui Adam şi a Evei, oferind astfel tuturor învierea şi nemurirea. Şi, deoarece niciunul dintre noi nu este în mod perfect şi consecvent supus legii Evangheliei, ispăşirea Sa ne mântuieşte, de asemenea, de păcatele noastre cu condiţia să ne pocăim. Deoarece harul ispăşitor al Salvatorului ne oferă iertarea de păcate şi sfinţirea sufletului, putem fi născuţi spiritual din nou şi împăcaţi cu Dumnezeu. Moartea noastră spirituală – separarea noastră de Dumnezeu – va avea un sfârşit.

În cele din urmă, al patrulea lucru îl reprezintă împrejurările naşterii noastre fizice şi ale renaşterii noastre spirituale în împărăţia lui Dumnezeu. Pentru ca lucrarea Sa de a „[ne exalta] cu El” să fie îndeplinită, Dumnezeu a rânduit ca bărbatul şi femeia să se căsătorească şi să dea naştere la copii, creând astfel, în asociere cu Dumnezeu, trupurile fizice, vitale testului din viaţa muritoare şi esenţiale pentru a avea glorie eternă alături de El. De asemenea, El a rânduit ca părinţii să întemeieze familii şi să-şi crească copiii în lumină şi adevăr, oferindu-le nădejde în Hristos. Tatăl ne porunceşte:

„[Învaţă-i], în mod liber, pe copiii tăi aceste lucruri, spunând:

Că… în măsura în care aţi fost născuţi în lume prin apă, şi sânge, şi spirit, pe care le-am făcut şi din ţărână a ieşit un suflet viu, tot aşa, voi trebuie să fiţi născuţi din nou în împărăţia cerului, din apă şi din [Spiritul Sfânt], şi să fiţi purificaţi prin sânge, chiar sângele Singurului Meu Născut; pentru ca voi să fiţi sfinţiţi de toate păcatele şi să vă bucuraţi de cuvintele vieţii veşnice în această lume şi de viaţa veşnică în lumea care va veni, chiar slava nemuritoare”.

Ştiind de ce am părăsit prezenţa Tatălui nostru Ceresc şi ce trebuie să facem pentru a ne întoarce şi a fi exaltaţi împreună cu El, devine foarte clar că nimic din timpul petrecut pe pământ nu este mai important ca naşterea fizică şi renaşterea spirituală, cele două cerinţe pentru viaţa veşnică. Aceasta este, folosind cuvintele lui Dietrich Bonhoeffer, „responsabilitatea” căsătoriei, „[postura] care [ne] face responsabili faţă… de omenire” în care se găseşte această instituţie divină venită „de sus, de la Dumnezeu”. Este „[veriga] în lanţul generaţiilor” atât aici, cât şi după această viaţă – felul în care sunt organizate cerurile.

O familie bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie creează cel mai bun mediu pentru ca planul lui Dumnezeu să prospere – mediul în care copiii, veniţi din prezenţa lui Dumnezeu în puritatea şi inocenţa lor, să se nască; şi atmosfera necesară învăţării şi pregătirii de care au nevoie pentru a avea o viaţă muritoare plină de succes şi viaţă veşnică în lumea care va veni. Este nevoie de măcar un număr minim de familii întemeiate pe astfel de căsătorii pentru ca societăţile să supravieţuiască şi să prospere. De aceea, majoritatea comunităţilor şi naţiunilor a încurajat şi protejat căsătoria şi familia ca instituţii privilegiate. Nu a fost niciodată vorba doar despre dragostea şi fericirea adulţilor.

Argumentul sociologic în favoarea căsătoriei şi familiei, având în prim-plan bărbatul şi femeia căsătoriţi, este convingător. Aşadar, „avertizăm că dezintegrarea familiei va aduce asupra persoanelor, comunităţilor şi naţiunilor nenorocirile prevestite de profeţii din vechime, precum şi de cei moderni”. Dar argumentele noastre cu privire la rolul căsătoriei şi familiei nu se bazează pe sociologie, ci pe faptul că ele sunt creaţii ale lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care, la început, i-a creat pe Adam şi pe Eva după chipul Său, bărbat şi femeie, şi i-a unit ca soţ şi soţie, pentru a deveni „un singur trup” şi pentru a se înmulţi şi a umple pământul. Fiecare persoană poartă amprenta divină pe chipul său, dar probabil că în uniunea matrimonială a bărbatului şi femeii pentru a deveni unul ajungem să înţelegem cel mai bine ce înseamnă să fim creaţi după chipul lui Dumnezeu – bărbat şi femeie. Nici noi şi nicio altă persoană muritoare nu putem schimba acest ordin divin al căsătoriei. Acesta nu este o invenţie a oamenilor. O astfel de căsătorie este, într-adevăr, „de sus, de la Dumnezeu” şi face parte din planul fericirii, la fel cum fac şi căderea şi ispăşirea.

În lumea premuritoare, Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a planului Său, iar opoziţia creată de el creşte în intensitate. El se luptă pentru a descuraja căsătoria şi întemeierea familiilor, iar acolo unde au loc căsătorii şi familiile sunt întemeiate, face tot ce poate pentru a le distruge. El atacă tot ce este sacru cu privire la sexualitatea umană, scoţând-o din contextul căsătoriei prin intermediul unui şir aproape nesfârşit de gânduri şi fapte imorale. El caută să convingă bărbaţii şi femeile că priorităţile de familie şi căsătoria pot fi ignorate ori abandonate sau, măcar, considerate mai puţin importante decât cariera, alte realizări sau căutarea împlinirii de sine şi a autonomiei personale. Cu siguranţă, duşmanul este mulţumit când părinţii neglijează faptul de a-şi învăţa şi instrui copiii să aibă credinţă în Hristos şi să se nască din nou spiritual. Fraţi şi surori, multe lucruri sunt bune, multe sunt importante, dar numai câteva sunt esenţiale.

În timp ce susţinem adevărurile fundamentale referitoare la căsătorie şi familie, trebuie să nu pierdem din vedere sau să desconsiderăm sacrificiile şi succesele celor pentru care aceste idealuri nu reprezintă o realitate prezentă. Unii dintre dumneavoastră nu se pot bucura de binecuvântările căsătoriei ca urmare a lipsei de opţiuni demne, a atracţiei faţă de persoane de acelaşi sex, a dizabilităţilor fizice sau mintale sau, pur şi simplu, din teama de eşec, care, cel puţin pentru moment, eclipsează credinţa. Sau poate că aţi fost căsătoriţi, dar acea căsătorie a luat sfârşit şi aţi rămas singuri pentru a avea grijă de lucruri de care abia pot avea grijă două persoane. Unii dintre dumneavoastră care sunt căsătoriţi nu pot avea copii, în ciuda dorinţelor copleşitoare şi a rugăciunilor stăruitoare.

Chiar şi-aşa, cu toţii avem daruri; cu toţii avem talente; cu toţii putem contribui la îndeplinirea planului divin în fiecare generaţie. Multe lucruri care sunt bune, multe lucruri care sunt esenţiale – uneori, chiar tot ce este necesar pentru moment – pot fi realizate în circumstanţe mai puţin ideale. Atât de mulţi dintre dumneavoastră se străduiesc să facă tot ce pot. Şi atunci când dumneavoastră, cei care purtaţi cele mai grele poveri în viaţa muritoare, apăraţi planul lui Dumnezeu de a-Şi exalta copiii, suntem cu toţii gata să vă sprijinim. Depunem mărturie, cu încredere că, prin ispăşirea Sa, Isus Hristos a anticipat şi, în final, va compensa fiecare pierdere şi lipsă pentru cei care se îndreaptă spre El. Nimeni nu este predestinat să primească mai puţin din tot ceea ce are Tatăl pentru copiii Săi.

Recent, o mamă tânără mi-a mărturisit teama ei referitoare la faptul că se simte nepotrivită în această chemare care este cea mai importantă. Am simţit că problemele care o preocupau erau mici şi că nu avea de ce să-şi facă griji; se descurca bine. Dar ştiam că voia doar să-I facă pe plac lui Dumnezeu şi să fie demnă de încrederea Sa în ea. I-am oferit cuvinte de alinare şi, în inima mea, L-am implorat pe Dumnezeu, Tatăl ei Ceresc, să o sprijine cu dragostea Sa şi să-I confirme că are aprobarea Sa în timp ce ea face lucrarea Lui.

Aceasta este rugăciunea mea de azi pentru fiecare dintre noi. Mă rog ca fiecare dintre noi să primească aprobarea Sa. Mă rog ca toate căsătoriile să se înfrumuseţeze şi familiile să prospere şi, indiferent dacă destinul nostru va fi să primim plenitudinea acestor binecuvântări în viaţa muritoare sau nu, mă rog ca harul Domnului să ne aducă fericire acum şi credinţă în promisiunile sigure. În numele lui Isus Hristos, amin.