Lucruri stricate de reparat
Când El spune celor săraci în spirit: „Veniţi la Mine“, El vrea să spună că El cunoaşte calea spre ieşire şi spre înălţare.
Primele cuvinte pe care Isus le-a spus în predica Lui maiestuoasă pe Muntele Măslinilor au fost adresate celor neliniştiţi, descurajaţi şi deprimaţi. „Ferice de cei săraci în duh“, a spus El, „căci a lor este Împărăţia cerurilor!“1 Fie că sunteţi membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, fie că faceţi parte din zecile de mii de ascultători din această dimineaţă care nu sunteţi din credinţa noastră, mă adresez celor care trec prin încercări personale şi prin lupte în familie, celor care suferă de pe urma frământărilor interioare, celor care încearcă să reţină apele nestăvilite ale disperării care, câteodată, trec peste noi ca valul ucigător al sufletului. Doresc să vă vorbesc în special dumneavoastră care simţiţi că vieţile dumneavoastră sunt distruse şi par că nu mai pot fi refăcute.
Tuturor vă ofer remediul cel mai sigur şi mai plăcut pe care îl cunosc. Se găseşte în chemarea puternică a Salvatorului care S-a dăruit lumii. El a spus-o la începutul slujirii Sale şi a spus-o şi la sfârşit. El a spus-o credincioşilor şi a spus-o şi celor care nu erau atât de siguri. El a spus-o tuturor, indiferent ce probleme personale ar fi putut avea:
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“.2
În această promisiune, fraza introductivă „veniţi la Mine“ este crucială. Ea este cheia pentru pacea şi odihna pe care o căutăm. Într-adevăr, atunci când Salvatorul înviat a spus predica Sa la templul nefiţilor din Lumea Nouă, El a început: „Ferice de cei săraci în spirit care vin la Mine, căci a lor este împărăţia cerului“.3
Când Andrei şi Ioan L-au auzit pe Hristos vorbind pentru prima dată, ei au fost atât de emoţionaţi, încât L-au urmat când El s-a îndepărtat de mulţime. Dându-şi seama că era urmat, Isus S-a întors şi i-a întrebat pe cei doi bărbaţi: „Ce căutaţi?“ Ei I-au răspuns: „Unde locuieşti?“ Şi Hristos a spus: „Veniţi de vedeţi“. A doua zi, El a găsit un alt ucenic, pe Filip şi i-a spus: „Vino după Mine“.4 La scurt timp după aceea, El l-a chemat oficial pe Petru şi pe ceilalţi dintre noii apostoli cu acelaşi spirit de invitaţie. „Veniţi după Mine“,5 a spus El.
Pare a fi clar că esenţa datoriei noastre sau cerinţa fundamentală a vieţii noastre pământene este cuprinsă în aceste expresii scurte din oricare eveniment petrecut în timpul slujirii pământene a Salvatorului. El ne spune: „Încredeţi-vă în Mine, învăţaţi despre Mine, faceţi ce fac Eu. Apoi, când mergeţi acolo unde merg Eu“, spune El, „putem discuta despre unde mergeţi voi şi despre problemele cu care vă confruntaţi şi necazurile pe care le aveţi. Dacă Mă urmaţi pe Mine, vă voi conduce afară din întuneric“, promite El. „Vă voi răspunde la rugăciunile voastre. Voi da odihnă sufletelor voastre“.
Iubiţii mei fraţi, nu cunosc vreo altă cale ca să reuşim sau să fim în siguranţă în mijlocul vieţii cu atât de multe capcane şi probleme. Nu cunosc nici o altă cale ca să ne purtăm poverile sau să găsim ceea ce Iacov a numit în Cartea lui Mormon „acea fericire care este pregătită pentru sfinţi“.6
Deci, cum vine cineva la Hristos ca răspuns la această permanentă invitaţie? Scripturile ne dau nenumărate exemple şi căi. Le cunoaşteţi bine pe cele mai importante. Cel mai uşor şi primul, vine pur şi simplu o dată cu dorinţa din inima noastră, forma de bază a credinţei pe care o cunoaştem. „Dacă nu faceţi nimic mai mult decât să doriţi să credeţi“, Alma spune, „dovediţi un pic de credinţă într-un fel în care puteţi face loc, chiar şi un loc mic“7 pentru promisiunile lui Dumnezeu de a găsi un cămin – asta este suficient pentru început. Crezând că ai doar „o moleculă“ de credinţă – sperând pur şi simplu lucrurile care nu se văd încă în viaţa noastră, dar care sunt cu adevărat acolo pentru a ne fi oferite8 – acel pas simplu, când este focalizat pe Domnul Isus Hristos, este şi va fi primul principiu al veşnicei Lui Evanghelii, primul pas de ieşire din disperare.
În al doilea rând, trebuie să schimbăm orice lucru care poate constitui o problemă. Pe scurt, trebuie să ne pocăim, poate, în vocabularul creştin, acesta este cuvântul cel mai încurajator, plin de speranţă. Mulţumim Tatălui nostru Ceresc pentru că ni se permite să ne schimbăm, mulţumim lui Isus că putem să ne schimbăm şi în cele din urmă, facem acest lucru doar cu ajutorul Lor divin. Desigur, nu tot cu ce ne luptăm este rezultatul acţiunilor noastre. Deseori, este rezultatul acţiunilor altora sau sunt doar evenimentele trecătoare ale vieţii. Dar orice noi putem schimba, trebuie să schimbăm şi trebuie să-i iertăm pe ceilalţi. În felul acesta, accesul nostru la ispăşirea Salvatorului va fi nestânjenit pe măsură ce noi, cu imperfecţiunile noastre, putem să-l realizăm. El va face restul.
În al treilea rând, trebuie să încercăm în cât de multe feluri putem să luăm asupra noastră identitatea Lui şi să începem să luăm asupra noastră numele Lui. Numele acesta este oficial acordat prin legământ în rânduielile de salvare ale Evangheliei. Acestea încep cu botezul şi se încheie cu legămintele din templu, cu multe altele, cum ar fi luarea din împărtăşanie, împletite toată în viaţa noastră cu binecuvântări şi aduceri aminte suplimentare. Învăţând pe oamenii din zilele lui acelaşi mesaj pe care vi-l prezentăm şi noi în această dimineaţă, Nefi a spus: „Urmaţi-L pe Fiu cu toată inima… cu intenţii adevărate… luând asupra voastră numele lui Hristos [prin botezul din bazinul templului]. Faceţi lucrurile pe care vi le-am spus că L-am văzut pe Domnul vostru şi Mântuitorul vostru că le [va] face“.9
Urmând aceste învăţături de bază, minunate legături cu Hristos ni se înfăţişează într-o multitudine de feluri: meditaţia asupra scopurilor Sale, precum şi rugăciunea şi postul; savoarea scripturilor, slujirea celorlalţi; „ajută-i pe slabi, înalţă mâinile obosite care atârnă… întăreşte genunchii care se clatină“.10 Mai presus de toate, iubeşte cu „dragostea pură a lui Hristos“, acel dar care „niciodată nu piere“, care „suportă toate lucrurile, crede toate lucrurile, nădăjduieşte toate lucrurile, rabdă toată lucrurile“.11 În curând, cu această iubire, ne dăm seama că zilele noastre conţin semnele drumurilor care duc la Învăţător şi care de fiecare dată când ne străduim, oricât de puţin ar fi pentru El, descoperim că El a fost nerăbdător să încerce să ajungă la noi. Aşa că păşim, ne străduim, căutăm şi niciodată nu renunţăm.12
Dorinţa mea, astăzi, este ca noi toţi – nu doar cei care sunt „săraci în duh“, ci noi toţi – să avem o experienţă personală mai directă cu exemplul Salvatorului. Câteodată, căutăm cerul prin metode de ocolire, concentrându-ne pe programe sau istorie sau pe experienţele altora. Acelea sunt importante, dar nu la fel de importante ca experienţa personală, adevărata ucenicie şi tăria care vine din experimentarea directă a atingerii Sale maiestuoase.
Vă războiţi cu un demon al dependenţei – tutun sau droguri sau jocuri de noroc sau plaga dăunătoare a pornografiei din zilele noastre? Aveţi probleme în căsnicie sau copilul dumneavoastră este în pericol? Sunteţi confuz din cauza orientării dumneavoastră sexuale sau căutaţi respectul de sine? Vă confruntaţi dumneavoastră sau o persoană pe care o iubiţi cu boală sau stare depresivă sau cu moartea? Oricare alţi paşi aţi avea de făcut pentru a rezolva aceste griji, veniţi în primul rând la Evanghelia lui Isus Hristos. Aveţi încredere în promisiunile cerului. În această privinţă, mărturia lui Alma este mărturia mea: „Eu ştiu“, spune el, „că oricine îşi va pune nădejdea în Dumnezeu va fi sprijinit în încercările şi în necazurile sale şi în suferinţele sale“.13
Acest sprijin în natura îndurătoare a lui Dumnezeu se află chiar în centrul Evangheliei pe care ne-o predică Hristos. Mărturisesc că Ispăşirea Salvatorului ne ridică nu numai poverile păcatelor noastre, ci şi povara deziluziilor şi tristeţilor noastre, a supărărilor şi a deznădejdilor noastre.14 De la început, încrederea în acest ajutor urma să ne dea atât un motiv, cât şi un mijloc de a deveni mai buni, un impuls să lăsăm jos poverile noastre şi să ne ocupăm de salvarea noastră. Pot şi vor fi multe greutăţi în viaţa noastră. Cu toate acestea, sufletul care vine la Hristos, care cunoaşte glasul Lui şi se străduieşte să facă ceea ce a făcut El, găseşte tăria, după cum spune imnul „mai presus de tine“.15 Salvatorul ne aminteşte că „[ne]-a întipărit pe palmele mâinilor [Sale]“.16 Luând în considerare preţul de neînţeles al răstignirii şi Ispăşirii Lui, vă promit că El nu ne va întoarce spatele acum. Când El spune celor săraci în spirit: „Veniţi la Mine“, El vrea să spună că El cunoaşte calea spre ieşire şi spre înălţare. O cunoaşte pentru că El a mers pe ea. Cunoaşte calea pentru că El este calea.
Dragi fraţi şi surori, oricare ar fi suferinţa dumneavoastră, vă rog, nu renunţaţi şi vă rog, nu cedaţi fricii. Întotdeauna am fost emoţionat de faptul că la plecarea fiului său în misiune în Anglia, fratele Bryant S. Hinckley i-a dat tânărului Gordon o îmbrăţişare de despărţire şi apoi, i-a strecurat o notă scrisă de mână, doar cu cinci cuvinte din capitolul cinci din Marcu: „Nu te teme, crede numai!“.17 Mă gândesc, de asemenea, la noaptea când Hristos a venit în ajutorul ucenicilor Lui înfricoşaţi, atunci când El a mers pe apă, strigând în timp ce venea: „Eu sunt; nu vă temeţi!“. Petru a exclamat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape“. Răspunsul lui Hristos a fost aşa cum este întotdeauna şi de fiecare dată: „Vino!“, a spus El. Instantaneu, conform naturii sale, Petru a sărit peste marginea corabiei în apele învolburate. Cu ochii aţintiţi asupra Domnului, vântul îi răvăşea părul şi valurile îi udau hainele, dar totul era bine – el venea la Hristos. Doar atunci când credinţa lui a şovăit şi teama a preluat controlul, doar atunci când nu s-a mai uitat la Învăţător şi a privit valurile furioase şi golful negru ameninţător de dedesubt, doar atunci a început să se afunde în mare. Cu o groază nouă a strigat: „Doamne, scapă-mă!“.
Fără îndoială, deşi cu oarecare tristeţe, la fiecare problemă şi teamă, Învăţătorul este soluţia la fiecare descurajare şi deziluzie. Îşi întinde mâna şi îl prinde pe ucenicul care se îneca, dojenindu-l uşor: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“.18
Dacă sunteţi singuri, vă rog să ştiţi că puteţi găsi alinare. Dacă sunteţi descurajaţi, vă rog să ştiţi că puteţi găsi speranţă. Dacă sunteţi săraci în duh, vă rog să ştiţi că puteţi fi întăriţi. Dacă sunteţi „distruşi“, vă rog să ştiţi că puteţi fi vindecaţi.
În Nazaret, pe drumul îngust,
Unde picioarele obosesc şi respiraţia ţi se taie,
Trece Cel ce odat’ acolo a locuit,
Tâmplarul din Nazaret.
În sus şi-n jos, pe drumul prăfuit
Sătenii adesea mergeau agale;
Şi pe bancă, lângă El lăsau
Stricatele lor lucruri, ca El să le repare.
Fetiţa cu păpuşa ce-o stricase,
Femeia cu al ei scaun rupt,
Bărbatul cu plugul sau jugul sfărâmat,
Cu toţii au spus: „Poţi să le repari, Tâmplare?“
Şi fiecare a primit lucrul ce-l dorea,
Jug sau plug, scaun sau păpuşă;
Lucrul stricat ce fiecare adusese
Din nou întreg le-a fost înapoiat.
Aşa, în susul dealului, de-a lungul anilor,
Cu paşi greoi şi ochii visători,
Suflete-mpovărate drumul îşi urmau,
Cu strigăt plângător cu toţii spuneau:
„O, Tâmplare din Nazaret,
Repară astă inimă ce-n trecut s-a sfărâmat,
Această viaţă, ruinată în prag de moarte,
O, poţi Tu să le repari, Tâmplare?“
Şi cu mâna Sa bună şi binevoitoare,
Cu propria-I viaţă a ţesut
Vieţile noastre distruse, până când ele
O nouă faţă au căpătat – „Toate noi au fost făcute“.
„[Materia] sfărâmată a inimii mele,
Dorinţă, ambiţie, speranţă şi credinţă,
Le-ai modelat într-un întreg perfect,
O, Tâmplare din Nazaret!“19
Fie ca noi toţi, în special cei săraci în spirit, să venim la El şi să fim făcuţi întregi, mă rog, în numele lui Isus Hristos din Nazaret, amin.