„Eu sunt lumina pe care voi o veţi ţine înălţată“
Fiecare dintre faptele noastre mărunte [creştine] poate da o lumină cât un vârf de ac cu gămălie, dar adunate împreună ele au un efect considerabil.
Îmi amintesc de un simplu lucru de mână pe care am brodat cu cruciuliţe când eram la Societatea Primară. Era scris: „Va aduce lumina Evangheliei în casa mea“. Mă întrebam: „Ce este acea lumină?“ Isus Hristos, El Însuşi, a explicat cel mai bine când i-a învăţat pe nefiţi. El a spus: „De aceea, ţineţi sus lumina, pentru ca aceasta să lumineze lumea“. După aceea, El a explicat: „Eu sunt lumina pe care voi o veţi ţine înălţată – ceea ce voi M-aţi văzut pe Mine că fac“ (3 Nefi 18:24, subliniere adăugată).
Ce văzuseră nefiţii că a făcut El şi este posibil să fac aceste lucruri în casa mea? Când oamenii au dorit ca El să stea puţin mai mult cu ei, El a fost plin de îndurare pentru ei şi a mai stat cu ei. După aceea, El i-a vindecat, S-a rugat cu ei, i-a învăţat, a plâns cu ei, le-a binecuvântat pruncii, unul câte unul, i-a hrănit şi le-a slujit şi a împărţit împărtăşania pentru ca ei să poată face legământul de a-şi aduce întotdeauna aminte de El. Slujirea Lui printre ei consta în predicarea şi grija faţă de fiecare persoană şi în îndeplinirea lucrării pe care Tatăl Său Îi poruncise să o îndeplinească. El nu se gândea la dorinţele Lui. Când am înţeles aceasta, pentru mine aducerea luminii Sale în casa mea prin fapte altruiste, asemănătoare cu cele ale lui Hristos, a devenit un efort pe viaţă.
Aceasta nu este o sarcină uşoară. O viaţă bună de familie, deseori, trece neobservată. Poate este mai uşor să vă „ridicaţi şi să străluciţi ca lumina voastră să fie un steag pentru naţiuni“ (D&L 115:5, subliniere adăugată) decât să faceţi astfel încât lumina dumneavoastră să fie un stindard pentru propriile dumneavoastră familii. Uneori, alţii nu văd că noi facem lucruri bune, împărtăşind lumina noastră în căminele noastre. La baza naturii umane stă dorinţa de a primi laude şi de a căuta atenţia din partea celorlalţi. Helaman i-a învăţat pe fiii lui Nefi şi Lehi să facă lucrările bune ale strămoşilor lor după care erau numiţi: „ca voi să nu faceţi aceste lucruri ca să vă făliţi, ci să faceţi astfel de lucruri ca să vă aşterneţi pentru voi o comoară în ceruri“ (Helaman 5:8). Lucrurile bune nu trebuie făcute în scopul primirii de onoruri.
Charles Dickens, în cartea Bleak House, are un personaj, o doamnă Jellyby, a cărui slăbiciune el o etichetează drept „caritate telescopică“. Ea este atât de preocupată de ajutorarea unui trib care suferă într-o ţară îndepărtată încât ea îşi neglijează proprii ei copii bătuţi şi murdari care vin la ea având nevoie de alinare. Doamna Jellyby vrea să se asigure că faptele ei bune sunt grandioase şi vizibile pentru toţi (vezi Charles Dickens, Bleak House, [1985], pag. 82-87). Poate unii dintre noi ar ajuta mai degrabă la alinarea urmărilor uraganelor decât la alinarea necesară în cămin. Amândouă sunt importante, dar alinarea în cadrul căminului este responsabilitatea noastră principală şi veşnică. „Părinţii au datoria sacră de a-şi creşte copiii cu dragoste şi dreptate, de a satisface nevoile lor fizice şi spirituale“ („Familia, o declaraţie oficială către lume“, Liahona, oct. 2004, pag. 49).
Un alt personaj din literatură îmi vine în minte, acesta fiind exact opusul personajului lui Dickens. Dorothea este eroina unuia dintre romanele mele preferate, Middlemarch. La sfârşitul cărţii, ea rămâne în memorie pentru faptele ei altruiste, făcute în linişte, faţă de familie şi prieteni. Se spune: „Întreaga ei personalitate… era manifestată în locuri care nu erau renumite pe pământ. Dar efectul pe care îl avea asupra celor din jurul ei era atât de răspândit, încât nu se putea măsura: deoarece creşterea în bine a lumii depinde în parte, de fapte care nu sunt remarcabile; şi motivul pentru care lucrurile nu sunt atât de rele, pe cât ar putea să fie, pentru mine şi pentru voi, se datorează în parte oamenilor care au trăit credincios o viaţă care nu a fost remarcată şi care se odihnesc în morminte nevizitate“ (George Eliot, Middlemarch [1986], pag. 682).
În aceşti ani pregătitori, voi tinere fete, petreceţi mult din timpul vostru în şcoală sau în funcţii în care primiţi laude, onoruri, premii, panglici sau trofee. Când vă mutaţi din acest stadiu al vieţii şi deveniţi tinere mame, există o dramatică scădere a laudelor şi a premiilor primite de la alţi oameni. Totuşi, în nici o altă situaţie nu este o ocazie mai mare de a sluji fără egoism, aşa cum ar fi făcut Hristos, având grijă, de sute de nevoi zilnice, spirituale, emoţionale şi fizice. Veţi aduce lumina Evangheliei în căminele voastre, nu pentru a fi văzută de alţii, ci pentru a-i forma pe ceilalţi – bărbaţi şi femei puternici şi luminaţi.
Căminele sunt, de asemenea, locuri particulare, astfel încât, din nefericire, deseori le neglijăm. În căminele noastre şi cu familiile noastre, uneori, devenim noi înşine cei mai răi faţă de oamenii care sunt cei mai importanţi în vieţile noastre. Îmi amintesc clar de o dimineaţă când aveam 14 ani. Înainte de a pleca la şcoală, am fost supărată şi nepoliticoasă cu părinţii şi cu fraţii mei. După ce am părăsit casa, am fost politicoasă cu şoferul autobuzului şi prietenoasă cu colegii mei. Am simţit diferenţa dintre faptele mele şi un imens sentiment de remuşcare m-a cuprins. Am rugat-o pe învăţătoare să mă scuze câteva minute pentru a telefona acasă. Am cerut scuze mamei mele pentru purtarea mea, i-am spus cât de mult o iubeam şi o apreciam şi am promis să arăt mai bine aceasta.
Este greu pentru majoritatea dintre noi să trăim chiar şi o zi în căminele noastre fără ceartă. Poporul nefit a trăit într-o societate perfectă timp de 200 de ani fără „nici un conflict în ţară… Şi nu era nici invidie, nici certuri, nici tumulturi, nici curvii, nici minciuni, nici crime sau alte feluri de necurăţenii; şi cu siguranţă nu a putut să fie nici un popor mai fericit printre toate popoarele care au fost făcute de mâna lui Dumnezeu“ (4 Nefi 1:15-16).
Unii dintre noi s-au născut în familii cu probleme foarte grele. Şi chiar familiile bune au multe probleme. Trebuie să încercăm să facem în căminele noastre ceea ce a făcut Hristos cu nefiţii. Aşa cum ne învaţă Declaraţia despre familie, „fericirea în viaţa de familie poate fi obţinută cel mai bine atunci când aceasta se bazează pe învăţăturile Domnului Isus Hristos“ (Liahona, oct. 2004, pag. 49). Trebuie să fim lumina care să le ajute pe familiile noastre să învingă păcatul, mânia, invidia şi cearta. Ne putem ruga împreună, putem plânge unul pentru altul, ne putem vindeca rănile emoţionale şi spirituale unul altuia şi putem să iubim fără egoism şi să slujim unul altuia.
Voi, tinere fete, vă pregătiţi, acum, să vă întăriţi viitoarele voastre cămine şi familii aducând lumina Evangheliei în căminele şi familiile voastre prezente. Lucruri mici, aparent neînsemnate, pe care le faceţi pot aduce o mare schimbare. Am citit despre unii viermi mici care se găsesc în peşteri în Noua Zeelandă şi care au nişte organe ce emit lumină fosforescentă. Fiecare, singur, dă numai o lumină nesemnificativă, cât vârful unui ac cu gămălie. Dar când milioane din aceştia luminează peştera, unul câte unul, ei produc suficientă lumină pentru ca cineva să citească. În mod asemănător, fiecare dintre faptele noastre mărunte poate da o lumină cât un vârf de ac cu gămălie, dar adunate împreună ele au un efect considerabil. În seara aceasta, corul ne va aminti importanţa luminii pe care o aduc faptele noastre mici în timp ce va interpreta imnul „Străluceşte“:
Lumina mea e una mică,
De rugăciune şi credinţă,
Dar ca soarele străluceşte,
Căci sus a fost aprinsă.
Eu nu-mi ascund lumina,
Domnul m-a-nvăţat aşa.
Mi-a fost dată s-o arăt,
Toţi să-i vadă strălucirea.
Străluceşte, străluceşte,
Clară şi glorioasă.
Străluceşte, străluceşte,
În această zi frumoasă.
(Children’s Songbook, 144.)
Putem lumina îngrijind de fratele nostru mai mic, mâncând la prânz la bufetul şcolii cu o soră, realizând sarcini gospodăreşti, rezistând impulsului de a ne certa, bucurându-ne de succesul celorlalţi, împărţind mâncarea cu cineva, îngrijind pe cineva care este bolnav, punând pe pernă, seara, o notiţă de mulţumire unui părinte, iertând o jignire care ni s-a adus, depunând mărturiile noastre.
În România am întâlnit-o pe Raluca, o tânără fată în vârstă de 17 ani, care se alăturase recent Bisericii. Botezul ei a fost un eveniment fericit, deoarece, printre alte lucruri, întreaga ei familie a fost prezentă. Mama şi sora ei au simţit, acolo, Spiritul şi au dorit să aibă loc discuţiile misionare şi pentru ele. Aceasta l-a îngrijorat pe tată, pentru că a simţit că îşi pierdea întreaga familie în această Biserică care nu-i era familiară. Astfel, el nu a permis acest lucru şi un timp a existat un sentiment de neînţelegere în familia lor. Totuşi, Raluca îşi amintea că făcuse legământul la botez de a lua asupra ei numele lui Isus Hristos. Ea a încercat să ţină înălţată lumina Sa făcând în casa ei lucrurile pe care le-ar fi făcut El. Ea a fost un împăciuitor. Ea a fost un exemplu. A fost un învăţător. A fost un vindecător.
În cele din urmă, inima tatălui ei s-a înmuiat şi a permis celorlalţi să înveţe despre Biserică. După aceea, ei au fost, de asemenea, botezaţi. Şi, în final, spre marea bucurie a tuturor, tatăl familiei s-a alăturat şi el Bisericii. La botezul lui, el a vorbit şi a spus că, un timp, familia lor fusese ca două inimi bătând un ritm diferit în aceeaşi casă. Dar acum, ei aveau o singură credinţă şi un singur botez cu inimile legate în unitate şi în dragoste. El a mulţumit misionarilor şi membrilor care îl ajutaseră. După aceea, el şi-a exprimat admiraţia şi recunoştinţa faţă de fiica lui Raluca pentru că s-a comportat asemănător lui Hristos în căminul lor în timpul perioadei grele, pentru că a fost un împăciuitor, un vindecător, un învăţător, exemplul şi lumina care în final a adus întreaga lor familie în Biserica lui Isus Hristos.
Fiecare dintre voi aveţi o lumină. Când mă uit la feţele voastre, aici, în seara aceasta, şi când îmi amintesc de feţele voastre pe care le-am văzut în timp ce am călătorit prin lume, văd lumina strălucind pe chipurile voastre, „chiar ca feţele îngerilor“ (Helaman 5:36). Într-o lume umbrită de întunericul păcatului, feţele lui Nefi şi Lehi, fiii lui Helaman „străluceau foarte mult“ (Helaman 5:36). Cei care erau în jurul lor doreau aceeaşi lumină şi se întrebau: „Ce putem noi să facem pentru ca acest nor de întuneric să poată fi înlăturat ca să nu ne mai umbrească?“ (Helaman 5:40). Ei au fost învăţaţi să se pocăiască şi să aibă credinţă în Isus Hristos. Când au făcut astfel, norul de întuneric s-a spulberat; şi ei erau înconjuraţi de către o coloană de foc şi erau plini de acea bucurie de nedescris de la Spiritul Sfânt (vezi Helaman 5:43-45).
Când daţi lumina voastră, alţii vor găsi o lumină mai mare, de asemenea. Este cineva care are nevoie de lumina voastră la fel de mult ca şi familiile voastre? Eu vă văd, tinere fete remarcabile, cu feţele voastre strălucitoare ca fiind tăria prezentului şi speranţa viitorului în căminele voastre şi în Biserică.
Isus Hristos este lumina pe care trebuie să o ţinem înălţată. „El este lumina, viaţa şi speranţa lumii. Calea Sa este drumul care duce la fericire în această viaţă şi la viaţa veşnică în lumea viitoare“ (Hristos Cel Viu: mărturia apostolilor“, Liahona, apr. 2000, pag. 2-3). Fiecare dintre noi să strălucească cu lumina Sa, în numele lui Isus Hristos, amin.