Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu

Preşedintele Gordon B. Hinckley

Acum, la încheiere, sper că vă veţi aminti cu toţii de această zi de sabat, când m-aţi ascultat depunându-mi mărturia că aceasta este lucrarea sfântă a lui Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori, vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre pentru mine. Acum mă rog pentru credinţa voastră protectoare.

Când un om ajunge la vârsta mea, el se mai opreşte din când în când să reflecteze la ceea ce l-a condus la starea actuală din viaţă.

Doresc să vă reţin atenţia cu ceva ce poate fi considerată o problemă particulară. Fac acest lucru pentru că viaţa preşedintelui Bisericii aparţine într-adevăr, întregii Biserici. El are foarte puţină intimitate şi nu are nici un secret. Cuvântarea mea din această dimineaţă, cred că va fi diferită de oricare alta care a fost ascultată anterior la conferinţele generale ale Bisericii.

Acum mă aflu la apusul soarelui vieţii mele. Suntem cu toţii complet în mâinile Domnului. După cum mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, recent am suferit o operaţie serioasă. Este pentru prima dată în 95 de ani că am fost pacient într-un spital. Nu recomand aşa ceva nimănui. Doctorii îmi spun că încă mai am câteva probleme de rezolvat. Mă apropii, acum, de a 96-a aniversare. Profit de această ocazie pentru a-mi exprima mulţumirile şi recunoştinţa pentru remarcabilele binecuvântări pe care Domnul le-a revărsat asupra mea.

Cu toţii avem de înfruntat alegeri pe parcursul vieţii noastre, unele dintre ele ca un cântec de sirenă ademenitoare spre bogăţie şi prosperitate, altele care par mai puţin promiţătoare. Oricum, Domnul a vegheat asupra mea şi mi-a ghidat alegerile, deşi nu întotdeauna acest lucru a fost evident la timpul respectiv.

Îmi vin în minte cuvintele poeziei lui Robert Frost, „Drumul neurmat“, care se încheie cu următoarele versuri:

Două drumuri se despărţeau în pădure şi eu –

L-am urmat pe cel mai puţin umblat,

Şi asta a contat.

(Poetry of Robert Frost, ed. Edward Connery Lathem [1969], pag. 105)

Mă gândesc la cuvintele Domnului: „Căutaţi… Împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“ (Luca 12:31).

În urmă cu 48 de ani, la conferinţa din aprilie, am fost susţinut ca Autoritate generală. De atunci, am vorbit la fiecare conferinţă generală a Bisericii. Am ţinut mai mult de 200 de astfel de cuvântări. Am abordat o mare varietate de subiecte. Dar tema principală din toate cuvântările mele a fost mărturia despre această măreaţă lucrare din zilele din urmă.

Dar lucrurile s-au schimbat şi se schimbă. Partenera mea iubită timp de 67 de ani m-a părăsit acum doi ani. Mi-e dor de ea mai mult decât pot spune. Ea a fost într-adevăr o femeie remarcabilă cu care am mers cot la cot în perfectă tovărăşie mai mult de două treimi de secol. Când mă uit în urmă la viaţa mea, o fac cu oarecare uimire şi evlavie. Tot ceea ce s-a întâmplat bun în ea, inclusiv căsătoria mea, s-a datorat activităţii mele în Biserică.

Seara trecută am avut ocazia să revăd o listă incompletă a societăţilor şi organizaţiilor care m-au onorat, toate datorită activităţii mele în Biserică. Preşedinţi ai Statelor Unite, în număr considerabil, au venit la Biroul Preşedinţiei Bisericii. Pe peretele biroului meu, am o fotografie în care eu prezint Cartea lui Mormon preşedintelui Ronald Reagan. În biblioteca mea se află Medalia prezidenţială a Libertăţii care mi-a fost dată de preşedintele Bush. Am fost la Casa Albă cu mai multe ocazii. Am găzduit şi am avut întrevederi cu prim miniştri şi ambasadori din multe naţiuni, inclusiv cu prim miniştrii Margaret Thatcher şi Harold Macmillan din Marea Britanie.

Am cunoscut şi am lucrat cu fiecare preşedinte al Bisericii de la preşedintele Heber J. Grant până la Howard W. Hunter. Le-am cunoscut şi le-am iubit pe toate autorităţile generale de-a lungul acestor mulţi, mulţi ani.

Şi acum încerc să fac faţă multor cărţi şi suveniruri care s-au acumulat peste ani. În cursul acestui proces, am găsit un jurnal vechi cu capitole disparate din anul 1951 până în 1954. În acel timp, eram consilier în preşedinţia ţăruşului meu şi nu aveam încă chemarea de autoritate generală.

Pe măsură ce citeam din acest jurnal vechi, mi-am adus aminte cu recunoştinţă cum, prin bunătatea Domnului, am ajuns să cunosc foarte bine şi îndeaproape pe toţi membrii din Prima Preşedinţie şi pe cei din Cvorumul celor Doisprezece. O astfel de ocazie n-ar putea avea nimeni acum pentru că Biserica este mult mai mare.

Jurnalul cuprinde aliniate cum ar fi următoarele: „11 martie 1953 – Preşedintele McKay a discutat cu mine programul conferinţei din aprilie pentru preşedinţii de misiuni“.

„Joi, 19 martie – Joseph Fielding Smith m-a rugat să aduc pe unul dintre fraţi să prezinte organizarea conferinţelor pentru misionari de sâmbătă seara… Cred că Spencer W. Kimball sau Mark E. Petersen s-ar putea ocupa de aceasta“.

„Joi, 26 martie – preşedintele McKay a spus o povestire interesantă. El a spus: ’Un fermier avea o mare bucată de pământ. Când a îmbătrânit, ea a devenit prea mare pentru el. Avea în familie băieţi. A chemat băieţii în jurul lui şi le-a spus că ei vor trebui să ducă povara. Tatăl s-a odihnit. Dar într-o zi, a ieşit pe câmp. Băieţii i-au zis să se întoarcă pentru că nu aveau nevoie de ajutorul lui. El a spus: „Umbra mea în această fermă este mai valoroasă decât toată munca voastră“.’ Preşedintele McKay a spus că tatăl din această povestire îl reprezenta pe preşedintele Stephen L. Richards, care era bolnav, dar a cărui contribuţie şi prietenie au fost foarte preţuite de preşedintele McKay“.

„Vineri, 3 aprilie 1953 – Am luat parte în templu la adunarea autorităţilor generale şi a preşedinţilor de misiune de la ora 9 a.m. la 3.30 p.m. Au vorbit mai mult de 30 de preşedinţi de misiune. Toţi vor mai mulţi misionari. Toţi progresează bine“.

„Marţi, 14 aprilie – preşedintele Richards a venit la birou, am avut o întâlnire plăcută cu el. Pare a fi obosit şi slăbit. Cred că a fost păstrat de Domnul pentru un scop măreţ“.

„Luni, 20 aprilie 1953 – Am avut o întâlnire interesantă cu Henry D. Moyle din Consiliul celor Doisprezece Apostoli“.

„15 iulie 1953 – Albert E. Bowen, membru în Consiliul celor Doisprezece, a murit după ce a suferit mai mult de un an de o boală gravă. Un alt prieten s-a dus… l-am cunoscut bine. A fost un om înţelept şi destoinic. Nu putea fi grăbit niciodată şi n-a fost niciodată în grabă. Extrem de precaut – un om de o inteligenţă ieşită din comun, un om cu o mare credinţă simplă. Înţelepţii bătrâni se duc. Ei au fost prietenii mei. În scurtul meu timp, am văzut mulţi oameni mari ai Bisericii venind şi ducându-se. Cei mai mulţi dintre ei au lucrat cu mine şi ne-am cunoscut îndeaproape. Timpul are felul lui de a şterge amintirea lor. Alţi cinci ani şi nume ca Merrill, Widtsoe, Bowen – cu toţii caractere puternice – vor fi uitaţi de toţi, cu excepţia a câtorva. Un om trebuie să-şi găsească satisfacţia în munca de zi cu zi, trebuie să recunoască că familia sa poate să-şi amintească de el, că poate să însemne ceva pentru Domnul, dar în afară de aceştia, puţini din generaţiile viitoare îl vor aprecia“.

Şi aşa este şi azi. Am citit acestea pentru a ilustra relaţiile deosebite pe care le-am avut ca tânăr cu membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece.

De-a lungul anilor, am mers printre oamenii asupriţi şi săraci şi am împărtăşit cu ei din iubirea mea, grijile şi credinţa mea. Am avut întâlniri cu bărbaţi şi femei privilegiaţi(te), cu situaţii foarte bune din multe părţi ale pământului. În aceste ocazii, sper că am adus cel puţin o mică contribuţie.

Când eram tânăr, aveam doar 11 ani, am primit o binecuvântare patriarhală de la un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte şi pe care nu l-am mai revăzut după aceea. Este un document remarcabil, un document profetic. Este personal şi nu voi citi mult din el. Cu toate acestea, el conţine următoarea declaraţie: „Naţiunile de pe pământ vor auzi glasul tău şi vor afla despre adevăr prin minunata mărturie pe care o vei depune“.

Când am fost eliberat din misiunea mea din Anglia, am făcut o scurtă plimbare în Europa. Mi-am depus mărturia la Londra, am făcut la fel în Berlin şi apoi din nou la Paris şi mai târziu în Washington D.C. Mi-am spus că îmi depusesem mărturia în aceste capitale măreţe ale lumii şi că îndeplinisem acea parte din binecuvântarea mea.

Dar aceasta s-a dovedit a fi doar un mic început. De atunci, mi-am făcut ascultat glasul pe fiecare continent, în oraşe mari şi mici, în sus şi-n jos, de la nord la sud şi de la est la vest, de la Cape Town la Stockholm, de la Moscova la Tokio, la Montreal, în toate marile capitale ale lumii. Totul este un miracol.

Anul trecut, i-am rugat pe membrii Bisericii din întreaga lume să citească din nou Cartea lui Mormon. Mii, chiar sute de mii, au răspuns la această provocare. Profetul Joseph a spus în 1841: „Le-am spus fraţilor despre Carte a lui Mormon că este cea mai corectă carte de pe pământ şi că ea este cheia de boltă a religiei noastre şi că omul va ajunge mai aproape de Dumnezeu supunându-se învăţăturilor ei, decât ale oricărei alte cărţi“ (History of the Church, 4:461).

Acceptând adevărul acestei declaraţii, cred că li s-a întâmplat ceva remarcabil oamenilor din această Biserică. Ei au fost observaţi citind Cartea lui Mormon în timp ce mergeau cu autobuzul, în timp ce luau masa, în timp ce aşteptau la doctor şi în nenumărate alte situaţii. Am certitudinea şi sper că ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu pentru că am citit această carte.

Anul trecut în decembrie, am avut privilegiul împreună cu mulţi dintre dumneavoastră, să-l cinstim pe profetul Joseph Smith la aniversarea a 200 de ani de la naşterea sa. Cu elder Ballard, am fost în localitatea sa natală, în Vermont, în timp ce acest minunat Centru de conferinţe era plin cu sfinţi din zilele din urmă şi cuvântul a fost purtat prin satelit de-a lungul lumii ca tribut adus preaiubitului nostru profet pentru această lucrare măreaţă din zilele din urmă.

Şi astfel, aş putea continua la nesfârşit. Îmi cer scuze din nou pentru că am vorbit pe un ton personal. Totuşi, fac acest lucru doar ca o expresie a aprecierii şi recunoştinţei pentru Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, toate aceste întâmplându-se datorită locului în care m-a aşezat Domnul. Inima mi-e copleşită de recunoştinţă şi iubire.

Repet:

Două drumuri se despărţeau în pădure şi eu –

L-am urmat pe cel mai puţin umblat,

Şi asta a contat.

Sunt încredinţat că nu veţi considera ceea ce am spus ca un necrolog. De fapt, aştept cu nerăbdare ocazia de a vă vorbi din nou în luna octombrie.

Acum, la încheiere, sper că vă veţi aminti cu toţii de această zi de sabat, când m-aţi ascultat depunându-mi mărturia că aceasta este lucrarea sfântă a lui Dumnezeu. Viziunea dată profetului Joseph în dumbrava din Palmyra nu a fost un lucru imaginar. A fost real. S-a întâmplat în plină lumină a zilei. Atât Tatăl, cât şi Fiul i-au vorbit băiatului. El I-a văzut stând deasupra lui în aer. El Le-a auzit glasurile. A urmat de grabă instrucţiunile Lor.

Domnul înviat l-a prezentat Tatălui Său, măreţul Dumnezeu al universului. Pentru prima dată în istoria consemnată, atât Tatăl, cât şi Fiul, au apărut împreună pentru a despărţi perdeaua şi pentru a deschide această ultimă şi decisivă dispensaţie, dispensaţia plinătăţii timpurilor.

Cartea lui Mormon este tot ceea ce intenţionează să fie – o lucrare înregistrată de profeţii care au trăit în vechime şi ale căror cuvinte au apărut pentru „convingerea iudeilor şi a neamurilor că Isus este Hristosul, Dumnezeul veşnic, care Se arată tuturor naţiunilor“ (Cartea lui Mormon, pagina cu titlu).

Preoţia a fost restaurată sub mâinile lui Ioan Botezătorul, Petru, Iacov şi Ioan. Toate cheile şi autoritatea aparţinând vieţii veşnice sunt folosite în această Biserică.

Joseph Smith a fost şi este profet, marele profet al acestei dispensaţii. Această Biserică, care poartă numele Mântuitorului, este adevărată.

Vă las cu declaraţia, mărturia şi iubirea mea pentru fiecare dintre dumneavoastră, în numele lui Isus Hristos, amin.