Ce v-a adus în Rexburg?

Sandra Rush, Idaho, SUA

După ce timp de câteva decenii am locuit într-o zonă în care membrii Bisericii reprezintă o minoritate, eu şi soţul meu ne-am mutat într-un cartier din Rexburg, Idaho, SUA, unde doar două familii nu erau membre. Şansa noastră a fost aceea de a locui chiar lângă una dintre aceste familii.

Prima dată când am intrat cu maşina pe aleea din faţa casei, tatăl tundea peluza. Eu şi soţul meu am traversat peluza noastră pentru a face cunoştinţă. În timp ce întindeam mâna, am întrebat: „Aşadar, ce v-a adus în Rexburg?”.

El a răspuns: „Slujba mea – şi am căutat în mod special un oraş care avea nevoie să îl cunoască pe Hristos”.

M-am simţit de parcă mi-a fost aruncată în faţă o găleată cu apă rece, dar am zâmbit. În acel moment, am hotărât că, indiferent de ceea ce făcea sau spunea noul nostru vecin, noi vom deveni cei mai buni vecini pe care acea familie i-a avut vreodată. Noi urma să încercăm să ne comportăm cu blândeţe faţă de ei în orice situaţie, cu dragoste şi în mod rezonabil, precum ar face Salvatorul.

În următorii opt ani, am participat împreună cu familiile noastre la multe activităţi comune. Mama acelei familii a fost invitată şi a participat la activităţi ale Societăţii de Alinare. Ea m-a invitat pe mine şi pe multe dintre vecinele sfinte din zilele din urmă la un eveniment pentru femei creştine sponsorizat de biserica din care făcea parte. Eu şi soţul meu am fost invitaţi la activităţi şi recitaluri în care copiii lor au dansat şi au cântat la pian. Familia lor era invitată la grătarele şi petrecerile din cartier. Iar copiii lor mai mari ne sunau atunci când aveau nevoie de cineva să îi ducă cu maşina acasă de la muncă şi nu reuşeau să-i contacteze pe părinţii lor.

Părinţii lor se temeau ca nu cumva copiilor lor să înceapă să le placă prea mult sfinţii din zilele din urmă, astfel că nu le-au permis fiilor lor să se alăture programului Cercetaşilor din episcopia noastră. Dar considerau căminul nostru a fi un loc sigur unde le puteau permite copiilor lor să se joace atunci când nepoţii noştri veneau în vizită.

De fiecare dată când vecinii noştri au încercat să ne ajute să vedem „erorile din viaţa noastră”, noi le aminteam faptul că noi aveam cel mai mare respect faţă de crezurile lor şi pentru felul în care trăiau şi îşi educau copiii. Apoi adăugam faptul că ne aşteptam la acelaşi respect faţă de crezurile noastre, care, de asemenea, erau bazate pe învăţăturile Salvatorului.

Când mama lor a încercat să transforme diferenţele dintre noi într-un abis de netrecut prin faptul că a susţinut că noi credem într-un „altfel de Isus”, i-am amintit că noi toţi credem că El este divin şi că este Fiul Preaiubit al Lui Dumnezeu. În cele din urmă, ea şi cu mine ne-am bucurat de o relaţie prietenoasă şi caldă.

Familia lor s-a mutat din Rexburg fără a se alătura Bisericii. Însă, dacă ei pot spune: „Am trăit în mijlocul mormonilor; ei sunt un popor bun şi respectuos, cu inimi sincere”, atunci eu simt că am avut succes în încercarea de a fi buni vecini şi de a-i ajuta să fie mai deschişi şi mai corecţi atunci când îi judecă pe sfinţii din zilele din urmă.