Responsabilitatea noastră de a salva

Preşedintele Thomas S. Monson

Pentru noi, sfinţii din zilele din urmă, nevoia de a-i salva pe fraţii şi surorile noastre care, dintr-un motiv sau altul, nu mai sunt activi în Biserică este de o importanţă eternă. Cunoaştem astfel de persoane care cândva au acceptat Evanghelia? Dacă da, care este responsabilitatea noastră?

Gândiţi-vă la cei pierduţi care sunt persoane în vârstă, văduvi sau bolnavi. Mult prea des ei se află în pustiul uscat şi părăsit al izolării, numit singurătate. Când tinereţea îi părăseşte, când apar problemele de sănătate, când sunt lipsiţi de energie, când lumina speranţei de-abia mai străluceşte, ei pot fi susţinuţi şi sprijiniţi de mâna care ajută şi inima care ştie ce înseamnă compasiunea.

Sunt, desigur, şi alţii care au nevoie să fie salvaţi. Unii se luptă cu păcatul în timp ce alţii rătăcesc în teamă, indiferenţă sau ignoranţă. Dintr-un anumit motiv, ei s-au îndepărtat de Biserică. Şi vor rămâne, aproape sigur, pierduţi, dacă nu se trezeşte în noi – membrii activi ai Bisericii – dorinţa de a recupera şi a salva.

Cineva care să arate calea

Cu câtva timp în urmă, am primit o scrisoare de la un bărbat care se îndepărtase de Biserică. În această situaţie se află prea mulţi dintre membrii noştri. După ce a descris modul în care devenise inactiv, el a scris:

„Am avut atât de mult şi acum am aşa de puţin. Sunt nefericit şi simt că dau greş în toate. Evanghelia nu mi-a părăsit niciodată inima, chiar dacă mi-a părăsit viaţa. Fac apel la rugăciunile dumneavoastră.

Vă rog, nu-i uitaţi pe aceia dintre noi care sunt aici, afară – sfinţii din zilele din urmă pierduţi. Ştiu cum să devin activ, din nou, în Biserică, dar, uneori, am nevoie ca cineva să-mi arate calea, să mă încurajeze, să-mi alunge teama şi să-mi depună o mărturie”.

Citind această scrisoare, mi-am amintit de o vizită făcută la una dintre marile galerii de artă din lume – renumitul Muzeu Victoria şi Albert din Londra, Anglia. Acolo, splendid înrămată, este o capodoperă pictată în anul 1831 de Joseph Mallord William Turner. Pictura înfăţişează nori negri, împovăraţi, şi furia unei mări turbulente indicând, probabil, pericolul şi moartea. O lumină de la un vas naufragiat străluceşte în depărtare. În prim plan, aruncată în sus de valurile apei înspumate, este o barcă mare de salvare. Oamenii vâslesc cu putere în timp ce barca de salvare este aruncată de furtună. Pe mal, stau o soţie şi doi copii, udaţi de ploaie şi biciuiţi de vânt. Ei privesc fix, cu îngrijorare, către mare. În mintea mea am prescurtat numele picturii. Pentru mine a devenit Să salvăm.¹

În timpul furtunilor vieţii, pericolul pândeşte. Bărbaţii şi femeile, băieţii şi fetele se găsesc abandonaţi şi nevoiţi să facă faţă distrugerii. Cine va conduce bărcile de salvare, lăsând în urmă confortul din cămin şi familia, şi va sări în ajutor?

Sarcina noastră nu este imposibilă. Suntem în slujba Domnului; avem dreptul la ajutorul Lui.

Când Învăţătorul a slujit printre oameni, El i-a chemat pe pescarii din Galileea să-şi lase mrejele şi să-L urmeze, spunând: „Vă voi face pescari de oameni”². Fie ca noi să ne alăturăm grupurilor de pescari de bărbaţi şi de femei, ca să oferim orice fel de ajutor putem.

Este datoria noastră să ne întindem braţele să-i salvăm pe cei care au părăsit siguranţa pe care o oferă activitatea în Biserică şi să-i aducem la masa Domnului pentru a se ospăta din cuvântul Lui, pentru a se bucura de tovărăşia Spiritului Său şi a nu mai fi „nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci […] împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”³.

Principiul dragostei

Am constatat că sunt două motive principale care determină, de cele mai multe ori, revenirea în Biserică şi schimbări de atitudini, de obiceiuri şi de fapte. În primul rând, oamenii se întorc pentru că cineva le-a arătat potenţialul lor etern şi i-a ajutat să ia decizia de a-l obţine. Membrii mai puţin activi nu se pot mulţumi timp îndelungat cu mediocritatea, odată ce înţeleg că pot atinge perfecţiunea.

În al doilea rând, alţii se întorc pentru că persoanele dragi lor sau „[cetăţenii] cu sfinţii” au urmat îndemnul Salvatorului, i-au iubit pe semenii lor ca pe ei înşişi⁴ şi au ajutat ca visele celorlalţi să se împlinească şi ambiţiile lor să se realizeze.

Catalizatorul în acest proces a fost – şi va continua să fie – principiul dragostei.

Într-un sens foarte real, acele persoane naufragiate de pe marea agitată de furtună din tabloul lui Turner sunt ca mulţi dintre membrii noştri mai puţin activi, care aşteaptă salvarea de la aceia care conduc bărcile de salvare. Inimile lor tânjesc după ajutor. Mamele şi taţii se roagă pentru fiii şi fiicele lor. Soţiile imploră cerul pentru ca inimile soţilor lor să fie atinse. Uneori, copiii se roagă pentru părinţii lor.

Mă rog ca noi să avem dorinţa să-i salvăm pe membrii mai puţin activi şi să-i readucem la bucuria Evangheliei lui Isus Hristos, ca să poată să obţină, împreună cu noi, toate binecuvântările disponibile membrilor.

Fie ca noi să ne întindem braţele pentru a-i salva pe cei din jurul nostru: cei bătrâni, cei văduvi, cei bolnavi, cei cu dizabilităţi, cei mai puţin activi şi cei care nu ţin poruncile. Fie ca noi să le oferim o mâna de ajutor şi o inimă care cunoaşte compasiunea. Prin aceasta, noi vom aduce bucurie în inimile lor şi vom simţi marea satisfacţie de a ajuta pe altcineva pe cărarea care duce spre viaţa veşnică.

Să predăm din acest mesaj

Îi puteţi întreba pe cei pe care îi vizitaţi dacă cunosc pe cineva care nu prea vine la Biserică. Puteţi să alegeţi o persoană şi să discutaţi moduri prin care puteţi să-i arătaţi dragoste, ca de exemplu prin a-l invita sau a o invita la o seară în familie sau la masă.

Barcă de salvare şi aparat Manby se îndreaptă spre un vas naufragiat care trimitea semnale de primejdie (lumini albastre), de Joseph Mallord William Turner © Muzeul Victoria şi Albert, Londra, www.vandaimages.com