Fiice de legământ ale lui Dumnezeu

Jean A. Stevens

prima consilieră în Preşedinţia generală a Societăţii Primare

Când fiicele lui Dumnezeu îşi concentrează atenţia asupra templului şi a legămintelor sacre pe care le-au făcut, Dumnezeu poate oferi binecuvântări în moduri personale şi puternice.

Dragi surori, vă salut cu foarte multă dragoste. Oriunde v-aţi afla în lume, sper că simţiţi chiar acum dragostea pe care Domnul o are pentru fiecare dintre dumneavoastră şi Spiritul care vă depune mărturie în inimă despre mesajul pe care tocmai l-a intonat acest minunat cor. Alături de cor, depun şi eu mărturie: Ştiu că trăieşte-al meu Mântuitor şi că ne iubeşte pe fiecare dintre noi.

În această seară, ne-am adunat în calitate de fiice de legământ ale lui Dumnezeu. Vârsta, circumstanţele şi personalitatea fiecăreia dintre noi nu ne pot separa, deoarece, mai presus de orice, suntem ale Lui. Am făcut legământul de a ne aminti mereu de Fiul Său.

Puterea acelui legământ individual a fost întipărită în inima mea în urmă cu trei săptămâni, când am asistat la o ceremonie de botez. În faţă mea erau opt copii frumoşi care stăteau cu pioşenie şi entuziasm pentru că, în sfârşit, sosise ziua lor specială. Dar, în timp ce mă uitam la chipurile lor luminoase, nu am văzut doar un grup de copii. I-am văzut, în schimb, aşa cum cred că ar face-o Domnul, în mod individual. Le-am văzut pe Emma, pe Sophia, i-am văzut pe Ian, pe Logan, pe Aden, pe William, pe Sophie şi pe Micah. Fiecare botez şi legământul asociat acestuia este făcut în mod individual. Îmbrăcaţi în alb, toţi erau pregătiţi şi dornici din toată inima lor de copii de opt ani să facă primul legământ cu Dumnezeu.

Amintiţi-vă şi imaginaţi-vă ziua în care aţi fost botezate. Fie că vă puteţi aminti multe detalii sau doar câteva, încercaţi acum să simţiţi însemnătatea legământului pe care l-aţi făcut în mod individual. După ce vi s-a spus pe nume, aţi fost scufundată în apă şi aţi fost scoasă ca fiică a lui Dumnezeu – o fiică de legământ, una dornică să poarte numele Fiului Său şi care a promis că Îl va urma şi va ţine poruncile Sale.

Legămintele cu Dumnezeu ne ajută să ştim cine suntem cu adevărat. Ele ne apropie de El într-un mod personal prin care putem ajunge să ne dăm seama de valoarea noastră în ochii Săi şi de locul nostru în împărăţia Sa. Într-un mod pe care nu-l putem înţelege în totalitate, El ne cunoaşte şi ne iubeşte pe fiecare în parte. Gândiţi-vă la aceasta – fiecare dintre noi are un asemenea loc în inima Sa. Dorinţa Sa este ca noi să alegem calea care ne va duce acasă, în prezenţa Sa.

Oricât de important şi esenţial este legământul botezului, acesta este doar începutul – poarta care ne duce pe calea către viaţa veşnică. Mai departe, în călătoria noastră, sunt legăminte care trebuie făcute în templu şi rânduieli ale preoţiei care trebuie primite. Vârstnicul David A. Bednar ne reaminteşte: „Când suntem botezaţi, ne începem călătoria către templu”¹.

Ne pregătim pentru a primi viaţă veşnică nu doar făcând legăminte, ci şi ţinându-le cu credinţă. Aceasta este speranţa, ţelul şi bucuria noastră.

Am fost martoră oculară a puterii legămintelor văzându-mi părinţii neprihăniţi care au iubit Evanghelia şi au trăit conform ei. La mama mea cea dragă am avut privilegiul de a vedea clar deciziile zilnice ale unei fiice de legământ a lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când era fată, alegerile sale i-au reflectat priorităţile şi au identificat-o ca fiind o adevărată ucenică a lui Isus Hristos. Am văzut pacea, puterea şi protecţia de care a avut parte în viaţa ei pe măsură ce, de-a lungul călătoriei sale, a făcut şi a ţinut legăminte sacre. Viaţa ei pe acest pământ a reflectat iubirea sa pentru Salvator şi dorinţa ei de a-L urma. O, cât de mult vreau să urmez exemplul ei!

Viaţa de cuplu a părinţilor mei a început într-un mod neobişnuit. Era anul 1936. Ei aveau o relaţie serioasă şi plănuiau să se căsătorească, moment în care tatăl meu a primit o scrisoare prin care era invitat să slujească în calitate de misionar cu timp deplin în Africa de Sud. Scrisoarea spunea că, dacă era demn şi dornic să slujească, trebuia să-şi contacteze episcopul. Puteţi observa uşor că procesul de chemare în misiune era foarte diferit în acele zile! Tata a arătat scrisoarea iubitei sale, Helen, şi ei au decis că el avea să slujească negreşit.

Timp de două săptămâni, înainte ca el să plece, mama şi tata au mers zilnic la picnic pentru a servi prânzul la Memory Grove, aproape de centrul oraşului Salt Lake. În timpul unuia dintre prânzurile lor, după ce a postit şi s-a rugat pentru îndrumare, mama i-a spus dragului ei Claron că, dacă el încă mai dorea, ea voia să se mărite cu el înainte de plecarea lui. La începuturile Bisericii, bărbaţii erau uneori chemaţi să slujească în calitate de misionari şi îşi lăsau soţia şi familia acasă. Aşa s-a întâmplat şi cu mama şi tatăl meu. Cu aprobarea conducătorilor săi ai preoţiei, ei au decis să se căsătorească înainte ca el să plece în misiune.

În Templul Salt Lake, mama şi-a primit înzestrarea şi, apoi, ei au fost căsătoriţi pentru timp şi pentru toată eternitatea de preşedintele David O. McKay. Începutul căsniciei lor a fost unul simplu. Nu au existat fotografii, rochie de mireasă frumoasă, flori sau vreo petrecere pentru a sărbători evenimentul. Ei s-au concentrat asupra templului şi propriilor legăminte. Pentru ei, legămintele însemnau totul. După doar şase zile de căsnicie şi o despărţire plină de lacrimi, tatăl meu a plecat în Africa de Sud.

Dar căsnicia lor însemna mai mult decât iubirea puternică pe care o simţeau unul faţă de celălalt. Ei au simţit, de asemenea, iubire pentru Domnul şi au avut dorinţa de a-L sluji. Legămintele sacre pe care le-au făcut în templu le-au dat tăria şi puterea de a trece peste cei doi ani în care au fost departe unul de celălalt. Ei au avut o perspectivă eternă a scopului vieţii şi a binecuvântărilor promise celor care sunt credincioşi legămintelor făcute. Toate aceste binecuvântări au fost mai mari decât sacrificiul lor pe termen scurt şi faptul că au fost departe unul de celălalt.

Cu toată că nu a fost o modalitate uşoară de a începe o căsnicie, s-a dovedit a fi un mod ideal de a stabili temelia unei familii eterne. Pe măsură ce au apărut copiii, noi am ştiut ce conta cel mai mult pentru părinţii noştri. Era iubirea lor pentru Domnul şi angajamentul lor de neclintit de a ţine legămintele făcute. Cu toate că ambii mei părinţi au murit, modelul lor de neprihănire încă ne mai binecuvântează familia.

Exemplul lor de viaţă se reflectă în cuvintele surorii Linda K. Burton: „Cel mai bun mod de a binecuvânta un cămin, prezent sau viitor, este de a ţine legămintele”².

Perioada lor de greutăţi şi încercări nu se sfârşise. La trei ani după ce tata s-a întors din misiune, a izbucnit al Doilea Război Mondial şi, ca mulţi alţii, el s-a înrolat în armată. El a fost departe de casă timp de alţi patru ani servind în marină, pe navele de luptă din Pacific.

Pentru părinţii mei a fost dificil să fie, din nou, departe unul de celălalt. Dar, pentru mama mea, acele zile de singurătate, îngrijorare şi incertitudine au fost marcate, de asemenea, de şoaptele Spiritului care vorbea despre promisiuni eterne, de alinare şi pace în timpul furtunii.

În pofida provocărilor ei, mama mea a dus o viaţă binecuvântată, plină de fericire, bucurie, iubire şi slujire. Iubirea ei pentru Salvator se reflecta în modul în care îşi trăia viaţa. Ea avea o legătură remarcabilă cu cerul şi darul şi capacitatea de a-i iubi şi binecuvânta pe toţi cei din jurul ei. Credinţa ei în Dumnezeu şi speranţa în promisiunile Sale sunt reflectate de cuvintele preşedintelui Thomas S. Monson despre templu când a spus: „Niciun sacrificiu nu este prea mare, niciun preţ nu este prea exagerat, niciun efort nu este prea greu pentru a primi acele binecuvântări”³.

În toate perioadele din viaţa ei, mama a fost întărită şi binecuvântată de dragostea sa pentru Domnul şi de legămintele făcute şi ţinute cu credinţă.

În mod sigur detaliile poveştii dumneavoastră vor fi diferite de ale ei. Dar principiile din viaţa ei ni se aplică tuturor. Când fiicele lui Dumnezeu îşi concentrează atenţia asupra templului şi a legămintelor sacre pe care le-au făcut, Dumnezeu poate oferi binecuvântări în moduri personale şi puternice. Asemenea exemplului mamei mele dat mie, alegerea dumneavoastră de a crede şi de a ţine legăminte va lăsa o moştenire bogată de credinţă urmaşilor dumneavoastră. Deci, dragi surori, cum putem avea acces la puterea şi binecuvântările legămintelor făcute în templu? Ce putem face acum pentru a ne pregăti pentru acele binecuvântări?

Pe măsură ce am călătorit, am ajuns să ştiu că sunt surori de toate vârstele şi în toate circumstanţele, a căror viaţă oferă răspunsuri la aceste întrebări.

Am cunoscut-o pe Mary la scurt timp după ce a împlinit opt ani. Ca mulţi alţii, ea este entuziasmată să întocmească istoria familiei şi a contribuit cu peste 1.000 de nume pentru munca din templu. Mary se pregăteşte acum pentru binecuvântarea de a intra în templu când va împlini 12 ani.

Brianna are 13 ani şi iubeşte să facă munca din templu şi de întocmire a istoriei familiei. Ea a acceptat provocarea vârstnicului Neil L. Andersen referitoare la templu.⁴ Ea a pregătit sute de nume pentru munca din templu şi i-a implicat, alături de ea, pe membrii familiei sale şi pe prietenii săi în înfăptuirea botezurilor. În această muncă sacră, inima Briannei este întoarsă nu doar către strămoşii ei pământeşti, ci şi către Tatăl ei Ceresc.

Cu toate că Anfissa este o tânără adultă ocupată care lucrează şi urmează cursuri postuniversitare, ea îşi face, totuşi, timp pentru a merge săptămânal la templu. Ea caută să primească revelaţie şi găseşte pace slujind în casa Domnului.

Katya, o soră dragă din Ucraina, simte o mare dragoste pentru templu. Înainte ca Templul Kiev să fi fost construit, ea şi alţi membri din ramura ei făceau sacrificiul de a călători 36 de ore cu autocarul pentru a merge o dată pe an la templu, în Germania. Aceşti sfinţi devotaţi se rugau, studiau din scripturi, cântau imnuri şi discutau despre Evanghelie în timpul călătoriei lor. Katya mi-a spus: „Când, în cele din urmă, ajungeam la templu, eram pregătiţi să primim ceea ce Domnul avea să ne dea”.

Dacă vrem să primim toate binecuvântările pe care Dumnezeu ni le oferă cu atâta generozitate, cărarea noastră pe pământ trebuie să ducă la templu. Templele sunt o manifestare a iubirii lui Dumnezeu. El ne invită pe toţi să venim, să învăţăm de la El, să simţim dragostea Sa şi să primim rânduielile preoţiei necesare pentru viaţa veşnică alături de El. Fiecare legământ este făcut în mod individual. Fiecare mare schimbare în inimă este importantă pentru Domnul. Şi a dumneavoastră va duce la o schimbare mare a vieţii pe care o trăiţi. Aceasta deoarece, atunci când mergem în casa Sa sfântă, noi putem fi „[înarmate] cu puterea [Sa]… numele [Său] să fie peste [noi]… slava [Sa] să fie împrejurul [nostru] şi… îngerii [Săi] să [ne] păzească”⁵.

Vă împărtăşesc mărturia mea sigură că Tatăl nostru iubitor din Cer trăieşte. Prin Fiul Său Preaiubit, Isus Hristos, fiecare speranţă, fiecare promisiune şi fiecare binecuvântare din templu este împlinită. Mă rog ca noi să avem credinţa de a ne încrede în El şi în legămintele Sale, în numele lui Isus Hristos, amin.