Tu, către cine te uiţi?

Vârstnicul Lynn G. Robbins

din Preşedinţia celor Şaptezeci

Încercarea de a fi mai întâi pe placul celorlalţi şi abia apoi pe placul lui Dumnezeu înseamnă inversarea celor două mari porunci.

„Tu, către cine te uiţi?” Preşedintele Boyd K. Packer m-a surprins cu această întrebare dificilă în timp ce călătoream împreună cu ocazia primei mele însărcinări în calitatea de membru nou chemat al Celor Şaptezeci. Pentru că nu mă aşteptam, am fost derutat. „Un membru al Celor Şaptezeci”, a continuat dânsul, „nu-i reprezintă pe oameni în faţa profetului, ci pe profet în faţa oamenilor. Să nu uiţi niciodată către cine trebuie să te uiţi!” A fost o lecţie puternică.

Încercarea de a fi mai întâi pe placul celorlalţi şi abia apoi pe placul lui Dumnezeu înseamnă inversarea celor două mari porunci (vezi Matei 22:37–39). Înseamnă să nu ne aducem aminte către cine trebuie să ne uităm. Cu toate acestea, cu toţii am făcut acea greşeală din cauza temii faţă de oameni. În Isaia, Domnul ne avertizează: „Nu te teme de ocara oamenilor” (Isaia 51:7; vezi, de asemenea, 2 Nefi 8:7). În visul lui Lehi, această teamă a fost provocată de degetul dispreţului îndreptat din clădirea mare şi spaţioasă, făcându-i pe mulţi să nu-şi mai aducă aminte către cine trebuiau să se uite şi să plece „ruşinaţi” de lângă pom (vezi 1 Nefi 8:25–28).

Această presiune din partea semenilor încearcă să schimbe atitudinea omului, dacă nu chiar şi comportamentul, făcându-l să se simtă vinovat pentru că ar jigni pe cineva. Noi căutăm o coexistenţă asociată cu respect cu cei care arată cu degetul, însă când această teamă de oameni ne ispiteşte să acceptăm păcatul, devine o „cursă”, conform celor scrise în Proverbe (vezi Proverbele 29:25). Cursa poate fi bine camuflată astfel încât să facă apel la compasiunea noastră pentru a tolera sau chiar aproba ceva ce este condamnat de Dumnezeu. Pentru cei slabi în credinţă, poate fi o mare piatră de poticnire. De exemplu, unii misionari tineri duc cu ei în misiune această teamă de oameni şi nu-i raportează preşedintelui lor de misiune nesupunerea flagrantă a colegului, deoarece nu vor să-şi ofenseze colegul nesupus. Deciziile de caracter se iau prin amintirea ordinii corecte a celor două mari porunci (vezi Matei 22:37–39). În momentul în care aceşti misionari confuzi îşi dau seama că răspund în faţa lui Dumnezeu şi nu a colegului lor, ar trebui să aibă curajul de a se uita către direcţia opusă.

La frageda vârstă de 22 de ani, chiar şi Joseph Smith a uitat către cine trebuia să se uite când, în mod repetat, I-a cerut Domnului să-i permită lui Martin Harris să ia cu împrumut cele 116 pagini ale manuscrisului. Poate că Joseph dorea să dea dovadă de recunoştinţă faţă de Martin pentru ajutorul lui. Ştim că Joseph era foarte dornic să aibă alţi martori oculari care să-i fie alături împotriva neadevărurilor şi minciunilor jalnice care erau răspândite despre el.

Indiferent care ar fi fost motivele lui Joseph, sau indiferent cât de întemeiate ar fi putut părea, Domnul nu le-a acceptat şi l-a mustrat aspru: „De câte ori ai încălcat… şi ai continuat să dai atenţie convingerilor oamenilor. Pentru că, iată, ţie nu trebuia să-ţi fie frică mai mult de om, decât de Dumnezeu” (D&L 3:6–7; subliniere adăugată). Această experienţă amară l-a ajutat pe Joseph să-şi aducă aminte, pentru totdeauna după aceea, către cine trebuia să se uite.

Când cineva încearcă să salveze aparenţele în faţa oamenilor, poate, fără să-şi dea seama, să-şi piardă reputaţia în faţa lui Dumnezeu. Faptul de a crede că Îi putem face pe plac lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de a accepta nesupunerea oamenilor nu înseamnă neutralitate, ci duplicitate sau făţărnicie ori faptul de a încerca să „[slujim] la doi stăpâni” (Matei 6:24; 3 Nefi 13:24).

Deşi, în mod clar, este nevoie de curaj pentru a înfrunta pericolele, adevărata dovadă a curajului este biruirea temii de oameni. De exemplu, rugăciunile lui Daniel l-au ajutat să înfrunte leii, dar ce l-a făcut să aibă o „inimă de leu” a fost faptul de a nu-l asculta pe împăratul Dariu (vezi Daniel 6). Acel tip de curaj este un dar al Spiritului dat celor care se tem de Dumnezeu şi care şi-au spus rugăciunile. Rugăciunile împărătesei Estera i-au dat şi ei curajul de a-şi înfrunta soţul, împăratul Ahaşveroş, ştiind că-şi risca viaţa făcând astfel (vezi Estera 4:8–16).

Curajul nu este doar una dintre virtuţile fundamentale, ci şi ceea ce C.S. Lewis a spus: „Curajul este… forma fiecărei virtuţi în momentul punerii la încercare… Pilat a fost milos până când acest lucru a devenit riscant”¹. Împăratul Irod s-a întristat din cauza cererii de a-l decapita pe Ioan Botezătorul, însă dorea să le facă pe plac „celor ce şedeau la masă împreună cu el” (Matei 14:9). Regele Noe era gata să-l elibereze pe Abinadi atunci când presiunea din partea semenilor reprezentaţi de preoţii săi ticăloşi l-a făcut să şovăie (vezi Mosia 17:11–12). Împăratul Saul nu s-a supus cuvântului Domnului păstrând prada de război, deoarece „[se temea] de popor, şi [i-a] ascultat glasul” (1 Samuel 15:24). Pentru a-i linişti pe israeliţii răzvrătiţi la poalele Muntelui Sinai, Aaron a făurit un viţel de aur, uitând către cine trebuia să se uite (vezi Exodul 32). Mulţi dintre fruntaşii sinagogii din vremurile Noului Testament „au crezut în [Domnul]; dar de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:42–43). Scripturile abundă de astfel de exemple.

Acum vă rog să ascultaţi câteva exemple inspiratoare.

Mai întâi, Mormon: „Iată, eu spun cu curaj, având autoritate de la Dumnezeu; şi eu nu mă tem de ceea ce omul poate să facă; căci dragostea perfectă alungă orice teamă.” (Moroni 8:16; subliniere adăugată).
Nefi: „Prin urmare, lucrurile care sunt plăcute lumii nu le scriu, ci numai lucrurile care sunt plăcute lui Dumnezeu, precum şi acelora care nu sunt de-ai lumii.” (1 Nefi 6:5).
Căpitanul Moroni: „Iată, eu sunt Moroni, căpitanul-şef al vostru. Eu nu caut putere, ci caut ca s-o dobor pe aceasta. Eu nu caut onoarea lumii, ci slava Dumnezeului meu, precum şi libertatea şi bunăstarea patriei mele.” (Alma 60:36).

Moroni a avut un curaj atât de mare în a-şi aminti către cine trebuia să se uite, încât despre el s-a spus: „Dacă toţi oamenii ar fi fost şi ar fi şi vor fi în viitor la fel ca Moroni, iată, înseşi puterile iadului ar fi zdruncinate pentru veşnicie; da, diavolul nu ar avea putere niciodată asupra inimilor copiilor oamenilor” (Alma 48:17).

De-a lungul epocilor, profeţii au fost întotdeauna sub atacul degetului dispreţului. De ce? Conform scripturilor, pentru că „cei vinovaţi consideră adevărul ca fiind greu de suportat pentru că acesta îi loveşte drept în inimă” (1 Nefi 16:2) sau, aşa cum preşedintele Harold B. Lee a spus: „Pasărea lovită se agită!”². Atitudinea lor dispreţuitoare este, de fapt, vina care încearcă să se justifice, cum a fost şi în cazul lui Corihor, care, în cele din urmă, a recunoscut: „Eu am ştiut întotdeauna că [este] un Dumnezeu” (Alma 30:52). Corihor era atât de convingător în înşelăciunea sa, încât a ajuns să creadă propria-i minciună (vezi Alma 30:53).

Cei dispreţuitori îi acuză adesea pe profeţi că nu trăiesc în secolul XXI sau că sunt bigoţi. Ei încearcă să convingă Biserica, sau chiar să facă presiuni asupra ei, să coboare standardele lui Dumnezeu la nivelul comportamentului lor inadecvat, ceea ce, în cuvintele vârstnicului Neal A. Maxwell, „va duce la automulţumire, nu la dorinţa de autoîmbunătăţire”³ şi nici la pocăinţă. Coborârea standardelor Domnului la nivelul comportamentului neadecvat al societăţii înseamnă apostazie. La două secole după vizita Salvatorului printre nefiţi, multe dintre bisericile din rândul nefiţilor începuseră să „subţieze” doctrina, pentru a folosi o expresie a vârstnicului Holland.⁴

În timp ce ascultaţi acest fragment din 4 Nefi, găsiţi asemănările din zilele noastre: „Şi s-a întâmplat că atunci când două sute zece ani au trecut, au fost multe biserici în ţară; da, au fost multe biserici care pretindeau a-L cunoaşte pe Hristos şi totuşi tăgăduiau cea mai mare parte a Evangheliei într-atât, încât ei au căpătat tot felul de ticăloşii şi au administrat ceea ce era sfânt acelora cărora le era interzis pentru că erau nevrednici” (4 Nefi 1:27).

Déjà vu în zilele din urmă! Unii membri nu înţeleg că pică în aceeaşi cursă atunci când susţin acceptarea „tradiţiilor” locale sau etnice „[ale] strămoşilor lor” (D&L 93:39) care nu sunt în armonie cu cultura Evangheliei. Mai sunt alţii, autoamăgiţi şi în lepădare de sine, care susţin sau cer ca episcopii să coboare standardele privind recomandarea pentru templu, recomandarea pentru şcoală sau privind slujirea în misiune cu timp deplin. Nu este uşor să fii episcop sub o asemenea presiune. Cu toate acestea, asemenea Salvatorului care a curăţat templul pentru a-i apăra caracterul sacru (vezi Ioan 2:15–16), episcopii, în ziua de astăzi, sunt chemaţi să apere cu mult curaj standardul templului. Salvatorul a fost Cel care a spus: „Eu Mă voi manifesta poporului Meu cu îndurare… dacă poporul Meu va ţine poruncile şi nu va pângări această sfântă casă” (D&L 110:7–8).

Salvatorul, măreţul nostru Exemplu, S-a uitat întotdeauna către Tatăl Său. El Şi-a iubit semenii şi le-a slujit acestora, dar a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni” (Ioan 5:41). El a dorit ca cei pe care i-a învăţat să-L urmeze, dar nu a căutat favoruri din partea lor. Când a făcut un act de caritate, precum vindecarea celor bolnavi, darul a fost adesea oferit cu cererea de a „[nu spune] la nimeni” (Matei 8:4; Marcu 7:36; Luca 5:14; 8:56). Într-un fel, aceasta a fost aşa pentru a evita tocmai faima care-L însoţea în pofida eforturilor Sale de a se feri de ea (vezi Matei 4:24). El i-a condamnat pe farisei pentru că făceau fapte bune doar pentru a fi văzuţi de oameni (vezi Matei 6:5).

Salvatorul, singura fiinţă perfectă care a trăit vreodată, a fost cel mai neînfricat. În viaţa Sa, El S-a confruntat cu o mulţime de acuzatori, însă nu a cedat niciodată în faţa degetului lor dispreţuitor. El este singurul care nu a uitat niciodată către cine trebuia să Se uite: „Întotdeauna fac ce-I este plăcut [Tatălui]” (Ioan 8:29; subliniere adăugată) şi „nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:30).

Între 3 Nefi, capitolul 11 şi 3 Nefi, capitolul 28, Salvatorul a folosit titlul Tată de cel puţin 150 de ori, clarificându-le nefiţilor faptul că El era acolo reprezentându-L pe Tatăl Său. Şi în Ioan, începând cu capitolul 14 până la capitolul 17, Salvatorul face referire la Tatăl de cel puţin 50 de ori. Din toate punctele de vedere, El a fost ucenicul perfect al Tatălui Său. El a fost atât de perfect în a-Şi reprezenta Tatăl, încât a-L cunoaşte pe Salvator însemna, de asemenea, că-L cunoşteai pe Tatăl. A-L vedea pe Fiu era ca şi cum Îl vedeai pe Tatăl (vezi Ioan 14:9). A-L auzi pe Fiu era ca şi cum Îl auzeai pe Tatăl (vezi Ioan 5:36). În principiu, El a devenit indistinctibil de Tatăl Său. Tatăl Său şi El erau una (vezi Ioan 17:21–22). El a ştiut fără echivoc către cine Se uita.

Fie ca exemplul Său inspirator să ne întărească împotriva capcanelor reprezentate de linguşeala din partea altora sau de propria noastră îngâmfare. Fie ca exemplul Lui să ne dea curajul de a nu ne teme niciodată de cei care ne intimidează sau de a nu ne ploconi la picioarele lor. Fie ca exemplul Lui să ne inspire să umblăm din loc în loc şi să facem bine într-un mod cât se poate de anonim şi să nu „[aspirăm] la onorurile oamenilor” (D&L 121:35). Şi fie ca exemplul Său incomparabil să ne ajute să ne amintim întotdeauna care este „cea dintâi şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:38). Rugăciunea mea este ca, atunci când alţii solicită aprobarea sfidării poruncilor lui Dumnezeu, noi să ne amintim mereu ai cui ucenici suntem şi către cine trebuie să ne uităm, în numele lui Isus Hristos, amin.