Preoţia pregătitoare

Preşedintele Henry B. Eyring

primul consilier în Prima Preşedinţie

În pregătirea în cadrul preoţiei, „arată-mi” contează mai mult decât „spune-mi”.

Sunt recunoscător să mă aflu alături de deţinătorii preoţiei lui Dumnezeu, care, în această seară, se află în locuri din întreaga lume. Vă mulţumesc pentru credinţa, slujirea şi rugăciunile dumneavoastră.

Mesajul meu din această seară se referă la Preoţia aaronică. Este adresat nouă, tuturor celor care ajută la îndeplinirea promisiunilor făcute de Domnul acelora care deţin ceea ce scripturile numesc „preoţia cea mai mică”¹. Aceasta este numită şi preoţia pregătitoare. Despre această pregătire glorioasă voi vorbi în seara aceasta.

Planul Domnului pentru lucrarea Sa cuprinde multă pregătire. El a pregătit pământul pentru ca noi să trăim experienţa testelor şi ocaziilor din viaţa muritoare. În timp ce ne aflăm aici, suntem în ceea ce scripturile numesc „stare de pregătire”².

Profetul Alma a descris importanţa crucială a acestei pregătiri pentru viaţa eternă, unde putem trăi pentru totdeauna ca familii alături de Dumnezeu Tatăl şi Isus Hristos.

El a explicat necesitatea pregătirii în acest fel: „Şi noi vedem că moartea vine asupra omenirii, da, moartea despre care Amulec a vorbit, care este moartea vremelnică; cu toate acestea, a existat un spaţiu oferit omului, în care el se poate pocăi; de aceea această viaţă a devenit o stare de încercare; un timp de pregătire pentru a-L întâlni pe Dumnezeu; un timp de pregătire pentru acea stare fără de sfârşit despre care noi am vorbit, care vine după învierea morţilor”³.

Aşa cum timpul care ne-a fost acordat să trăim în viaţa muritoare este destinat pregătirii pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, timpul care ni se acordă să slujim în Preoţia aaronică este menit să ne pregătească să învăţăm cum să acordăm ajutor vital altora. Aşa cum Domnul acordă ajutorul pe care îl cerem pentru a trece testele din viaţa muritoare, tot aşa El ne trimite ajutor pentru pregătirea noastră în cadrul preoţiei.

Mesajul meu se adresează atât acelora pe care Domnul îi trimite să ajute la pregătirea deţinătorilor Preoţiei aaronice, cât şi acelora care deţin Preoţia aaronică. Mă adresez taţilor. Mă adresez episcopilor. Şi mă adresez acelor deţinători ai Preoţiei lui Melhisedec cărora li s-a acordat încrederea de a fi colegi şi învăţători ai tinerilor băieţi care se află în cursul pregătirii din cadrul preoţiei.

Am cuvinte de laudă şi recunoştinţă pentru mulţi dintre dumneavoastră din întreaga lume şi de-a lungul timpurilor.

Aş da dovadă de neglijenţă dacă nu aş vorbi despre un preşedinte de ramură şi un episcop din tinereţea mea. Am devenit diacon la vârsta de 12 ani într-o mică ramură din estul Statelor Unite. Ramura era atât de mică, încât fratele meu mai mare şi cu mine eram singurii deţinători ai Preoţiei aaronice până când tatăl meu, care era preşedintele ramurii, a invitat un bărbat de vârstă mijlocie să se alăture Bisericii.

Noul convertit a primit Preoţia aaronică şi, împreună cu ea, chemarea de a veghea asupra Preoţiei aaronice. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Îmi amintesc frumoasele frunze de toamnă şi pe acel nou convertit care ne însoţea, pe fratele meu şi pe mine, să ajutăm o soră văduvă. Nu-mi amintesc despre ce era proiectul, dar îmi amintesc sentimentul că puterea preoţiei ne-a ajutat să facem ceea ce, am aflat mai târziu, spusese Domnul că trebuia să facem toţi, pentru a ni se ierta păcatele şi a ne pregăti astfel să-L vedem.

Când mă gândesc la acea perioadă, simt recunoştinţă pentru un preşedinte de ramură care a chemat un convertit nou să-L ajute pe Domnul să pregătească doi băieţi care, la rândul lor, aveau să fie, într-o zi, episcopi însărcinaţi să se îngrijească de cei săraci şi de nevoiaşi şi să prezideze asupra preoţiei pregătitoare.

Eram încă diacon când familia noastră s-a mutat într-o episcopie mare din Utah. A fost prima oară când am simţit puterea unui cvorum complet al Preoţiei aaronice. De fapt, a fost prima oară când am văzut un astfel de cvorum. Iar, mai târziu, a fost prima oară când am simţit puterea şi binecuvântarea unui episcop care prezida în cadrul unui cvorum al preoţilor.

Episcopul m-a chemat să fiu primul asistent în acel cvorum al preoţilor. Îmi amintesc că el însuşi preda cvorumului – deşi era foarte ocupat şi existau şi alţi bărbaţi talentaţi pe care i-ar fi putut chema să facă aceasta. A cerut ca scaunele din clasă să fie aşezate în cerc. Mi-a cerut să mă aşez pe scaunul de lângă el, în dreapta sa.

Puteam privi peste umărul său în timp ce preda. Uneori, privea în jos la notiţele scrise cu grijă în micuţul blocnotes din piele de pe genunchi şi la scripturile uzate şi marcate de pe celălalt genunchi. Îmi amintesc emoţiile pe care le aveam în timp ce el povestea despre actele de curaj din cartea lui Daniel şi îşi depunea mărturia despre Salvator.

Îmi voi aminti întotdeauna cum Domnul cheamă colegi aleşi cu grijă să lucreze cu deţinători ai preoţiei pregătitoare.

Episcopul meu avea consilieri puternici dar, din motive pe care nu le-am înţeles atunci, m-a sunat de mai multe ori acasă şi mi-a spus: „Hal, am nevoie să-mi fii coleg pentru a face câteva vizite”. Odată, m-a luat în vizită la casa unei surori văduve care locuia singură şi nu avea alimente în casă. Pe drumul spre casă, a oprit maşina, şi-a deschis scripturile şi mi-a spus de ce o tratase pe acea văduvă ca şi cum ea avea puterea nu numai să se îngrijească de sine, ci şi să-i ajute pe alţii în viitor.

O altă vizită a fost la un bărbat care lipsise mult timp de la Biserică. Episcopul meu l-a invitat să vină din nou alături de sfinţi. Am simţit dragostea lui faţă de cineva care mie îmi părea a fi un duşman rebel şi greu de iubit.

Iar altă dată, am vizitat o familie unde două fetiţe au fost trimise de părinţii lor alcoolici să ne răspundă la uşă. Fetiţele au spus prin uşa cu plasă că mama şi tata dormeau. Episcopul le-a vorbit, zâmbind şi lăudându-le bunătatea, timp de peste zece minute, după cum mi s-a părut mie. În timp ce ne îndepărtam, el a spus încet: „A fost o vizită bună. Acele fetiţe nu vor uita niciodată că am venit”.

Două dintre binecuvântările pe care un coleg senior din cadrul preoţiei le poate da sunt încrederea şi un exemplu de afecţiune. Am văzut aceasta când fiul meu a primit, în echipa de învăţători de acasă, un coleg care avea o experienţă în preoţie mult mai bogată decât el. Colegul lui fusese preşedinte de misiune de două ori şi slujise şi în alte funcţii de conducere.

Înainte de a vizita una dintre familiile desemnate lor, acel conducător al preoţiei experimentat a solicitat să-l viziteze acasă pe fiul meu. Ei mi-au permis să fiu de faţă. Colegul mai vârstnic a început vizita cu o rugăciune în care a cerut ajutor. Apoi, a spus fiului meu, aproximativ următoarele: „Cred că ar trebui să le predăm o lecţie care să fie pentru această familie ca o chemare la pocăinţă. Cred că nu ar primi prea bine mesajul de la mine. Cred că ar primi mai bine mesajul de la tine. Ce crezi despre acest lucru?”.

Imi amintesc teroarea din ochii fiului meu. Încă pot simţi fericirea pe care am simţit-o în acel moment în care fiul meu a acceptat dovada de încredere.

Nu a fost o întâmplare că episcopul i-a pus pe cei doi în aceeaşi echipă. Printr-o pregătire atentă, colegul senior a aflat sentimentele pe care le avea familia pe care urmau s-o viziteze ca învăţători. Prin inspiraţie, el a simţit că trebuia să facă un pas înapoi, să se încreadă într-un tânăr lipsit de experienţă pentru a chema copiii lui Dumnezeu la pocăinţă şi protecţie.

Nu cunosc rezultatul vizitei lor, dar ştiu că un episcop, un deţinător al Preoţiei lui Melhisedec, şi Domnul pregăteau un băiat să fie un bărbat deţinător al preoţiei şi, într-o zi, episcop.

Astfel de relatări privind succesul pregătirii în cadrul preoţiei vă sunt cunoscute din ceea ce aţi văzut şi aţi trăit în vieţile proprii. Aţi cunoscut şi aţi fost astfel de episcopi, colegi şi părinţi. Aţi văzut mâna Domnului în pregătirea dumneavoastră pentru îndatoririle preoţiei pe care El a ştiut că le veţi avea de îndeplinit.

Noi, toţi cei din cadrul preoţiei, avem obligaţia de a-L ajuta pe Domnul să-i pregătească pe alţii. Există unele lucruri pe care le putem face şi care ar putea fi cele mai importante. În timp ce predăm doctrina, mai puternice decât cuvintele vor fi exemplele noastre de vieţi trăite conform Evangheliei.

Esenţial în slujirea noastră în cadrul preoţiei este să-i invităm pe oameni să vină la Hristos prin credinţă, pocăinţă, botez şi primirea Duhului Sfânt. Preşedintele Monson, de exemplu, a rostit cuvântări pentru a inspira cu privire la toate aceste doctrine. Dar ceea ce ştiu că a făcut pentru oameni, misionari şi prieteni ai Bisericii când a prezidat asupra misiunii din Toronto mă motivează să acţionez.

În pregătirea în cadrul preoţiei, „arată-mi” contează mai mult decât „spune-mi”.

Acesta este motivul pentru care scripturile sunt atât de importante în pregătirea noastră în cadrul preoţiei. Ele sunt pline de exemple. Mă simt de parcă l-aş vedea pe Alma urmând porunca îngerului şi mergând în grabă înapoi pentru a propovădui oamenilor ticăloşi din Amoniha, care îl alungaseră.⁴ Simt frigul din celula închisorii, din clipa în care Dumnezeu a spus profetului Joseph să fie curajos şi că asupra sa se veghează.⁵ Cu aceste descrieri din scripturi în minte, putem fi pregătiţi să îndurăm în slujirea noastră atunci când pare a fi greu.

Un tată sau un episcop ori un coleg de echipă senior, care arată că are încredere într-un deţinător tânăr al preoţiei, poate schimba viaţa acestuia. Odată, un membru al Cvorumului celor Doisprezece l-a rugat pe tatăl meu să scrie un scurt material despre ştiinţă şi religie. Tatăl meu era un om de ştiinţă cunoscut şi un deţinător al preoţiei credincios. Îmi amintesc încă momentul în care mi-a înmânat materialul pe care îl scrisese şi a spus: „Înainte de a-l trimite, doresc să-l citeşti. Vei şti dacă este bine”. El avea cu 32 de ani mai mult decât mine şi era incomensurabil mai înţelept şi mai inteligent.

Încă mă simt întărit de încrederea pe care mi-a acordat-o un tată şi un bărbat deţinător al preoţiei măreţ. Ştiam că nu era vorba de încrederea sa în mine, ci în faptul că Dumnezeu putea şi avea să-mi spună ce era adevărat. Dumneavoastră, colegi cu experienţă, îi puteţi binecuvânta pe tinerii deţinători ai preoţiei pregătitoare ori de câte ori le arătaţi acest fel de încredere. Îi va ajuta să se încreadă în inspiraţia calmă pe care o vor simţi când, într-o zi, îşi vor aşeza mâinile pentru a pecetlui binecuvântarea de vindecare a unui copil despre care doctorii spun că va muri. Această încredere m-a ajutat de multe ori.

Măsura succesului nostru în pregătirea altora în cadrul preoţiei va depinde de măsura în care îi iubim. Acest lucru se va vedea mai ales atunci când va trebui să-i corectăm. Gândiţi-vă la momentul în care un deţinător al Preoţiei aaronice face, poate la masa de împărtăşanie, o greşeală în înfăptuirea unei rânduieli. Aceasta este o problemă serioasă. Uneori greşeala impune îndreptarea ei în mod public şi posibilitatea apariţiei resentimentului, a sentimentului că eşti umilit şi chiar respins.

Vă veţi aminti sfatul Domnului: „Mustrând cu severitate la timpul necesar, când sunt inspiraţi de Duhul Sfânt; şi, după aceea, arătându-i aceluia pe care l-ai mustrat o dragoste sporită pentru ca el să nu te considere ca duşmanul său”⁶.

Cuvântul sporită are o semnificaţie deosebită în pregătirea deţinătorilor preoţiei, atunci când ei au nevoie să fie corectaţi. Cuvântul sugerează o sporire a dragostei care exista deja. Ceea ce trebuie arătat este că dragostea a sporit. Aceia dintre noi care îi pregătesc pe deţinătorii preoţiei îi vor vedea, cu siguranţă, făcând greşeli. Înainte de a fi corectaţi de dumneavoastră, ei trebuie să fi simţit, înainte şi în mod ferm, dragostea dumneavoastră. Înainte de a accepta corecţia dumneavoastră, trebuie să simtă că îi preţuiţi sincer.

Domnul Însuşi are faţă de cei care deţin preoţia cea mai mică un respect care le onorează potenţialul şi valoarea pe care o au pentru El. Ascultaţi cuvintele rostite de Ioan Botezătorul când a fost restaurată Preoţia aaronică: „Vouă, tovarăşilor mei în slujire, în numele lui Mesia, eu vă confer Preoţia lui Aaron, care deţine cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinţei şi ale botezului prin scufundare pentru iertarea păcatelor; şi aceasta nu va mai fi niciodată luată de pe pământ, până ce fiii lui Levi nu vor oferi din nou Domnului o ofrandă în neprihănire”⁷.

Preoţia aaronică este o anexă a preoţiei mai mari sau a Preoţiei lui Melhisedec.⁸ În calitate de preşedinte al întregii preoţii, preşedintele Bisericii prezidează şi asupra preoţiei pregătitoare. Mesajul său de-a lungul anilor de a participa la salvare este în armonie perfectă cu mandatul de a aduce în vieţile altora Evanghelia pocăinţei şi botezului.

Cvorumurile de diaconi, învăţători şi preoţi se sfătuiesc periodic cum să aducă la Domnul pe fiecare membru al cvorumului. Preşedinţiile desemnează membri care să-şi ofere ajutorul cu credinţă şi dragoste. Diaconii distribuie împărtăşania cu pioşenie şi credinţa că membrii vor simţi efectul ispăşirii şi se vor hotărî, când iau din acele simboluri sacre, să ţină poruncile.

Învăţătorii şi preoţii se roagă alături de colegii lor să îndeplinească însărcinarea de a veghea asupra Bisericii, asupra fiecărui membru în parte. Şi membrii acelor echipe se roagă împreună când află nevoile şi speranţele capilor familiilor. Când fac aceasta, ei se pregătesc pentru marea zi în care vor prezida ca tată, cu credinţă, asupra familiei proprii.

Depun mărturie că toţi cei care slujesc împreună în preoţie pregătesc un popor pentru venirea Domnului la Biserica Sa. Dumnezeu Tatăl trăieşte. Eu ştiu – eu ştiu – că Isus este Hristosul şi că El ne iubeşte. Preşedintele Thomas S. Monson este profetul în viaţă al Domnului. Depun mărturie despre aceste lucruri, în numele lui Isus Hristos, amin.