Liberi pentru totdeauna, pentru a acţiona pentru ei înşişi

Vârstnicul D. Todd Christofferson

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Este voinţa lui Dumnezeu ca noi să fim bărbaţi şi femei liberi, având posibilitatea de a ne atinge întregul potenţial atât din punct de vedere temporal, cât şi spiritual.

Piesa Henric al V-lea, scrisă de William Shakespeare, include o scenă din timpul nopţii, în tabăra soldaţilor englezi aflaţi pe câmpul de la Agincourt, chiar înainte de lupta lor cu armata franceză. În lumina slabă şi parţial deghizat, regele Henric se plimbă printre soldaţii săi fără să fie recunoscut. El vorbeşte cu ei, încercând să afle care este moralul soldaţilor săi depăşiţi numeric şi, deoarece nu îşi dau seama cine este el, vorbele lor sunt sincere. Într-o discuţie, ei au filosofat despre cel care poartă responsabilitatea pentru ce se întâmplă cu soldaţii în luptă – regele sau fiecare soldat în parte.

La un moment dat, regele Henric a spus: „Eu cred că nu aş putea muri niciunde mai fericit decât în compania regelui, cauza sa fiind dreaptă”.

Michael Williams răspunde: „Este mai mult decât ştim”.

Colegul lui aprobă: „Da, chiar mai mult decât ce trebuie să căutăm a şti; căci noi ştim suficient dacă ştim că suntem supuşii regelui: dacă a sa cauză este greşită, supunerea noastră faţă de rege ne absolvă de orice lucru greşit pe care l-am făcut”.

Williams adăugă: „Dacă a sa cauză nu este bună, regele însuşi va avea multă socoteală de dat”.

Deloc surprinzător, regele Henric dezaprobă. „Datoria fiecărui supus este ca a regelui, dar sufletul fiecărui supus aparţine sieşi”¹.

Shakespeare nu încearcă să găsească o soluţie la această dezbatere în piesă şi, într-un fel sau altul, este o dezbatere care continuă şi astăzi – cine este responsabil pentru ce se întâmplă în vieţile noastre?

Când lucrurile se înrăutăţesc, există o tendinţă de a da vina pe alţii sau chiar pe Dumnezeu. Uneori, se creează impresia că cineva trebuie să aibă grijă de noi şi indivizii sau grupurile de persoane caută să paseze responsabilitatea pentru bunăstarea lor în seama altor persoane sau a guvernului. În probleme spirituale, unii presupun că bărbaţii şi femeile nu trebuie să se străduiască pentru neprihănirea personală – deoarece Dumnezeu ne iubeşte şi ne salvează „aşa cum suntem”.

Dar Dumnezeu doreşte ca fiii şi fiicele Sale să acţioneze conform libertăţii morale de a alege pe care El le-a dat-o, „pentru ca fiecare om să poată fi răspunzător pentru propriile păcate în ziua judecăţii”². Este în planul Său şi este voinţa Sa ca noi să avem rolul principal în piesa care este viaţa noastră. Dumnezeu nu ne va trăi vieţile în locul nostru şi nici nu ne va controla ca şi cum am fi marionetele Sale, aşa cum Lucifer a sugerat odată. Nici profeţii Săi nu vor accepta rolul de „şef al marionetelor” în locul lui Dumnezeu. Brigham Young a spus: „Nu doresc ca vreun sfânt din zilele din urmă din această lume sau din cer să fie mulţumit de ceea ce fac eu, decât dacă Spiritul Domnului Isus Hristos – spiritul revelaţiei, îi face să fie mulţumiţi. Îmi doresc ca ei să ştie şi să înţeleagă personal”³.

Aşadar, Dumnezeu nu ne salvează „aşa cum suntem”, mai întâi, deoarece suntem necuraţi „aşa cum suntem” şi „niciun lucru care nu este curat nu poate locui… în prezenţa Sa; pentru că, aşa cum spune Adam, Om al Sfinţeniei este numele Lui şi numele Singurului Său Născut este Fiul Omului [Sfinţeniei]”⁴. În al doilea rând, Dumnezeu nu va acţiona pentru a ne transforma în ceva ce noi, prin propriile acţiuni, nu am ales să devenim. El ne iubeşte cu adevărat şi, deoarece ne iubeşte, El nu ne constrânge, dar nici nu ne abandonează. Ci El ne ajută şi ne îndrumă. Într-adevăr, adevărata manifestare a dragostei lui Dumnezeu sunt poruncile Sale.

Ar trebui (şi chiar ne) bucurăm de faptul că, în planul realizat de Dumnezeu, ne este permis să alegem să acţionăm pentru noi înşine şi să suportăm consecinţele sau, aşa cum se spune în scripturi, să „[gustăm] amarul pentru a învăţa cum să [preţuim] binele”⁵. Suntem etern recunoscători deoarece ispăşirea Salvatorului a învins păcatul originar, pentru ca noi să ne putem naşte în această lume fără să fim pedepsiţi pentru încălcarea comisă de Adam.⁶ Fiind mântuiţi de la cădere, începem o viaţă neprihănită în faţa lui Dumnezeu şi „[devenim] liberi pentru totdeauna, deosebind binele de rău; pentru a acţiona pentru [noi înşine] şi nu pentru a se acţiona asupra [noastră]”⁷. Putem alege să devenim persoana care dorim să fim şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem deveni asemănători Lui.⁸

Evanghelia lui Isus Hristos ne deschide calea spre ceea ce putem deveni. Prin ispăşirea lui Isus Hristos, eşecul nostru de a trăi în mod perfect şi constant legea celestială poate fi şters şi noi putem să ne dezvoltăm un caracter asemănător lui Hristos. Dreptatea cere, totuşi, ca nimic din toate acestea să se întâmple fără consimţământul şi implicarea noastră. Totdeauna a fost aşa. Chiar prezenţa noastră pe pământ ca fiinţe fizice este o consecinţă a unei alegeri pe care fiecare dintre noi a făcut-o de a participa la planul Tatălui nostru.⁹ Astfel, salvarea nu este ceva ce se întâmplă doar datorită voinţei divine.¹⁰

Dreptatea este un atribut esenţial al lui Dumnezeu. Putem avea credinţă în Dumnezeu deoarece El este întru totul de încredere. Scripturile ne învaţă că „Dumnezeu nu umblă pe căi întortocheate, El nu Se întoarce nici la dreapta, nici la stânga şi nici nu Se abate de la ceea ce a spus, de aceea cărările Sale sunt drepte şi drumul Lui este un cerc veşnic”¹¹ şi că „Dumnezeu nu este părtinitor.¹² Ne bazăm pe atributul divin al dreptăţii pentru a avea credinţă, încredere şi speranţă.

Dar ca urmare a faptului că este drept în mod perfect, Dumnezeu nu poate face anumite lucruri. El nu poate fi arbitrar când salvează sau pedepseşte pe cineva. El „nu [poate tolera] păcatul nici în cel mai mic grad”¹³. El nu poate permite îndurării să prevaleze în faţa justiţiei.¹⁴

O dovadă de netăgăduit a dreptăţii Sale este că Dumnezeu a stabilit principiul însoţitor al îndurării. Deoarece El este drept, a conceput un mod prin care îndurarea să joace un rol indispensabil în destinul nostru etern. Acum, „dreptatea îşi exercită toate cerinţele sale şi, de asemenea, mila îşi cere drepturile asupra a tot ceea ce este al său”¹⁵.

Ştim că „suferinţele şi moartea Celui care nu a păcătuit, de care [Tatăl este] foarte mulţumit… sângele Fiului [Său], care a fost vărsat”¹⁶ satisface cerinţele dreptăţii, oferă îndurare şi ne mântuieşte.¹⁷ Chiar şi aşa, „potrivit dreptăţii, planul mântuirii nu putea să fie împlinit, decât cu condiţia ca omul să se pocăiască”¹⁸. Necesitatea şi ocazia de a ne pocăi permit îndurării să-şi facă lucrarea fără să calce în picioare dreptatea.

Hristos nu a murit pentru a ne salva în mod arbitrar, ci pentru a oferi şansa de a ne pocăi. În procesul pocăinţei, ne bazăm pe „meritele Lui care are puterea de a salva”¹⁹, dar actul de a ne pocăi este o schimbare care se face doar din propria voinţă. Astfel, făcând pocăinţa o condiţie pentru a primi darul slăvii, Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne asumăm responsabilitatea. Pocăinţa respectă şi susţine libertatea noastră morală de a alege: „Şi astfel, îndurarea poate să satisfacă cerinţele dreptăţii şi le înconjoară pe acestea cu braţele siguranţei, în timp ce acela care nu practică nicio credinţă prin pocăinţă este expus la întreaga lege a cerinţelor dreptăţii; de aceea, marele şi veşnicul plan al mântuirii este realizat numai pentru acela care are credinţă prin pocăinţă”²⁰.

A înţelege greşit dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu este un lucru; a nega existenţa sau supremaţia lui Dumnezeu este un altul, dar ambele vor duce la realizări mici – uneori prea mici – în comparaţie cu potenţialul nostru deplin şi divin. Un dumnezeu care nu are nicio cerinţă este echivalentul funcţional al unui dumnezeu care nu există. O lume fără Dumnezeu, Dumnezeul cel Viu care stabileşte legile morale pentru a-i guverna şi a-i face perfecţi pe copiii Săi, este, de asemenea, o lume fără adevărul şi dreptatea supreme. Este o lume unde relativismul moral domneşte.

Relativismul înseamnă că fiecare persoană este cea mai mare autoritate a ei. Desigur, nu numai aceia care Îl neagă pe Dumnezeu aderă la această filosofie. Unele persoane care cred în Dumnezeu mai cred că ele decid, în mod individual, ce este bine sau rău. Un tânăr adult a exprimat acest lucru astfel: „Nu cred că pot spune că hinduismul este greşit, că religia catolică este greşită sau că a fi membru al Bisericii Episcopale este ceva greşit – cred că depinde doar de ceea ce crezi… nu cred că există ceva bun sau rău”²¹. Un altul, fiind întrebat despre temelia crezurilor sale religioase, a spus: „Cred în mine – totul se reduce la asta. Adică, cum poate să existe o autoritate a lucrurilor în care credem?”²²

Celor care cred că orice sau totul poate fi adevărat, declararea adevărului obiectiv, imuabil şi universal li se pare o constrângere – „Nu ar trebui să fiu forţat să cred că ceva ce nu îmi place este adevărat”. Dar acest lucru nu schimbă realitatea. Faptul de a urî legea gravitaţiei nu va împiedica o persoană să cadă dacă se aruncă într-o prăpastie. Acelaşi lucru este adevărat pentru legea şi dreptatea eterne. Libertatea nu vine din neacceptarea acestora, ci din aplicarea lor. Acest lucru este ceva fundamental în ceea ce priveşte puterea lui Dumnezeu. Fără realitatea adevărurilor fixe şi imuabile, darul alegerii ar fi lipsit de sens, deoarece nu am putea niciodată să anticipăm sau să urmărim consecinţele faptelor noastre. Lehi a spus: „Iar dacă veţi spune că nu este lege, veţi spune, de asemenea, că nu este păcat. Dacă veţi spune că nu este păcat, atunci veţi spune, de asemenea, că nu este nici dreptate. Şi dacă n-ar fi dreptate, atunci n-ar fi nici fericire. Şi dacă n-ar fi dreptate, nici fericire, atunci n-ar fi nici pedeapsă, nici nenorocire. Şi dacă aceste lucruri nu sunt, atunci nu este nici Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu nu este, atunci nici noi nu suntem şi nici pământul; căci n-ar fi putut să existe crearea lucrurilor şi nici posibilitatea de a acţiona sau de a fi obiectul unei acţiuni; prin urmare, toate lucrurile ar fi trebuit să dispară”²³.

În probleme atât temporale, cât şi spirituale, ocazia de a ne asuma responsabilitatea este un dar de la Dumnezeu fără de care nu putem să ne împlinim întregul potenţial ca fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Răspunderea personală devine atât un drept, cât şi o datorie, pe care trebuie să o apărăm în mod constant; aceasta a fost atacată încă înainte de creaţie. În faţa persoanelor şi programelor care (uneori cu cele mai bune intenţii) ne fac dependenţi, trebuie să ne apărăm capacitatea de fi răspunzători. Şi trebuie să o apărăm de înclinaţiile noastre de a evita munca necesară pentru a dezvolta talente, abilităţi şi un caracter asemănător cu al lui Hristos.

Se spune povestea unui bărbat care pur şi simplu nu muncea. El dorea să fie îngrijit de altcineva. Conform modului său de a gândi, Biserica sau guvernul, ori ambele instituţii, erau datoare să-i asigure traiul deoarece îşi plătise zeciuiala şi taxele. Nu avea nimic de mâncare, dar refuza să muncească pentru a se îngriji. Fiind disperaţi şi dezgustaţi, cei care au încercat să-l ajute au decis că, dat fiind că nu vrea să ridice un deget pentru a se susţine, ar putea la fel de bine să-l ducă la cimitir şi să-l lase să moară. În drum spre cimitir, un bărbat a spus: „Nu putem face asta. Am nişte posmegi şi îi voi da lui”.

I-au explicat acest lucru bărbatului şi el a întrebat: „Sunt posmegii muiaţi?”.

Ei au răspuns: „Nu”.

„Atunci”, a spus el, „mergeţi mai departe”.

Este voinţa lui Dumnezeu ca noi să fim bărbaţi şi femei liberi, având posibilitatea de a ne atinge întregul potenţial atât din punct de vedere temporal, cât şi spiritual, să fim liberi de limitările umilitoare ale sărăciei şi de sclavia păcatului, să ne bucurăm de respectul de sine şi de independenţă şi să fim pregătiţi în toate lucrurile pentru a ne alătura Lui în împărăţia Sa celestială.

Nu trăiesc cu iluzia că acest lucru poate fi îndeplinit doar prin propriile eforturi, fără ajutorul Său substanţial şi constant. „Noi ştim că, după ce am făcut tot posibilul, numai prin har suntem salvaţi”²⁴. Şi nu trebuie să atingem un minim nivel al aptitudinilor noastre sau a bunătăţii noastre înainte ca Dumnezeu să ne ajute – ajutorul divin poate fi al nostru în fiecare oră a fiecărei zi, indiferent unde ne aflăm pe calea supunerii. Dar ştiu că pe lângă faptul de a dori ajutorul Său, noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea, să ne pocăim şi să-L alegem pe Dumnezeu, pentru ca El să poată acţiona în vieţile noastre în acord cu dreptatea şi libertatea morală de a alege. Rugămintea mea este ca, pur şi simplu, să ne asumăm responsabilitatea şi să mergem la muncă pentru ca Dumnezeu să aibă cu ce să ne ajute.

Depun mărturie că Dumnezeu trăieşte, că Fiul Său, Isus Hristos, este Mântuitorul nostru, şi că Spiritul Sfânt este alături de noi. Dorinţa Lor de a ne ajuta este de necontestat, iar capacitatea Lor de a face acest lucru este infinită. Haideţi să ne trezim şi să ne ridicăm din ţărână, „pentru ca legămintele Tatălui Veşnic pe care El le-a făcut cu [noi] să poată fi înfăptuite”²⁵. În numele lui Isus Hristos, amin.