Să privim familia lui Dumnezeu prin lentile ce ne oferă imaginea de ansamblu
Cred că, prin ochiul credinței, putem să micșorăm imaginea și să ne privim pe noi și familiile noastre cu speranță și bucurie.
Când mezina noastră, Berkeley, era mică, am început să folosesc ochelari pentru citit – de genul celor care măresc și amplifică totul. Într-o zi, în timp ce stăteam împreună și citeam o carte, m-am uitat la ea cu dragoste, dar și cu tristețe deoarece, dintr-o dată, părea a fi mai mare. Am gândit: „Când s-a scurs timpul? Este atât de mare!”.
Când mi-am ridicat ochelarii pentru a-mi șterge o lacrimă, mi-am dat seama: „Ei – ea nu este mai mare; pare așa din cauza ochelarilor! Nu-ți face griji!”.
Uneori, tot ceea ce putem vedea este acea imagine apropiată și mărită a celor pe care îi iubim. În această seară, vă invit să micșorați imaginea și să priviți printr-o lentilă diferită – o lentilă eternă care se concentrează asupra imaginii de ansamblu, asupra poveștii dumneavoastră mai importante.
În timpul primelor misiuni ale omenirii în spațiu, rachetele fără echipaj uman nu aveau ferestre. Dar, în timpul misiunii Apollo 8 pe Lună, astronauții au avut una. În timp ce pluteau în spațiu, au fost foarte impresionați să vadă Pământul și au realizat această imagine spectaculoasă, captând atenția întregii lumi! Acei astronauți au avut parte de o experiență atât de impresionantă, încât i s-a dat numele de efectul imaginii de ansamblu.
NASA
Faptul de a privi dintr-o perspectivă nouă schimbă totul. Un călător în spațiu a spus că „lucrurile sunt reduse la o dimensiune care te face să crezi că totul este gestionabil… Putem face aceasta! Pace pe pământ – nicio problemă. Le oferă oamenilor acel gen de energie… acel gen de putere”1.
Ca oameni, noi vedem lucrurile dintr-o perspectivă pământească, dar Dumnezeu vede măreața imagine de ansamblu a universului. El vede toată creația, pe noi, toți, și este plin de speranță.
Este posibil să începem să vedem așa cum vede Dumnezeu, chiar dacă trăim pe fața acestei planete – să avem acest sentiment al imaginii de ansamblu? Cred că, prin ochiul credinței, putem să micșorăm imaginea și să ne privim pe noi și familiile noastre cu speranță și bucurie.
Scripturile confirmă acest lucru. Moroni vorbește despre cei a căror credință era „nespus de puternică”, astfel încât ei „într-adevăr au văzut… cu ochiul credinței, și ei au fost bucuroși”2.
Cu ochiul concentrat asupra Salvatorului, ei au simțit bucurie și au știut acest adevăr: datorită lui Hristos, totul poate fi rezolvat. Toate lucrurile de care dumneavoastră și dumneavoastră și dumneavoastră sunteți îngrijorați – toate vor fi bine! Iar cei care privesc cu ochiul credinței pot simți că toate vor fi bine chiar acum.
Am trecut printr-o perioadă dificilă în ultimul an de liceu, când nu făceam alegeri prea bune. Îmi amintesc că am văzut-o pe mama plângând și m-am întrebat dacă o dezamăgisem. La acel moment, mi-am făcut griji că lacrimile ei însemnau că își pierduse speranța în ceea ce mă privește și că, dacă nu avea speranță în ceea ce mă privește, poate că nu exista o cale de întoarcere.
Dar tatăl meu avea multă experiență în micșorarea imaginii și în a avea o perspectivă mai cuprinzătoare. El învățase din experiență că îngrijorarea seamănă mult cu dragostea, dar nu este același lucru.3 El a folosit ochiul credinței pentru a vedea că totul se va rezolva iar abordarea sa plină de speranță m-a schimbat.
Când am absolvit liceul și am mers la UBY, tatăl meu mi-a trimis scrisori, amintindu-mi cine eram. El a devenit susținătorul meu și toată lumea are nevoie de un susținător: cineva care nu îți spune: „Nu alergi suficient de repede”, îți amintește cu dragoste că poți.
Tatăl meu s-a purtat ca Lehi în visul lui. Asemenea lui Lehi, știa că nu trebuie să alergi după cei dragi ai tăi care par că s-au pierdut. „Stai acolo unde ești și cheamă-i. Mergi la pom, rămâi la pom, continuă să mănânci din fruct și, cu zâmbetul pe buze, continuă să-i chemi pe cei pe care îi iubești și să arăți prin exemplu că a mânca din fruct este un lucru ce aduce fericire”4!
Vizualizarea acestei imagini m-a ajutat în momentele dificile în care eram la pom mâncând din fruct și plângând pentru că eram îngrijorată; și sincer, cât de util este acest lucru? În schimb, să alegem speranța – speranța în Creatorul nostru și unii în alții, ceea ce ne alimentează capacitatea de a fi mai buni decât suntem acum.
La scurt timp după moartea vârstnicului Neal A. Maxwell, un reporter l-a întrebat pe fiul său ce îi va lipsi cel mai mult. El a spus că cinele în casa părinților săi, deoarece întotdeauna pleca de acolo cu sentimentul că tatăl său credea în el.
Era cam pe vremea când copiii noștri adulți au început să vină acasă, cu soții sau soțiile lor, duminica la cină. În timpul săptămânii, făceam liste în mintea mea cu lucruri pe care le puteam spune lor duminica, cum ar fi: „Poate încercați să ajutați mai mult cu copiii când sunteți acasă” sau „Nu uitați să fiți buni ascultători”.
Când am citit afirmația fratelui Maxwell, am aruncat listele și am redus la tăcere acel glas critic, astfel că, atunci când îmi vedeam copiii adulți pentru un scurt timp în fiecare săptămână, mă concentram asupra multor lucruri pozitive pe care le făceau deja. Când fiul nostru mai mare, Ryan, a decedat câțiva ani mai târziu, îmi amintesc că am fost recunoscătoare că timpul petrecut împreună a fost mai fericit și mai pozitiv.
Înainte de a interacționa cu o persoană dragă, ne putem adresa întrebarea: „Este ceea ce urmează să fac sau să spun util sau supărător?”. Cuvintele noastre sunt una dintre superputerile noastre, iar membrii familiei sunt asemenea tablelor de scris, stând în fața noastră spunând: „Scrie ce crezi despre mine!”. Aceste mesaje, fie intenționate, fie neintenționate, trebuie să fie pline de speranță și încurajatoare.5
Datoria noastră nu este de a învăța pe cineva care trece printr-o perioadă grea că este slab sau dezamăgitor. Uneori ne simțim îndemnați să corectăm, dar, haideți ca, de cele mai multe ori, să le spunem celor dragi, în moduri rostite și nerostite, mesajele pe care tânjesc să le audă: „Familia noastră este întreagă și completă pentru că tu faci parte din ea. Vei fi iubit tot restul vieții tale – indiferent de situație”.
Uneori, avem nevoie de empatie mai mult decât de sfaturi; de a asculta mai mult decât de a ține o prelegere; de cineva care ascultă și se întreabă: „Cum ar trebui să mă simt eu ca să spun ceea ce tocmai au spus ei?”.
Aduceți-vă aminte că familiile sunt un laborator dat de Dumnezeu în care încercăm să înțelegem lucrurile, așadar pașii greșiți și calculele greșite nu sunt doar posibile, ci probabile. Și nu ar fi interesant dacă, la sfârșitul vieții noastre, am putea vedea că acele relații, chiar acele momente de încercare, ar fi tocmai lucrurile care ne-au ajutat să devenim mai asemănători Salvatorului nostru? Fiecare interacțiune dificilă este o ocazie de a învăța cum să iubim în mod mai profund – în modul în care iubește Dumnezeu.6
Haideți să micșorăm imaginea pentru a vedea relațiile de familie ca pe un mijloc puternic care ne învață lecțiile pe care am venit aici să le învățăm în timp ce ne întoarcem către Salvator.
Să recunoaștem că, într-o lume decăzută, nu există nicio modalitate de a fi un soț sau o soție, un părinte, un fiu sau o fiică, un nepot sau o nepoată, un mentor sau un prieten perfect, dar există un milion de modalități de a fi unul bun.7 Să rămânem la pom, să luăm din dragostea lui Dumnezeu și să o împărtășim. Ridicându-i pe cei din jurul nostru, ne înălțăm împreună.
Din nefericire, amintirea faptului de a mânca din fruct nu este suficientă; trebuie să luăm din nou și din nou în moduri care să ne regleze lentilele și să ne conecteze la imaginea de ansamblu cerească – deschizând scripturile, care sunt pline de lumină, pentru a alunga întunericul, stând în genunchi până când rugăciunea noastră obișnuită devine puternică. Acesta este momentul în care inima se înmoaie și începem să vedem așa cum vede Dumnezeu.
În aceste zile din urmă, poate că cea mai mare lucrare pe care o facem va fi cu cei dragi nouă – oameni buni care trăiesc într-o lume ticăloasă. Speranța noastră schimbă modul în care ei se văd pe ei înșiși și cine sunt cu adevărat. Și, prin această lentilă a dragostei, ei vor vedea cine vor deveni.
Dar dușmanul nu dorește ca noi sau cei dragi să ne întoarcem împreună acasă. Și, deoarece trăim pe o planetă care este legată de timp și de un număr limitat de ani8, el încearcă să perpetueze în noi un sentiment foarte real de panică. Este greu de observat, când imaginea noastră este mărită, că direcția noastră contează mai mult decât viteza noastră.
Nu uitați: „Dacă vreți să mergeți repede, mergeți singuri. Dacă vreți să mergeți departe, mergeți împreună”9. Din fericire, Dumnezeul pe care Îl preaslăvim nu este condiționat de timp. El vede cine sunt cu adevărat cei dragi nouă și cine suntem noi cu adevărat.10 Așa că El este răbdător cu noi, sperând că și noi vom fi răbdători unii cu alții.
Recunosc că sunt momente în care Pământul, căminul nostru temporal, pare a fi o insulă a întristării – momente în care am un ochi al credinței iar celălalt ochi plânge.11 Cunoașteți acest sentiment?
L-am simțit marți.
Putem, în schimb, să alegem atitudinea plină de credință a profetului nostru atunci când el promite miracole în familiile noastre? Dacă facem aceasta, bucuria noastră va crește, chiar dacă problemele cresc. El promite că putem trăi acum experiența efectului imaginii de ansamblu, indiferent de circumstanțele noastre.12
A avea acest ochi al credinței acum este o redobândire sau un ecou al credinței pe care am avut-o înainte de a veni pe această planetă. Ea trece dincolo de incertitudinea de moment, permițându-ne „să facem cu voioșie toate lucrurile care stau în puterea noastră; și atunci, putem sta neclintiți”13.
Există ceva dificil în viața dumneavoastră acum, ceva ce sunteți îngrijorați că nu poate fi rezolvat? Fără ochiul credinței, am putea avea impresia că Dumnezeu a pierdut controlul asupra lucrurilor. Este acest lucru adevărat?
Sau poate că teama dumneavoastră cea mai mare este că veți trece prin această perioadă grea de unul singur, dar aceasta ar însemna că Dumnezeu v-a abandonat. Este acest lucru adevărat?
Mărturia mea este că Salvatorul are capacitatea, datorită ispășirii Sale, de a transforma orice coșmar prin care treceți într-o binecuvântare. El ne-a promis „cu un legământ imuabil” că, pe măsură ce ne străduim să-L iubim și să-L urmăm, „toate lucrurile pe care [noi] le-am suferit vor lucra împreună spre binele [nostru]”14. Toate lucrurile.
Și, pentru că suntem copii ai legământului, putem cere acum acest sentiment de speranță!
Deși familiile noastre nu sunt perfecte, ne putem perfecționa dragostea față de alții până când ea devine o dragoste constantă, neschimbătoare, orice fel de dragoste – acea dragoste care susține schimbarea și permite creșterea și întoarcerea.
Este lucrarea Salvatorului de a-i aduce înapoi pe cei dragi ai noștri. Este lucrarea Sa și timpul ales de El. Lucrarea noastră este să oferim speranță și o inimă la care să se poată întoarce acasă. „Noi nu avem nici autoritatea [lui Dumnezeu] de a condamna, nici puterea Sa de a mântui, ci am fost autorizați să exercităm dragostea Sa”15. Președintele Nelson ne-a învățat, de asemenea, că ceilalți au nevoie de dragostea noastră mai mult decât de judecata noastră. „Ei trebuie să simtă dragostea pură a lui Isus Hristos reflectată în cuvintele și faptele [noastre]”16.
Dragostea schimbă inima. Este cea mai pură motivație dintre toate, iar ceilalți o pot simți. Fie ca noi să credem cu tărie aceste cuvinte profetice rostite acum 50 de ani: „Niciun cămin nu este un eșec dacă nu renunță să continue să încerce”17. Cu siguranță, cei care iubesc cel mai mult și pentru o perioadă mai lungă câștigă!
În familiile de pe pământ, facem doar ceea ce Dumnezeu a făcut cu noi, arătând calea și sperând că cei dragi ai noștri vor merge în acea direcție, știind că pot alege drumul pe care să călătorească.
Și, când vor trece de cealaltă parte a vălului și se vor apropia de acea „atracție gravitațională” plină de dragoste a căminului lor ceresc18, cred că acesta le va fi familiar datorită modului în care au fost iubiți aici.
Haideți să folosim acele lentilele ce oferă imaginea de ansamblu și să vedem oamenii pe care îi iubim și alături de care trăim ca pe niște prieteni cu care avem multe în comun pe această planetă frumoasă.
Dumneavoastră și cu mine? Noi putem face aceasta! Putem rămâne puternici și spera în continuare! Putem sta lângă pom și lua din fruct cu zâmbetul pe buze, lăsând lumina lui Hristos din ochii noștri să devină ceva pe care ceilalți se pot baza în clipele lor cele mai întunecate. Pe măsură ce vor vedea lumina manifestată în înfățișarea noastră, vor fi atrași de ea. Apoi, îi putem ajuta să-și concentreze din nou atenția asupra sursei originale de dragoste și lumină, „Luceafărul strălucitor de dimineață”, Isus Hristos19.
Depun mărturie că acestea – toate acestea – se vor rezolva mult mai bine decât ne-am putea imagina vreodată! Cu ochiul credinței îndreptat către Isus Hristos, fie ca noi să vedem că totul va fi bine în cele din urmă și să simțim că totul va fi bine chiar acum. În numele lui Isus Hristos, amin.