Nu este niciodată prea devreme şi niciodată prea târziu
Vârstnicul Bradley D. Foster
din Cei Şaptezeci
Nu este niciodată prea devreme şi niciodată prea târziu să conducem, să îndrumăm şi să mergem alături de copiii noştri, deoarece familiile sunt eterne.
Dragi fraţi şi surori, noi suntem implicaţi într-o bătălie cu lumea. În trecut, lumea concura pentru energia şi timpul copiilor noştri. Azi, se luptă pentru identitatea lor şi încearcă să le spună ce să gândească. Multe glasuri sonore şi binecunoscute încearcă să definească cine sunt copiii noştri şi ceea ce ar trebui ei să creadă. Noi nu putem lăsa societatea să schimbe înfăţişarea familiei noastre după imaginea lumii. Trebuie să câştigăm această bătălie. Totul depinde de aceasta.
În Biserică, copiii cântă un imn care îi învaţă despre adevărata lor identitate: „Copil al Domnului, El m-a trimis aici, mi-a dat o casă pe pământ cu dragi şi scumpi părinţi”. Apoi, copiii ne roagă: „Vino să fii lângă mine, drumul să-mi arăţi… Ajută-mă cât nu-i târziu voia să-I împlinesc”.
La ultima conferinţă generală, preşedintele Russell M. Nelson ne-a învăţat că, de-acum încolo, trebuie să fim „un părinte atent”. Acestea sunt vremuri grele. Dar vestea bună este faptul că Dumnezeu ştia că aceasta va fi situaţia şi El ne-a dat sfaturi în scripturi pentru a şti cum să-i ajutăm pe copiii şi nepoţii noştri.
În Cartea lui Mormon, citim că Salvatorul le-a apărut nefiţilor. El a adunat copiii în jurul Său. El i-a binecuvântat, S-a rugat pentru ei şi a plâns. Apoi, El a spus părinţilor lor: „Iată-i pe cei mici ai voştri”.
Cuvântul iată înseamnă să priveşti şi să vezi. Ce dorea Isus ca părinţii să vadă în copiii lor? Dorea ca părinţii să recunoască potenţialul divin al copiilor lor?
Ce vrea Salvatorul să vedem în copiii noştri şi nepoţii noştri când privim, astăzi, la ei? Recunoaştem noi că cel mai mare grup de simpatizanţi ai Bisericii sunt copiii noştri? Ce putem face pentru a realiza convertirea lor de durată?
În Evanghelia după Matei, Salvatorul ne învaţă despre convertirea de durată. O mulţime de oameni se strânseseră lângă Marea Galileii să-L asculte cum propovăduia.
Cu această ocazie, Isus a spus o poveste despre plantarea seminţelor – pilda semănătorului. Explicându-le ucenicilor Săi şi, în cele din urmă, nouă, El a spus: „Când un om aude cuvântul privitor la împărăţie, şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui”. Mesajul pentru părinţi este clar: este o diferenţă între a asculta şi a înţelege. Atunci când copiii noştri ascultă, dar nu înţeleg Evanghelia, lui Satana îi rămâne deschisă uşa pentru a îndepărta din inimile lor adevărurile Evangheliei.
Totuşi, dacă îi putem ajuta să-şi dezvolte rădăcini profunde ale unei convertiri puternice, atunci, în căldura zilei, când viaţa devine grea, şi cu siguranţă va deveni, Evanghelia lui Isus Hristos le poate asigura în interiorul lor ceva care nu poate fi afectat de influenţe externe. Cum putem să ne asigurăm că aceste adevăruri puternice nu intră pe o ureche şi ies pe cealaltă? Doar să asculţi cuvintele poate să nu fie destul.
Noi toţi ştim că, mereu, cuvintele se metamorfozează. Uneori ceea ce cred ei că au auzit nu este ceea ce am vrut noi să spunem. Puteţi să spuneţi copiilor mici: „Parcă eşti o placă spartă”. Probabil că ei ar răspunde: „Tată, ce este o placă?”.
Tatăl nostru Ceresc doreşte să avem succes, deoarece într-adevăr, la urma urmei, copiii au fost ai Săi înainte de a fi ai noştri. În calitate de părinţi în Sion, aţi primit darul Duhului Sfânt. Când vă rugaţi pentru îndrumare, „[vi se vor] arăta toate lucrurile pe care trebuie să le faceţi” atunci când predaţi copiilor dumneavoastră. În timpul desfăşurării procesului de predare, „puterea Duhului Sfânt îi duce vorba în inimile copiilor”.
Nu mă pot gândi la un exemplu mai bun de a da ajutor cuiva să obţină înţelegere decât la cel din povestirea lui Hellen Keller. Ea era oarbă şi surdă şi trăia într-o lume care era întunecată şi tăcută. O învăţătoare, pe nume Anne Sullivan, a venit să o ajute. Cum aţi preda unui copil care nu vă poate vedea şi nu vă poate auzi?
Un timp îndelungat, Anne s-a străduit să comunice cu Helen. Într-o zi, în jurul prânzului, ea a luat-o afară, la pompa de apă. Ea a pus una dintre mâinile lui Helen sub pompa de apă şi a început să pompeze apa. Apoi, pe cealaltă palmă a ei, Anne a scris cuvântul A-P-Ă. Nimic nu s-a întâmplat. Ea a încercat din nou. A-P-Ă. Helen a strâns mâna lui Anne, deoarece ea începea să înţeleagă. Până la căderea nopţii, ea învăţase 30 de cuvinte. În decurs de câteva luni, ea învăţase 600 de cuvinte şi a putut să citească în scrierea Braille. Helen Keller a continuat, a obţinut o diplomă de la colegiu şi a ajutat la schimbarea lumii pentru oameni care nu puteau să vadă sau să audă. A fost un miracol, iar învăţătoarea ei a fost cea care a înfăptuit miracolul, exact cum veţi fi şi dumneavoastră, părinţi.
Am văzut rezultatele unui alt minunat învăţător în timp ce slujeam ca preşedinte al unui ţăruş al tinerilor adulţi necăsătoriţi la BYU – Idaho. Acea experienţă mi-a schimbat viaţa. Într-o seară de marţi, am intervievat un tânăr, numit Pablo, din Mexico City, care dorea să slujească în misiune. I-am adresat întrebări despre mărturia lui şi dorinţa de a sluji. Răspunsurile lui la întrebări au fost perfecte. Apoi, l-am întrebat despre demnitatea lui. Răspunsurile au fost corecte. De fapt, au fost atât de bune, încât m-am întrebat: „Poate nu înţelege ceea ce l-am întrebat”. Deci, am reformulat întrebările şi am constatat că el ştia exact ce am vrut să spun şi că a fost complet sincer.
Am fost atât de impresionat de acest tânăr, încât l-am întrebat: „Pablo, cine te-a ajutat să ajungi în acest moment al vieţii tale şi să calci atât de drept în faţa lui Dumnezeu?”.
El mi-a răspuns: „Tatăl meu”.
I-am spus: „Pablo, spune-mi povestea ta”.
Pablo a continuat: „Când aveam nouă ani, tatăl meu m-a luat deoparte şi mi-a spus: «Pablo, şi eu am avut odată nouă ani. Uite câteva lucruri cu care, poate, te vei confrunta. Vei vedea oameni copiind la şcoală. Poţi fi printre oameni care înjură. Probabil vor fi zile în care nu vei dori să mergi la Biserică. Când se vor întâmpla aceste lucruri – sau orice altceva care te tulbură – vreau să vii şi să vorbeşti cu mine şi eu te voi ajuta să treci peste ele. Şi apoi, îţi voi spune ce urmează»”.
„Deci, Pablo, ce ţi-a spus când aveai 10 ani?”.
„Ei bine, m-a avertizat cu privire la pornografie şi glume proaste.”
„Şi când aveai 11 ani?”, am întrebat.
„El m-a avertizat despre lucruri care pot da dependenţă şi mi-a amintit să folosesc libertatea mea de a alege.”
Aici a fost un tată, an după an, „rând după rând; aici puţin şi acolo puţin”, care l-a ajutat pe fiul său nu doar să audă, ci să şi înţeleagă. Tatăl lui Pablo cunoştea copiii şi faptul că ei învaţă când sunt pregătiţi să înveţe, şi nu atunci când noi suntem pregătiţi să îi învăţăm. Am fost foarte mândru de Pablo când, în acea seară, am trimis cererea lui, dar am fost chiar mai mândru de tatăl lui Pablo.
Când conduceam maşina spre casă, în acea seară, m-am întrebat: „Ce fel de tată va fi Pablo?”. Şi răspunsul a fost clar: „El va fi la fel ca tatăl său”. Isus a spus: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând”. Acesta este modelul potrivit căruia Tatăl Ceresc îi binecuvântează pe copiii Săi din generaţie în generaţie.
În timp ce am continuat să mă gândesc la experienţa avută cu Pablo, m-am întristat deoarece cele patru fiice ale mele crescuseră, iar cei nouă nepoţi pe care-i aveam nu locuiau aproape. Apoi, m-am gândit: „Cum aş putea să-i ajut vreodată la fel cum tatăl lui Pablo l-a ajutat? Nu trecuse prea mult timp?”. În timp ce m-am rugat în inima mea, Spiritul mi-a şoptit acest adevăr profund: „Nu este niciodată prea devreme şi niciodată prea târziu să începi acest proces important”. Am înţeles imediat ce înseamnă aceasta. Aşteptam cu nerăbdare să ajung acasă. Am rugat-o pe soţia mea, Sharol, să telefoneze tuturor copiilor noştri şi să le spună că trebuie să ne întâlnim; trebuia să le spun ceva foarte important.
Am început cu fiica noastră cea mare şi soţul ei şi am spus: „Mama voastră şi cu mine dorim să ştiţi că am fost, odată, de vârsta voastră. Aveam 31 de ani şi o mică familie. Ştim că veţi întâmpina unele probleme. Poate fi o problemă financiară sau de sănătate. Pot fi momente în care să vă îndoiţi de crezurile voastre. Poate veţi fi copleşiţi de problemele vieţii. Când aceste lucruri se întâmplă, vrem să veniţi şi să vorbiţi cu noi. Vă vom ajuta să treceţi peste acestea. Nu vrem să ne amestecăm în viaţa voastră tot timpul, dar dorim să ştiţi că întotdeauna vă sprijinim. Şi în timp ce suntem împreună, doresc să vă povestesc despre un interviu pe care tocmai l-am avut cu un tânăr, numit Pablo”.
După povestire, am spus: „Nu vrem ca voi să omiteţi să-i ajutaţi pe copiii voştri şi nepoţii noştri să înţeleagă aceste adevăruri importante”.
Dragi fraţi şi surori, acum înţeleg mult mai bine ce aşteaptă Domnul de la mine să fac, în calitatea mea de tată şi bunic, pentru a-mi ajuta familia nu doar să audă, ci şi să înţeleagă.
Pe măsură ce îmbătrânesc, reflectez la aceste cuvinte:
Ştiu că nu pot să întorc timpul înapoi, dar ştiu acum – că nu este niciodată prea devreme şi niciodată prea târziu – să conduc, să îndrum şi să merg alături de copiii noştri, deoarece familiile sunt eterne.
Este mărturia mea că Tatăl nostru ne-a iubit atât de mult, încât a trimis pe Sigurul Său Fiu Născut să trăiască viaţa unui muritor, astfel încât Isus să ne poată spune: „Am fost unde sunteţi voi, ştiu ce urmează şi vă voi ajuta să treceţi prin aceasta”. Ştiu că o va face! În numele lui Isus Hristos, amin.