Să ne aducem aminte în cine ne-am pus nădejdea
Vârstnicul Allen D. Haynie
din Cei Şaptezeci
Speranţa noastră de a locui din nou cu Tatăl depinde de ispăşirea lui Isus Hristos.
Când aveam nouă ani, bunica mea din partea mamei, cu părul alb şi înălţimea de un metru şi jumătate, a venit să petreacă câteva săptămâni cu noi. Într-o după-amiază, în timp ce era la noi, cei doi fraţi mai mari ai mei şi cu mine am hotărât să săpăm o groapă într-un câmp peste drum de casa noastră. Nu ştiu de ce am făcut-o; uneori băieţii sapă gropi. Ne-am cam murdărit, dar nu atât de tare încât să avem probleme. Alţi băieţi din cartier au văzut cât era de interesant să sapi o groapă şi au venit să ne ajute. Apoi, ne-am murdărit şi mai mult cu toţii. Pământul era tare, aşadar am adus un furtun de grădină şi am pus puţină apă în groapă pentru a-l înmuia. Ne-am umplut de noroi în timp ce săpam, dar am reuşit să facem groapa mai adâncă.
Cineva din grupul nostru a hotărât că ar trebui să transformăm groapa într-o piscină, aşa că am umplut-o cu apă. Fiind cel mai mic şi dorind să fiu acceptat, m-am lăsat convins să sar şi să o încerc. În acel moment, eram foarte murdar. Nu am plănuit de la început să fiu acoperit cu noroi, dar aşa am sfârşit.
Când s-a făcut frig, am traversat strada cu gândul să intru în casă. Bunica mea m-a întâmpinat la uşa de la intrare şi nu m-a lăsat să intru. Mi-a spus că, dacă mă lasă înăuntru, voi umple casa cu noroi şi ea tocmai făcuse curat. Deci am făcut ce ar face orice copil de nouă ani într-o astfel de situaţie, am alergat spre uşa din spate, însă ea a fost mai rapidă decât credeam. M-am înfuriat, am dat din picioare şi i-am cerut să mă lase în casă, dar uşa a rămas închisă.
Eram ud, plin de noroi şi-mi era frig, iar în imaginaţia mea de copil am crezut că voi muri în propria-mi curte. În cele din urmă, am întrebat-o ce trebuia să fac pentru a intra în casă. Până să-mi dau seama ce se întâmpla, bunica mă uda cu un furtun în curtea din spatele casei. După un timp, care mi s-a părut o veşnicie, bunica mea a hotărât că sunt destul de curat şi m-a lăsat să intru în casă. Era cald înăuntru şi m-am îmbrăcat cu haine uscate şi curate.
Având această pildă din viaţa reală în minte, vă rog să vă gândiţi la următoarele cuvinte ale lui Isus Hristos: „Şi niciun lucru necurat nu poate intra în împărăţia Lui; de aceea, nimic nu va intra în odihna Lui, în afară de aceia care şi-au spălat veşmintele în sângele Meu datorită credinţei lor şi a pocăirii de toate păcatele lor şi a fidelităţii lor până la sfârşit”.
Nu a fost plăcut, nici confortabil să stau în curtea casei mele şi să fiu udat cu furtunul de bunica mea. Pierderea ocaziei de a ne întoarce şi a fi cu Tatăl nostru din Cer deoarece alegem să rămânem într-o groapă de păcat ar fi tragică. Nu trebuie să ne înşelăm pe noi înşine cu privire la condiţiile necesare pentru a ne întoarce şi a rămâne în prezenţa Tatălui nostru din Cer. Trebuie să fim curaţi.
Înainte de a veni pe acest pământ, am participat, ca fiice şi fii de spirit ai lui Dumnezeu, la un mare consiliu. Fiecare dintre noi a fost atent şi niciunul nu a adormit. În acel consiliu, Tatăl nostru din Cer a prezentat un plan. Pentru că, potrivit planului, ne era garantată libertatea de a alege şi trebuia să învăţăm din experienţa proprie şi nu doar din a Lui, Tatăl a ştiut că vom păcătui. A ştiut, de asemenea, că păcatul ne va face să nu mai fim curaţi şi să nu putem să ne întoarcem în prezenţa Sa deoarece acolo unde locuieşte El, este mai curat decât într-o casă în care bunica mea a făcut curăţenie.
Deoarece Tatăl nostru din Cer ne iubeşte şi are ca scop „să realizeze nemurirea [noastră] şi viaţa [noastră] veşnică”, planul Său include rolul unui Salvator – cineva care ne poate ajuta să devenim curaţi indiferent de cât de murdari am devenit. Când Tatăl nostru din Cer a anunţat nevoia de a avea un Salvator, cred că toţi ne-am întors şi ne-am uitat la Isus Hristos, Întâiul Născut în Spirit, Cel care progresase până când a devenit ca Tatăl. Cred că noi toţi am ştiut că trebuia să fie El, că niciunul dintre noi nu putea să facă acest lucru, dar că El putea şi El dorea.
În grădina Ghetsimani şi pe crucea de pe Golgota, Isus Hristos a suferit atât în trup, cât şi în spirit, a tremurat de durere, a sângerat din fiecare por, s-a rugat Tatălui să îndepărteze paharul amar de la El, şi totuşi El a băut. De ce a făcut aceasta? El a spus că a dorit să-L slăvească pe Tatăl şi să ducă la bun sfârşit „tot ce [a] pregătit pentru copiii oamenilor”. A vrut să-şi ţină legământul şi să facă posibilă întoarcerea noastră acasă. Ce ne cere să facem în schimb? Pur şi simplu, ne roagă să ne mărturisim păcatele şi să ne pocăim pentru ca noi să nu trebuiască să suferim aşa cum a suferit El. El ne invită să devenim curaţi ca să nu fim lăsaţi în afara casei Tatălui Ceresc.
Deşi, în viaţă, este de preferat să evităm păcatul, în ceea ce priveşte eficacitatea ispăşirii lui Isus Hristos, nu contează ce păcate am comis sau cât de adânc ne-am scufundat în acel abis proverbial. Nu contează dacă ne este ruşine sau ne simţim stânjeniţi din cauza păcatelor care, după cum a spus profetul Nefi, te „stăpânesc aşa de uşor”. Nu contează că, din când în când, ne-am dat dreptul de întâi născut pe o farfurie cu ciorbă de linte.
Ceea ce contează este faptul că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit „dureri şi suferinţe şi ispite de toate felurile” pentru ca „să ştie, în ce priveşte trupul, cum să-i ajute pe oameni”. Ceea ce contează este că El a fost dornic să coboare de bunăvoie, să vină pe acest pământ şi să coboare „sub toate lucrurile” şi să sufere „opoziţie mai puternică decât a suferit vreun om” vreodată. Ceea ce contează este că Hristos pledează cazul nostru înaintea Tatălui, spunând: „Tată, iată suferinţele şi moartea Celui care nu a păcătuit, de care Tu eşti foarte mulţumit … de aceea, Tată, cruţă-i pe aceşti fraţi ai Mei care cred în numele Meu, ca să poată veni la Mine şi să aibă viaţă nepieritoare”. Aceasta este ceea ce contează cu adevărat şi ceea ce ar trebui să ne dea tuturor speranţă reînnoită şi hotărârea de a încerca din nou, deoarece El nu ne-a uitat.
Depun mărturie că Salvatorul nu ne va întoarce spatele niciodată când Îl căutăm cu umilinţă pentru a ne pocăi; nu ne va considera niciodată o cauză pierdută; nu va spune niciodată: „O, nu, iar tu!”; nu ne va respinge niciodată din cauză că nu înţelege cât de greu este să eviţi păcatul. El înţelege totul perfect, inclusiv sentimentele de tristeţe, de ruşine şi de frustrare care sunt consecinţa inevitabilă a păcatului.
Pocăinţa este reală şi funcţionează. Nu este o experienţă născocită sau produsul „unei minţi înfierbântate”. Are puterea de a ridica poveri şi de a le înlocui cu speranţă. Poate duce la o schimbare mare în inimă care ne face să „nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat”. Este necesar ca pocăinţa să nu fie uşoară. De obicei, lucrurile de importanţă eternă nu sunt uşoare. Însă merită osteneala. După cum a mărturisit preşedintele Boyd K. Packer în ultima sa cuvântare adresată Celor Şaptezeci ai Bisericii: „Iată care este ideea: ispăşirea nu lasă urme. Tot ce repară, e bun reparat… Ispăşirea nu lasă urme. Ea doar vindecă, şi ceea ce vindecă, rămâne vindecat”.
Şi speranţa noastră de a trăi din nou în prezenţa Tatălui depinde de ispăşirea lui Isus Hristos, de dorinţa singurei Fiinţe fără de păcat de a lua asupra Sa, fapt în totalitate opus cerinţelor dreptăţii, greutatea colectivă a greşelilor întregii omeniri, inclusiv acele păcate pentru care unele fiice şi unii fii ai lui Dumnezeu aleg să sufere singuri.
În calitate de membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, atribuim mai multă putere ispăşirii Salvatorului decât majoritatea altor oameni, deoarece ştim că, dacă facem legăminte, ne pocăim în mod continuu şi îndurăm până la sfârşit, El ne va face moştenitori împreună cu El şi, la fel ca El, vom primi tot ceea ce are Tatăl. Aceasta este o doctrină spectaculoasă şi totuşi este adevărată. Ispăşirea lui Isus Hristos face ca invitaţia Salvatorului: „Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru care este în ceruri este desăvârşit” să fie cât se poate de posibilă, nu frustrant de greu de atins.
Scripturile ne învaţă că fiecare persoană trebuie „să fie judecată după sfânta judecată a lui Dumnezeu”. În ziua aceea, nu ne vom putea ascunde într-un grup mai mare sau acuza pe alţii pentru necurăţia noastră. Din fericire, scripturile ne învaţă, de asemenea, că Isus Hristos, care a suferit pentru păcatele noastre, care este avocatul nostru la Tatăl, care ne numeşte prietenii Săi, care ne iubeşte până la sfârşit, va fi, la final, judecătorul nostru. Una dintre binecuvântările ispăşirii lui Isus Hristos pe care deseori o trecem cu vederea este că „Tatăl… toată judecata a dat-o Fiului”.
Fraţi şi surori, dacă vă simţiţi descurajaţi sau dacă vă întrebaţi dacă veţi putea vreodată ieşi din groapa spirituală pe care aţi săpat-o, vă rog să vă aduceţi aminte cine stă „între [noi] şi dreptate”, cine este „plin de îndurare pentru copiii oamenilor” şi cine a luat asupra Sa nelegiuirile şi încălcările şi păcatele noastre şi a „[satisfăcut] cerinţele dreptăţii”. Cu alte cuvinte, la fel cum a făcut Nefi în momentul său de îndoială, pur şi simplu, aduceţi-vă aminte „în cine [v-aţi] pus nădejdea”, chiar în Isus Hristos, şi apoi pocăiţi-vă şi bucuraţi-vă din nou de „o strălucire perfectă a speranţei” În numele lui Isus Hristos, amin.