Cuvântul plăcut al lui Dumnezeu

Vârstnicul Francisco J. Viñas

din Cei Şaptezeci

Cuvântul plăcut al lui Dumnezeu ne arată nevoia de pocăinţă continuă în vieţile noastre, pentru ca noi să avem parte de influenţa Duhului Sfânt.

Mulţi dintre noi care ne-am adunat să participăm la această conferinţă am venit „să [ascultăm] cuvântul plăcut al lui Dumnezeu, da, cuvântul care vindecă sufletul rănit” (Iacov 2:8). Acel cuvânt poate fi găsit în scripturi şi în mesajele de la conducătorii noştri, aducându-ne speranţă şi alinare în întunericul suferinţei.

Prin intermediul experienţei noastre în viaţă, învăţăm că bucuria în această lume nu este deplină, dar în Isus Hristos bucuria noastră este deplină (vezi D&L 101:36). El ne va da tărie astfel, încât să nu trebuiască să avem parte de niciun fel de suferinţe, decât dacă sunt absorbite în bucuria Sa (vezi Alma 31:38).

Inimile noastre pot fi îndurerate când vedem pe cineva drag suferind din cauza durerilor unei boli teribile.

Decesul unei persoane dragi poate lăsa un gol în sufletul nostru.

Când unii dintre copiii noştri se îndepărtează de calea Evangheliei, noi putem să avem sentimente de vinovăţie şi incertitudine cu privire la destinul lor etern.

Speranţa de a avea o căsătorie celestială şi de a întemeia o familie în această viaţă poate să se micşoreze odată cu trecerea timpului.

Abuzul din partea celor care ar trebui să ne iubească pot lăsa cicatrici foarte adânci în sufletul nostru.

Infidelitatea unui soţ sau unei soţii poate distruge relaţia care am sperat că va fi eternă.

Acestea şi multe alte suferinţe inerente acestei stări de încercare ne fac uneori să ne adresăm aceeaşi întrebare pe care a adresat-o profetul Joseph Smith: „O, Dumnezeule, unde eşti Tu?” (D&L 121:1).

În timpul acelor momente dificile din viaţa noastră, cuvântul plăcut al lui Dumnezeu care vindecă sufletul rănit aduce următorul mesaj de alinare inimii şi minţii noastre:

„Pacea să fie în sufletul tău; adversităţile şi suferinţele tale vor fi numai pentru un scurt timp;

Şi, după aceea, dacă înduri bine, Dumnezeu te va exalta în cer” (D&L 121:7–8).

Cuvântul plăcut al lui Dumnezeu ne umple cu speranţă, deoarece ştim că cei care sunt credincioşi în suferinţă vor avea răsplata mai mare în împărăţia cerului şi că „după multă suferinţă vin binecuvântările” (vezi D&L 58:3–4).

Cuvântul plăcut al lui Dumnezeu, care ne este transmisă prin profeţi, ne asigură că pecetluirea noastră eternă, susţinută de supunerea noastră faţă de promisiunile divine care ne-au fost date în măsura în care slujim cu mult curaj în cauza adevărului, ne va binecuvânta atât pe noi, cât şi pe urmaşii noştri (vezi Orson F. Whitney, în Conference Report, apr. 1929, p. 110).

El ne asigură, de asemenea, că, după ce am trăit o viaţă devotată, nu vom pierde nicio binecuvântare pentru că nu am făcut anumite lucruri, dacă nu ni s-a dat niciodată ocazia de a le face. Dacă am trăit cu credinţă până în momentul morţii noastre, „vom avea parte de toate binecuvântările, exaltarea şi slava pe care orice bărbat sau femeie [care a avut parte de acea ocazie] le va avea” (Vezi The Teachings of Lorenzo Snow, redactată de Clyde J. Williams [1984], p. 138).

Aşadar, este important să înţelegem că suferinţa şi necazul pot fi prezente în viaţa noastră dacă nu ne pocăim cu adevărat de păcatele noastre. Preşedintele Marion G. Romney ne-a învăţat: „Suferinţa şi durerea îndurate de oamenii acestui pământ este rezultatul păcatelor pentru care nu s-au pocăit şi pe care nu au încetat să le facă … Aşa cum păcatul este însoţit de suferinţă şi tristeţe, tot aşa iertarea păcatelor este însoţită de fericire şi bucurie” (în Conference Report, apr. 1959, p. 11).

De ce avem parte de suferinţă şi durere dacă nu ne pocăim?

Unul dintre posibilele răspunsuri este acela că, „o pedeapsă a fost stabilită şi o lege dreaptă dată, care i-a adus omului remuşcări de conştiinţă” (Alma 42:18; vezi, de asemenea, versetul 16). Profetul Joseph Smith ne-a învăţat că ne condamnăm singuri şi că acel chin provocat de dezamăgirea din mintea noastră este la fel de dureros ca şi cel provocat de iazul arzând cu foc şi pucioasă (vezi Învăţături ale preşedinţilor Bisericii: Joseph Smith [2007], p. 236).

Dacă încercăm să ne liniştim conştiinţa încercând „să [ne scuzăm pe noi înşine]… câtuşi de puţin din cauza păcatelor [noastre]” (Alma 42:30) sau încercând să le ascundem, singurul lucru pe care-l vom realiza este acela de a jigni Spiritul (vezi D&L 121:37) şi de a ne amâna pocăinţa. Acest tip de alinare, pe lângă faptul că este doar temporară, va aduce, în final, mai multă durere şi mâhnire în vieţile noastre şi ne va micşora posibilitatea de a fi iertaţi de păcatele noastre.

Pentru acest tip de suferinţă, cuvântul plăcut al lui Dumnezeu aduce, de asemenea, alinare şi speranţă; acesta ne spune că există alinare pentru durerea cauzată de efectele păcatului. Această alinare are drept sursă sacrificiul ispăşitor al lui Isus Hristos şi are efect dacă exercităm credinţă în El, ne pocăim şi ne supunem poruncilor Sale.

Este important să înţelegem că, asemenea iertării păcatelor, pocăinţa este un proces şi nu ceva care are loc într-un singur moment dat. Necesită consecvenţă în fiecare dintre paşii ei.

De exemplu, când luăm din împărtăşanie, Îi arătăm Domnului că ne vom aminti întotdeauna de El şi vom ţine poruncile Sale. Aceasta este o exprimare a intenţiei noastre sincere.

Momentul în care începem să ne amintim de El şi să ţinem poruncile Sale în fiecare zi – şi nu doar în ziua de sabat – este cel în care iertarea păcatelor noastre începe să aibă efect în mod treptat, iar promisiunea Lui de a avea Spiritul Său cu noi începe să se îndeplinească.

Fără supunerea adecvată care trebuie să ne însoţească intenţia, efectul iertării poate să dispară după scurt timp şi Spiritul începe să se retragă. Vom fi în pericolul de a-L cinsti pe El cu buzele noastre, în timp ce ne îndepărtăm inimile de la El (vezi 2 Nefi 27:25).

Pe lângă faptul că ne alină, cuvântul plăcut al lui Dumnezeu ne avertizează că acest proces de a fi iertaţi pentru păcatele noastre poate fi întrerupt când suntem ademeniţi „în deşertăciunile lumii” şi poate fi reluat prin credinţă, dacă ne pocăim cu sinceritate şi ne umilim (vezi D&L 20:5–6).

Care pot fi unele dintre acele deşertăciuni care pot interveni în procesul de a fi iertaţi de păcatele noastre şi care sunt asociate cu ţinera zilei de sabat sfântă?

Printre exemple se numără întârzierea la adunarea de împărtăşanie fără un motiv întemeiat; participarea, fără să ne fi examinat înainte, pentru a mânca din pâine şi a bea din apă nefiind demni (vezi 1 Corinteni 11:28); şi sosirea fără să ne fi mărturisit mai întâi păcatele şi fără să-L fi rugat pe Dumnezeu să ni le ierte.

Alte exemple: a nu fi pioşi trimiţând mesaje pe dispozitive electronice, a părăsi adunarea după ce am luat din împărtăşanie şi a desfăşura activităţi în cadrul căminelor noastre care nu sunt potrivite pentru acea zi sacră.

Care ar putea fi unul dintre motivele pentru care noi, ştiind toate lucrurile acestea, eşuăm adesea să ţinem ziua de sabat sfântă?

În cartea lui Isaia, putem găsi un răspuns care, deşi are legătură cu sabatul, este valabil şi pentru alte porunci pe care trebuie să le ţinem: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă” (Isaia 58:13).

Cuvintele cheie sunt „[te] vei opri… să nu-ţi faci gusturile tale” sau, cu alte cuvinte, să faci voia lui Dumnezeu. Adesea, voia noastră – influenţată de dorinţele, poftele şi pasiunile omului firesc – este în opoziţie cu voia lui Dumnezeu. Profetul Brigham Young ne-a învăţat că, „atunci când voia, pasiunile şi sentimentele unei persoane sunt în totalitate în acord cu Dumnezeu şi cu cerinţele Sale, acea persoană este sfinţită. Este voia mea să fiu înghiţit în voia lui Dumnezeu, care mă va conduce la tot ce este bun şi mă va încorona, în final, cu nemurire şi viaţă eternă” (Deseret News, 7 sept. 1854, p. 1).

Cuvântul plăcut al lui Dumnezeu ne invită să folosim puterea ispăşirii a lui Hristos pentru a-l pune în practică în viaţa noastră şi pentru a deveni împăcaţi cu voia Sa – şi nu cu voia diavolului şi a trupului – ca noi, prin harul Lui, să putem fi salvaţi (vezi 2 Nefi 10:24–25).

Cuvântul plăcut al lui Dumnezeu pe care-l împărtăşim astăzi ne arată nevoia de pocăinţă continuă în vieţile noastre, pentru ca noi să avem parte de influenţa Duhului Sfânt cât mai mult posibil.

Însoţirea Spiritului ne va face oameni mai buni. „El va şopti pace şi bucurie sufletelor [noastre]; El va lua răutatea, ura, cearta şi toate relele din inimile [noastre]; şi întreaga [noastră] dorinţă va fi de a face bine, de a scoate la iveală neprihănirea şi de a clădi împărăţia lui Dumnezeu” (vezi Învăţături: Joseph Smith, p. 103).

Având influenţa Duhului Sfânt, nu vom fi jigniţi, nici nu vom jigni pe alţii; ne vom simţi mai fericiţi şi gândurile noastre vor fi mai curate. Dragostea noastră pentru alţii va creşte. Vom fi mai dornici să iertăm şi să răspândim fericire celor din jur.

Vom fi recunoscători pentru că-i vom vedea pe alţii progresând şi vom căuta binele în alţii.

Mă rog ca noi să putem avea parte de bucuria care rezultă din faptul că ne străduim să trăim în neprihănire şi ca noi să putem păstra însoţirea Duhului Sfânt în vieţile noastre prin pocăinţă sinceră şi continuă. Noi vom deveni oameni mai buni şi familiile noastre vor fi binecuvântate. Depun mărturie despre aceste principii, în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.