De ce Biserica
Vârstnicul D. Todd Christofferson
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Merită să ne oprim şi să ne gândim de ce alege [Isus Hristos] să folosească o biserică, Biserica Sa… pentru a duce la îndeplinire lucrarea Sa şi a Tatălui Său.
De-a lungul vieţii mele, conferinţele generale ale Bisericii au fost evenimente spirituale înălţătoare, iar Biserica în sine a fost un loc în care am ajuns să Îl cunosc pe Domnul. Îmi dau seama că există persoane care se consideră religioase sau spirituale şi, totuşi, resping apartenenţa la o biserică sau chiar nevoia unei astfel de instituţii. Pentru ele, obiceiurile religioase sunt pur personale. Totuşi, Biserica este opera Sa, a Celui în care ne regăsim spiritualitatea ‒ Isus Hristos. Merită să ne oprim şi să ne gândim de ce alege El să folosească o biserică, Biserica Sa, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, pentru a duce la îndeplinire lucrarea Sa şi a Tatălui Său de a „[realiza] nemurirea şi viaţa veşnică a omului”.
Începând cu Adam, Evanghelia lui Isus Hristos a fost predicată, iar rânduielile necesare salvării, cum este botezul, au fost administrate printr-un ordin al preoţiei având la bază familia. Pe măsură ce societăţile s-au extins dincolo de familie şi rude, Dumnezeu a chemat, de asemenea, alţi profeţi, mesageri şi învăţători. Citim că, în timpul lui Moise, exista o structură mai oficială formată din vârstnici, preoţi şi judecători. În istoria Cărţii lui Mormon, Alma a întemeiat Biserica chemând preoţi şi învăţători.
Apoi, la jumătatea timpului, Isus a organizat lucrarea Sa astfel încât Evanghelia să poată fi stabilită simultan în mai multe naţiuni, printre popoare diferite. Acea organizaţie, Biserica lui Isus Hristos, a fost stabilită pe temelia „apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. Ea a inclus şi alţi oficianţi, cum ar fi Cei Şaptezeci, vârstnici, episcopi, preoţi, învăţători şi diaconi. În mod asemănător, Isus a întemeiat Biserica în emisfera vestică după învierea Sa.
După apostazie şi destrămarea Bisericii pe care o organizase în timp ce Se afla pe pământ, Domnul a stabilit din nou Biserica lui Isus Hristos prin profetul Joseph Smith. Scopul stabilit în vechime rămâne valabil; anume de a predica vestea bună a Evangheliei lui Isus Hristos şi a înfăptui rânduielile salvării, cu alte cuvinte, de a aduce oamenii la Hristos. Şi acum, prin intermediul acestei Biserici restaurate, promisiunea mântuirii este disponibilă chiar şi spiritelor morţilor care, în timpul vieţii lor muritoare, au ştiut puţin sau nu au ştiut nimic despre harul Salvatorului.
Cum îndeplineşte Biserica Sa scopurile Domnului? Este important să ştim că scopul suprem al lui Dumnezeu este progresul nostru. El doreşte să continuăm din „har în har, până când [primim] plenitudinea” a tot ceea ce ne poate oferi. Acest lucru presupune mai mult decât doar a fi amabili sau a ne simţi spirituali. Presupune credinţă în Isus Hristos, pocăinţă, botezul în apă şi prin Spirit şi îndurarea cu credinţă până la sfârşit. O persoană nu poate obţine aceste lucruri în izolare, aşadar un motiv major pentru care Domnul are o Biserică este de a crea o comunitate de sfinţi care să se susţină unii pe alţii pe „[calea] strâmtă şi îngustă care duce până la viaţa veşnică”.
„Şi [Hristos] a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători…
în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,
până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”.
Isus Hristos este „căpetenia şi desăvârşirea credinţei [noastre]”. Faptul de a ne alătura trupului lui Hristos – Biserica – este o parte importantă a luării numelui Său asupra noastră. Ni se relatează că Biserica din vechime „s-a adunat laolaltă deseori ca să postească şi să se roage şi să vorbească unul cu altul despre bunăstarea sufletelor lor” „şi să audă cuvântul Domnului”. La fel se întâmplă şi azi în Biserică. Uniţi în credinţă, ne învăţăm şi ne edificăm unii pe alţii şi ne străduim să ne apropiem de măsura deplină a uceniciei, „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. Ne străduim să ne ajutăm unii pe alţii să ajungem la „[cunoştinţa] Fiului lui Dumnezeu” până în acea zi în care „niciunul nu va mai învăţa pe aproapele său… zicând: «Cunoaşte pe Domnul!», ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul”.
În Biserică, noi nu doar învăţăm doctrina divină; ci o şi punem în practică. Făcând parte din trupul lui Hristos, membrii Bisericii slujesc unii altora în aspectele de zi cu zi din vieţile lor. Cu toţii suntem imperfecţi; este posibil să jignim şi să fim jigniţi. Adesea, ne testăm unii pe alţii prin particularităţile noastre. În trupul lui Hristos, trebuie să privim dincolo de concepte şi cuvinte de preamărire şi să ne implicăm personal pe măsură ce învăţăm să „[trăim] împreună, în dragoste”.
Această religie nu ne învaţă că trebuie să ne preocupăm doar de noi; ci cu toţii suntem chemaţi să slujim. Noi suntem ochii, mâinile, capul, picioarele şi celelalte membre ale trupului lui Hristos şi chiar şi „mădularele trupului care par mai slabe sunt de neapărată trebuinţă”. Avem nevoie de aceste chemări şi trebuie să slujim.
Unul dintre bărbaţii din episcopia mea a crescut nu doar fără susţinere din partea părinţilor, ci şi cu opoziţie din partea lor privind activitatea sa în Biserică. Într-o adunare de împărtăşanie, a făcut această afirmaţie: „Tatăl meu nu poate înţelege de ce s-ar duce cineva la adunările Bisericii, când ar putea merge să schieze, dar mie chiar îmi place să merg la biserică. În Biserică, ne aflăm cu toţii în aceeaşi călătorie şi, în această călătorie, mă inspiră tinerii puternici, copiii puri şi ceea ce văd şi învăţ de la adulţi. Sunt întărit de asocierea cu ei şi mă umplu de bucuria care vine atunci când trăieşti conform Evangheliei”.
Episcopiile şi ramurile Bisericii oferă o adunare săptămânală de repaus şi reînnoire, un timp şi un loc în care să uităm de lume – sabatul. Este o zi care trebuie petrecută pentru a ne „desfăta în Domnul”, pentru a avea parte de vindecarea spirituală care se obţine prin împărtăşanie şi pentru a obţine reînnoirea promisiunii de a avea Spiritul Său cu noi.
Una dintre cele mai mari binecuvântări de a face parte din trupul lui Hristos, deşi, poate, pentru moment, nu pare a fi o binecuvântare, este aceea de a fi mustrat pentru păcate şi greşeli. Suntem înclinaţi să găsim scuze şi justificări pentru greşelile noastre şi, uneori, nu ştim în ce aspect să ne îmbunătăţim sau cum să o facem. Fără ajutorul celor care ne pot mustra „cu severitate la timpul necesar, când sunt inspiraţi de Duhul Sfânt”, este posibil să ne lipsească curajul de a ne schimba şi a-L urma în mod perfect pe Salvator. Pocăinţa este individuală, dar Biserica oferă însoţire de-a lungul acelei căi adesea dureroase.
În această discuţie despre faptul că Biserica este asemenea trupului lui Hristos, trebuie să reţinem mereu două lucruri. Primul, noi nu urmărim să ne convertim la Biserică, ci la Hristos şi Evanghelia Sa, o convertire înlesnită prin Biserică. Cartea lui Mormon explică cel mai bine când spune că oamenii „au fost convertiţi [întru] Domnul şi s-au unit cu Biserica lui Hristos”. Al doilea, trebuie să ne aminim că, la început, Biserica era familia şi, chiar şi azi, deşi sunt entităţi separate, familia şi Biserica se slujesc şi se întăresc una pe cealaltă. Niciuna nu o poate înlocui pe cealaltă şi, în mod sigur, Biserica, fie şi în cel mai bun caz, nu poate substitui părinţii. Rolul predării Evangheliei şi al rânduielilor preoţiei înfăptuite de Biserică este ca familiile să poată fi demne să primească viaţa veşnică.
Un al doilea motiv major pentru care Salvatorul lucrează printr-o Biserică, Biserica Sa, este de a îndeplini obiective necesare care nu pot fi realizate în mod individual sau în grupuri mai mici. Un exemplu evident este eradicarea sărăciei. Este adevărat că fiecare dintre noi şi familiile noastre ne îngrijim de nevoile materiale ale altora „împărţind unul cu altul, atât lucruri materiale, cât şi spirituale, după nevoile şi lipsurile lor”. Dar, împreună, în Biserică, posibilitatea de a purta de grijă celor săraci şi nevoiaşi se multiplică pentru a face faţă nevoilor la scară mai largă, iar bizuirea pe forţele proprii la care se speră devine o realitate pentru foarte mulţi. În plus, Biserica, Societăţile sale de Alinare şi cvorumurile sale ale preoţiei au capacitatea de a oferi asistenţă multor oameni din multe locuri, afectaţi de calamităţi naturale, război şi persecuţie.
Fără existenţa programelor Bisericii Sale, porunca Salvatorului de a aduce lumii întregi Evanghelia nu ar putea fi îndeplinită. Nu ar exista cheile apostolice, structura, resursele financiare şi devotamentul şi sacrificiul miilor de misionari necesari pentru a îndeplini lucrarea. Amintiţi-vă că „această Evanghelie a împărăţiei [trebuie să fie] predicată în toată lumea, pentru a fi o mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci, va veni sfârşitul”.
Biserica poate construi şi administra temple, casele Domnului, în care se pot înfăptui rânduieli şi legăminte vitale. Joseph Smith a spus că scopul lui Dumnezeu de a-i aduna pe copiii Săi din orice dispensaţie este de a „[construi], pentru Domnul, [o casă] în care El să ne poată dezvălui nouă, oamenilor din poporul Lui, rânduielile casei Sale şi gloriile împărăţiei Sale şi să ne poată învăţa calea salvării; pentru că există anumite rânduieli şi principii care, când sunt propovăduite şi puse în practică, trebuie înfăptuite într-un loc sau într-o casă construită în acest scop…”
Dacă cineva crede că toate drumurile duc în cer sau că nu există vreo cerinţă pentru salvare, acea persoană va crede că nu este nicio nevoie de proclamarea Evangheliei sau de rânduieli şi legăminte pentru a-i mântui pe cei vii şi pe cei morţi. Dar nu vorbim doar despre nemurire, ci, de asemenea, despre viaţa veşnică, iar pentru aceasta calea Evangheliei şi legămintele Evangheliei sunt esenţiale. Iar Salvatorul are nevoie de o biserică pentru a le face disponibile tuturor copiilor lui Dumnezeu – atât cei vii, cât şi cei morţi.
Ultimul motiv pe care-l voi menţiona, pentru care Şi-a întemeiat Domnul Biserica este absolut unic – Biserica este, în fond, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.
În timp ce Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă era în procesul de a fi organizată în anii 1830, Domnul i-a spus profetului Joseph Smith: „Înălţaţi inimile voastre şi bucuraţi-vă, pentru că vouă vi s-a dat împărăţia sau, cu alte cuvinte, cheile Bisericii v-au fost date”. Prin autoritatea acestor chei, deţinătorii preoţiei din cadrul Bisericii păstrează doctrina Salvatorului pură şi rânduielile Sale salvatoare intacte. Îi ajută pe cei care doresc să le primească să se pregătească, evaluează dacă cei care le solicită sunt calificaţi şi demni şi, apoi, le înfăptuiesc.
Prin cheile împărăţiei, slujitorii Domnului pot identifica atât adevărul, cât şi falsitatea şi pot spune din nou, cu autoritate: „Aşa spune Domnul”. În mod regretabil, unii se simt ofensaţi de Biserică deoarece vor să-şi definească propriul adevăr, dar, în realitate, obţinerea unei „[cunoaşteri a] lucrurilor aşa cum sunt, şi aşa cum au fost, şi aşa cum o să fie”, în măsura în care doreşte Domnul s-o reveleze, este o binecuvântare de neegalat. Biserica protejează şi publică revelaţiile lui Dumnezeu – lucrările canonice.
Când Daniel a desluşit visul împăratului Babilonului, Nebucadneţar, făcându-i acestuia cunoscut „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă”, el a declarat că „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate [celelalte] împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic”. Biserica este acea împărăţie din zilele din urmă despre care s-a profeţit, nu creată de om, ci stabilită de Dumnezeul cerului, ca o piatră care s-a „[dezlipit] din munte fără ajutorul vreunei mâini”, rostogolindu-se pentru a umple pământul.
Destinul ei este de a stabili Sionul ca pregătire pentru întoarcerea şi domnia milenară a lui Isus Hristos. Până atunci, aceasta nu va fi o împărăţie politică. După cum a spus Salvatorul: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Totuşi, ea este sursa autorităţii Sale pe pământ, administratorul legămintelor Sale sfinte, custodele templelor Sale, protectorul şi mesagerul adevărului Său, locul de adunare pentru Israelul risipit şi o „apărare şi [un] refugiu împotriva furtunii şi împotriva mâniei când aceasta va fi revărsată fără amestec pe întreg pământul”.
Închei cu chemarea şi rugăciunea oferite de profet:
„Chemaţi-L pe Domnul, astfel ca împărăţia Sa să meargă înainte în lume, pentru ca locuitorii pământului să o primească şi să fie pregătiţi pentru zilele care vin, în care Fiul Omului va veni jos [din] cer, îmbrăcat în strălucirea slavei Sale, pentru a întâlni împărăţia lui Dumnezeu care este stabilită pe pământ.
De aceea, fie ca împărăţia lui Dumnezeu să meargă înainte, pentru ca împărăţia cerului să poată veni, astfel ca Tu, o, Dumnezeule, să poţi fi slăvit în cer la fel ca şi pe pământ, pentru ca duşmanii Tăi să fie învinşi; pentru că a Ta este cinstea, puterea şi slava, în vecii vecilor”.
În numele lui Isus Hristos, amin.