Cea dintâi şi cea mai mare poruncă
Avem de trăit o viaţă de ucenici devotaţi pentru a ne demonstra dragostea faţă de Domnul.
Aproape că nu există în istorie un grup de oameni pentru care să am o mai mare simpatie decât cea pe care o port celor unsprezece apostoli rămaşi după moartea Salvatorului lumii. Cred că, uneori, uităm cât de neexperimentaţi erau încă şi cât de dependenţi de Isus trebuie să fi fost. El le-a spus deseori: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu [M-aţi] cunoscut…?”1.
Desigur, ei considerau că El nu fusese cu ei îndeajuns de mult. Trei ani nu sunt suficienţi pentru a chema un întreg Cvorum al celor Doisprezece Apostoli dintr-o mână de noi convertiţi, pentru a-i purifica de erorile vechilor tradiţii, pentru a-i învăţa minunile Evangheliei lui Isus Hristos şi, apoi, pentru a-i lăsa să continue munca până când şi ei aveau să fie ucişi. Aceasta este o perspectivă destul de cutremurătoare pentru un grup de vârstnici recent rânduiţi.
În special partea în care trebuiau să fie lăsaţi singuri. Isus a încercat, de mai multe ori, să le explice faptul că El nu avea să rămână fizic alături de ei, dar ei fie nu au putut, fie nu au vrut să înţeleagă un astfel de gând dureros. Marcu a scris:
„Căci învăţa pe ucenicii Săi, şi zicea: «Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia».
Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, şi se temeau să-L întrebe”2.
Apoi, după ce că au avut un timp atât de scurt pentru a învăţa şi chiar unul şi mai scurt pentru a se pregăti, inimaginabilul s-a întâmplat, ceea ce era de necrezut era adevărat. Domnul şi Învăţătorul lor, Sfetnicul şi Regele lor a fost răstignit. Slujirea Sa în viaţa muritoare luase sfârşit, iar Biserica mică şi care se confrunta cu greutăţi pe care El a stabilit-o părea sortită dispreţului şi destinată distrugerii. Da, ei L-au văzut înviat, însă aceasta i-a tulburat şi mai mult. În timp ce se întrebau cu siguranţă: ,,Ce este de făcut acum?” ei s-au îndreptat spre Petru, apostolul cu cea mai mare vechime în acea chemare.
Acum, apelez la îngăduinţa dumneavoastră de a-mi permite să descriu în cuvinte, care nu se găsesc în scripturi, dialogul pe care eu mi-l imaginez că a avut loc între ei. În principiu, Petru le-a spus colegilor săi următoarele: „Fraţilor, am petrecut împreună trei ani minunaţi. Niciunul dintre noi nu şi-ar fi putut imagina, cu doar câteva luni în urmă, miracolele pe care le-am văzut şi experienţele divine de care ne-am bucurat. Am vorbit cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu, ne-am rugat cu El şi am slujit alături de El. Am mers alături de El şi am plâns cu El, iar în noaptea acelui crunt sfârşit, nimeni nu a plâns mai amar decât mine. Dar acest lucru s-a sfârşit. El Şi-a terminat lucrarea şi S-a ridicat din mormânt. El şi-a dus la bun sfârşit salvarea Sa şi a noastră. Şi voi întrebaţi: «Ce este de făcut acum?». Nu ştiu ce altceva v-aş putea spune decât să vă întoarceţi la viaţa voastră de dinainte, bucurându-vă. Eu «mă duc să prind peşte»” Şi cel puţin şase dintre ceilalţi zece apostoli rămaşi au spus în acord: «Mergem şi noi cu tine». Ioan, care era unul dintre ei, a scris: „Au ieşit, şi au intrat într-o corabie”3.
Dar, în mod regretabil, pescuitul nu a mers prea bine. În prima lor noapte petrecută înapoi pe apă, nu au prins nimic — nici măcar un peşte. La primele raze ale zorilor, s-au întors dezamăgiţi către ţărm, unde, în depărtare, au văzut o persoană care a strigat către ei: „Copii, aveţi ceva de mâncare?”. Posomorâţi, aceşti apostoli transformaţi din nou în pescari au dat răspunsul pe care niciun pescar nu doreşte să-l dea. „Nu”, au bombănit ei şi, ca situaţia să se înrăutăţească şi mai tare, tocmai fuseseră numiţi ,,copii”4.
„Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei, şi veţi găsi”5, strigă străinul − şi, datorită acelor cuvinte simple, au început să înţeleagă cine le vorbea. Cu doar trei ani înainte, aceşti bărbaţi pescuiseră în aceleaşi ape. Şi atunci, conform scripturii, ,,toată noaptea [au] trudit, şi [n-au] prins nimic”6. Dar un seamăn galilean de pe ţărm le-a strigat să-şi arunce mrejele şi au prins ,,o aşa de mare mulţime de peşti”7, încât li s-au rupt mrejele, peştele prins umplând cele două corăbii atât de mult, încât acestea au început să se scufunde.
Acum, se întâmpla din nou. Aceşti ,,copii”, după cum erau numiţi pe drept cuvânt, şi-au aruncat cu nerăbdare mreaja şi ,,n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor”8. Ioan a afirmat ceea ce era clar: ,,Este Domnul!”9. Şi Petru, cel nestăpânit, a sărit în apă.
După o reuniune plină de bucurie cu Isus cel Înviat, Petru a avut o conversaţie cu Salvatorul pe care o consider ca fiind punctul de cotitură crucial al slujirii apostolice în general şi, în mod sigur, pentru Petru ca persoană, inspirându-l pe acest om ferm către o viaţă glorioasă de slujire şi conducere devotată. Privind spre corăbiile lor mici şi avariate, spre mrejele lor uzate şi la uluitoarea grămadă de 153 de peşti, Isus i-a spus apostolului Său cu cea mai mare vechime în această chemare: ,,[Petru], Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”. Petru i-a răspuns: ,,Da, Doamne, ştii că Te iubesc”10.
Salvatorul acceptă acel răspuns dar continuă să privească în ochii ucenicului Său şi îl întreabă din nou: ,,[Petru], Mă iubeşti?”. Fiind fără îndoială puţin confuz datorită repetării întrebării, măreţul pescar a răspuns a doua oară: ,,Da, Doamne, ştii că Te iubesc”11.
Salvatorul acceptă din nou foarte repede răspunsul şi, cu o privire implacabilă, întreabă pentru a treia oară: ,,[Petru], Mă iubeşti?”. În acest moment, Petru se simţea cu siguranţă incomod. Este posibil, ca în inima sa, să-şi fi amintit de acel moment din urmă cu doar câteva zile, când fusese întrebat de trei ori acelaşi lucru şi când răspunsese la fel de categoric − însă cu „nu”. Sau poate că începuse să se întrebe dacă nu cumva înţelesese greşit întrebarea Învăţătorului Suprem. Ori poate că îşi cerceta inima, căutând o confirmare sinceră a răspunsului pe care îl oferise atât de iute, aproape automat. Oricare ar fi fost sentimentele sale, Petru a spus pentru a treia oară: ,,Doamne,…ştii că Te iubesc”12.
În acest moment este posibil ca Isus să fi spus (şi aici vă reamintesc că aceste cuvinte nu se găsesc în scripturi) ceva de genul: ,,Petru, atunci de ce eşti aici? De ce suntem din nou pe acelaşi ţărm, lângă aceleaşi mreje, purtând aceeaşi conversaţie? Nu a fost evident atunci la fel ca acum faptul că, dacă vreau peşte, pot să prind peşte? Eu am nevoie, Petru, de ucenici − şi am nevoie de ei pentru totdeauna. Am nevoie de cineva care să-Mi hrănească oile şi să-Mi salveze mieluşeii. Am nevoie de cineva care să predice Evanghelia Mea şi să apere religia Mea. Am nevoie de cineva care să Mă iubească, să Mă iubească într-adevăr şi care să îndrăgească ceea ce m-a împuternicit Tatăl din Ceruri să fac. Mesajul nostru nu este (unul) neconvingător. Nu este o sarcina trecătoare. Nu este nefericit, nici lipsit de speranţă, nici nu trebuie expediat la mormanul de cenuşă al istoriei. Aceasta este munca Dumnezeului Atotputernic şi scopul ei este acela de a schimba lumea. Deci, Petru, pentru a doua oară şi presupun că pentru ultima dată, îţi cer să laşi în urmă toate aceste lucruri şi să te duci să predici şi să mărturiseşti, să lucrezi şi să slujeşti cu loialitate până în ziua în care vor face cu tine exact ceea ce au făcut cu Mine”.
Apoi, întorcându-Se către toţi apostolii, probabil că le-a spus ceva de genul: ,,Aţi fost voi la fel de nesăbuiţi precum au fost cărturarii şi fariseii? Precum Irod şi Pilat? Aţi crezut, la fel ca ei, că această lucrare poate fi pur şi simplu oprită prin uciderea mea? Aţi crezut şi voi, la fel ca şi ei, că aceea cruce, cuiele şi mormântul erau sfârşitul şi că fiecare vă puteaţi întoarce fericiţi la ceea ce făceaţi înainte? Copii, nu v-au atins viaţa şi dragostea Mea inimile mai profund de atât?”.
Dragi fraţi şi surori, eu nu ştiu sigur care va fi experienţa noastră în ziua judecăţii, dar voi fi foarte surprins dacă la un moment dat în timpul acelei conversaţii, Dumnezeu nu ne va adresa aceeaşi întrebare adresată de Hristos lui Petru: „Mă iubeşti?”. Cred că El va dori să ştie dacă, în modul nostru specific muritorilor şi foarte inadecvat şi, uneori, copilăresc de a înţelege lucrurile, dacă am înţeles o poruncă, cea dintâi şi cea mai mare poruncă − ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău”13. Şi, dacă în acel moment, vom reuşi să spunem: ,,Da, Doamne, ştii că Te iubesc”, atunci El ne va aminti că trăsătura supremă a dragostei este întotdeauna devotamentul.
,,Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”14, a spus Isus. Prin urmare, avem vecini de binecuvântat, copii de protejat, săraci de ridicat şi adevărul de apărat. Avem rele de îndreptat, adevăruri de împărtăşit şi bine de făcut. Pe scurt, avem de trăit o viaţă de ucenici devotaţi pentru a ne demonstra dragostea faţă de Domnul. Nu putem renunţa şi nu putem da înapoi. După o experienţă cu Fiul cel Viu al Dumnezeului celui Viu, nimic nu va mai fi la fel cum a fost înainte. Răstignirea, ispăşirea şi învierea lui Isus Hristos marchează începutul vieţii creştine, nu sfârşitul ei. Acesta a fost adevărul, realitatea care le-a permis câtorva apostoli din Galilea, transformaţi din nou în pescari, care fără măcar „o sinagogă sau fără sabie”15, şi-au părăsit mrejile pentru a doua oară şi au pornit să modeleze lumea în care trăim noi acum.
Din adâncul inimii mele depun mărturie, cu intensitatea sufletului meu, către toţi aceia care îmi puteţi auzi vocea că acele chei apostolice au fost restaurate pe pământ şi se găsesc în Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Celor care încă nu ni s-au alăturat în această măreaţă cauză finală a lui Hristos, le spunem: ,,Vă rugăm veniţi”. Celor care au fost cândva cu noi, dar s-au retras, preferând să participe doar la unele dintre evenimentele culturale ale Bisericii şi părăsesc binecuvântările Evangheliei restaurate vă spun că vă aşteaptă multe nopţi lungi şi mreje goale. Chemarea este să vă întoarceţi, să rămâneţi fideli şi să-L iubiţi pe Dumnezeu şi să ajutaţi la clădirea împărăţiei. Includ în acea chemare la credinţă neclintită pe fiecare fost misionar care a stat vreodată într-un bazin de botez şi cu mâna ridicată în unghi drept a spus: ,,Fiind împuternicit de Isus Hristos”16. Acea împuternicire a fost dată pentru a-l schimba pe convertitul dumneavoastră pentru totdeauna, dar ar fi trebuit să vă schimbe şi pe dumneavoastră pentru totdeauna. Tinerilor Bisericii care cresc, care vor merge la templu, vor sluji curând în misiuneşi care se vor căsători, le spunem: „Iubiţi-l pe Dumnezeu şi rămâneţi nepătaţi de sângele şi păcatele acestei generaţii. Aveţi o lucrare măreaţă de făcut, subliniată de anunţul minunat făcut de preşedintele Thomas S. Monson ieri dimineaţă. Tatăl vostru din Cer se aşteaptă să daţi dovadă de dragoste şi devotament în fiecare etapă a vieţii voastre.
Tuturor celor care îmi puteţi auzi glasul, glasul lui Hristos răsună prin toate culoarele timpului întrebându-l pe fiecare dintre noi cât încă mai este timp: ,,Mă iubeşti?” Pentru fiecare dintre noi, răspund cu onoare şi din sufletul meu: ,,Da, Doamne, Te iubim”. Şi, dacă ,,[am pus] mâna pe plug”17, nu vom privi înapoi până când lucrarea aceasta nu va fi terminată şi până când dragostea adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni nu va domni în lume. În numele lui Isus Hristos, amin.