Unde este cortul?
Cortul care pare că blochează ajutorul divin nu îl acoperă pe Dumnezeu ci, ocazional, ne acoperă pe noi. Dumnezeu nu se ascunde niciodată, totuşi, uneori, noi ne ascundem.
Din adâncurile suferinţei sale din închisoarea Liberty, profetul Joseph Smith a întrebat: „O, Dumnezeule, unde eşti Tu? Şi unde este cortul care acoperă locul Tău ascuns?”1. Mulţi dintre noi în momentele de suferinţă personală, simţim că Dumnezeu este departe de noi. Cortul care pare că blochează ajutorul divin nu îl acoperă pe Dumnezeu ci, ocazional, ne acoperă pe noi. Dumnezeu nu se ascunde niciodată, totuşi, uneori, noi ne ascundem, acoperiţi de un cort format din motive care ne îndepărtează de Dumnezeu şi Îl fac să pară distant şi inaccesibil. Propriile noastre dorinţe şi nu un sentiment referitor la afirmaţia „facă-se voia Ta”2, creează senzaţia unui cort care Îl acoperă pe Dumnezeu. Dumnezeu poate întotdeauna să ne vadă şi să comunice cu noi, dar noi putem să nu fim dornici să ascultăm sau să urmăm voia Sa la timpul stabilit de El.
Senzaţia de separare de Dumnezeu va fi diminuată când vom deveni mai asemănători unui copil în faţa Lui. Acest lucru nu este uşor de făcut într-o lume în care opiniile altor persoane ne afectează atât de mult comportamentul. Dar ne va ajuta să recunoaştem acest adevăr: Dumnezeu este aproape de noi şi ne cunoaşte şi niciodată nu se ascunde de copiii Săi credincioşi.
Nepoata mea în vârstă de trei ani ne-a arătat puterea inocenţei şi a umilinţei în procesul de a ne uni cu Dumnezeu. Ea a mers împreună cu familia ei la casa deschisă a Templului din oraşul Brigham, în Utah. În una dintre camerele din acea clădire frumoasă, ea s-a uitat în jur şi a întrebat: „Mami, unde este Isus?”. Mama ei i-a explicat că nu avea să-L vadă pe Isus în templu, dar putea simţi influenţa Lui în inima sa. Eliza s-a gândit cu atenţie la răspunsul mamei sale şi apoi a părut mulţumită şi a spus: „O, Isus este plecat să ajute pe cineva”, a concluzionat ea.
Niciun cort nu a împiedicat-o pe Eliza să înţeleagă sau să vadă realitatea. Dumnezeu este aproape de ea şi ea se simte aproape de El. Ea ştia că templul este casa Domnului şi, de asemenea, a înţeles că Isus Hristos înviat şi slăvit are un trup şi că nu poate fi în mai multe locuri odată.3 Dacă El nu era în casa Lui, ea şi-a dat seama că El trebuia să fie într-un alt loc. Şi, din ceea ce ea ştia despre Salvator, ştia că El era undeva făcând bine copiilor lui Dumnezeu. A fost evident că ea sperase să Îl vadă pe Isus nu ca o confirmare a miracolului existenţei Sale, ci pur şi simplu deoarece ea Îl iubea.
Spiritul a putut revela minţii şi inimii sale de copil mângâierea de care noi toţi avem nevoie şi pe care ne-o dorim. Isus Hristos trăieşte, ne cunoaşte, veghează asupra noastră şi are grijă de noi. În momente de suferinţă, singurătate şi tulburare, nu este necesar să-L vedem pe Isus Hristos pentru a şti că ne cunoaşte problemele şi că misiunea Sa este de a ne binecuvânta.
Ştiu din viaţa mea că şi noi putem avea parte de experienţa Elizei, chiar şi după ce am trecut de copilărie. În primii ani ai carierei mele, am lucrat din greu pentru a obţine un post de profesor titular la Universitatea Stanford. Credeam că eu şi familia mea aveam parte de o viaţă bună. Locuiam aproape de părinţii soţiei mele într-un cartier bun. După standardele lumii, aveam succes. Dar mi s-a oferit de către Biserică ocazia să plec din California şi să merg la Colegiul Ricks din Rexburg, Idaho. Obiectivele mele profesionale ar fi putut constitui o barieră care să mă despartă de un Tată iubitor care ştia mai bine decât mine care ar fi putut fi viitorul meu. Dar am fost binecuvântat să ştiu că orice succes am avut în cariera mea sau în viaţa de familie până atunci fusese un dar de la Dumnezeu. Aşadar, asemenea unui copil, am îngenuncheat în rugăciune pentru a-L întreba ce trebuia să fac. Am auzit un glas slab în mintea mea care a spus: „Este şcoala Mea”. Nu exista nicio barieră care să mă despartă de Dumnezeu. Cu credinţă şi umilinţă, m-am supus voinţei Sale şi am simţit grija Lui şi faptul că era aproape.
Anii petrecuţi la Colegiul Ricks, în care am încercat să caut voia lui Dumnezeu şi să o urmez, au făcut să nu fiu acoperit de cort şi să pot observa rolul activ al lui Dumnezeu în viaţa mea. Pe măsură ce am căutat să fac lucrarea Sa, m-am simţit aproape de El şi am simţit asigurarea că El cunoaştea situaţia mea şi că avea grijă de fericirea mea. Dar, precum a fost şi cu Stanford, atracţiile lumeşti au început să apară în viaţa mea. Una dintre acestea a fost un post bun care mi-a fost oferit la sfârşitul celui de-al cincilea an ca preşedinte al Colegiului Ricks. M-am gândit la această ofertă, m-am rugat şi chiar am discutat despre ea cu Prima Preşedinţie. Membrii ei m-au îndrumat cu căldură şi puţin umor, dar nu mi-au spus exact ce să fac. Preşedintele Spencer W. Kimball m-a ascultat când i-am descris oferta de la o mare corporaţie şi mi-a spus: „Hal, aceasta pare a fi o oportunitate minunată! Şi, dacă am avea nevoie de tine vreodată am şti unde să te găsim”. Ei ar fi ştiut unde să mă găsească, dar dorinţa mea de a avea succes profesional ar fi putut crea o barieră care avea să-mi creeze greutăţi în a-L găsi pe Dumnezeu şi greutăţi chiar mai mari în a auzi şi urma invitaţiile Sale.
Soţia mea, simţind aceast lucru, a avut un sentiment puternic că nu trebuia să plecăm de la colegiul Ricks. Am spus: „Aceasta este de ajuns pentru mine”. Dar ea a insistat, în mod înţelept, că eu, personal, trebuia să primesc un răspuns. Aşadar m-am rugat din nou. De această dată am primit îndrumare, sub forma unei voci în mintea mea care a spus: „Te voi lăsa să stai la Colegiul Ricks încă puţin”. Ambiţiile mele personale mi-au întunecat viziunea asupra realităţii şi au făcut să-mi fie greu să primesc revelaţie.
La treizeci de zile după ce am fost binecuvântat cu inspiraţia de a refuza postul şi de a rămâne la Colegiul Ricks, barajul Teton a cedat, în apropiere. Dumnezeu a ştiut că acel baraj urma să cedeze şi că sute de oameni urmau să aibă nevoie de ajutor. El m-a lăsat să caut îndrumare şi să primesc încuviinţarea Sa pentru a rămâne la Colegiul Ricks. El a ştiut toate motivele pentru care slujirea mea putea fi încă importantă la colegiu şi în Rexburg. Deci, eu eram acolo pentru a-L implora pe Tatăl Ceresc în rugăciune să mă îndrume să fac acele lucruri care i-ar ajuta pe oamenii ale căror proprietăţi şi vieţi fuseseră afectate. Am lucrat multe ore împreună cu alţi oameni pentru a scoate noroiul şi apa din case. Dorinţa mea de a cunoaşte şi de a îndeplini voia Sa mi-a oferit ocazia de a creşte din punct de vedere spiritual.
Această întâmplare ilustrează o altă modalitate de a crea o barieră în a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi a simţi dragostea Lui pentru noi: nu putem insista asupra planurilor noastre când Domnul are planurile Sale pentru noi. Am crezut că petrecusem destul timp slujind în Rexburg şi mă grăbeam să merg mai departe. Uneori insistenţa noastră în a acţiona conform planurilor noastre ne împiedică să cunoaştem voinţa Sa pentru noi.
În închisoarea Liberty, profetul Joseph Smith, L-a rugat pe Domnul să îi pedepsească pe cei care îi persecutau pe membrii Bisericii din Missouri. El s-a rugat pentru o pedeapsă sigură şi rapidă. Dar Domnul i-a răspuns că, „după puţini ani”4, El se va ocupa de aceşti duşmani ai Bisericii. În versetele 24 şi 25 din secţiunea 121 din Doctrină şi legăminte, El spune:
„Iată, ochii Mei văd şi cunosc toate lucrările lor şi Eu am în rezervă o judecată rapidă, la timpul ei potrivit, pentru ei toţi;
Pentru că este un timp stabilit pentru fiecare om, după cum vor fi faptele sale”5.
Noi îndepărtăm cortul atunci când simţim şi ne rugăm: „Facă-se voia Ta” şi „la momentul stabilit de Tine”. Momentul stabilit de El ar trebui să fie îndeajuns de repede pentru noi, deoarece noi ştim că El doreşte doar ce e mai bine.
Una dintre nurorile mele a petrecut mulţi ani simţind că Dumnezeu a pus un cort deasupra ei. Era o mamă tânără cu trei copii şi îşi dorea mai mulţi. După două sarcini pierdute, rugăciunile ei de implorare au devenit temătoare. Pe măsură ce anii au trecut şi nu a avut copii a fost tentată să se mânie. Când cel mai mic s-a dus la şcoală, casa ei goală părea să-şi râdă de dorinţa ei de a fi mamă – acelaşi efect l-au avut şi sarcinile neplanificate sau nedorite ale cunoştinţelor. Ea s-a simţit la fel de angajată şi consacrată precum Maria, care a declarat: „Iată, roaba Domnului”6. Dar, deşi spunea aceste cuvinte în inima ei, nu putea auzi niciun răspuns.
În speranţa că o va înveseli soţul ei a invitat-o să-l însoţească într-o călătorie de afaceri în California. În timp ce el participa la întâlniri, ea s-a plimbat pe plaja frumoasă şi goală. Cu inima gata să-i explodeze, ea s-a rugat cu glas tare. Pentru prima dată, nu s-a rugat pentru a primi un alt copil, ci pentru un scop divin. „Tată Ceresc”, a strigat ea, „îţi voi da tot timpul meu, te rog arată-mi cu ce să-l umplu”. Ea şi-a exprimat dorinţa de a-şi duce familia oriunde era nevoie să meargă. Acea rugăciune i-a adus un sentiment de pace neaşteptat. Nu i-a satisfăcut dorinţa minţii de a avea certitudine dar, pentru prima dată în mulţi ani, i-a calmat inima.
Rugăciunea a îndepărtat cortul şi a deschis ferestrele cerului. După două săptămâni a aflat că era însărcinată. Copilul tocmai împlinise un an atunci când fiul şi nora mea au primit chemarea de a pleca în misiune. Deoarece promisese să meargă oriunde şi să facă orice, a lăsat frica deoparte şi s-a dus cu copiii peste ocean. În timpul misiunii a mai avut un copil – într-una dintre zilele de transfer.
Este esenţial să ne supunem voinţei cereşti, aşa cum a făcut această mamă tânără, pentru a îndepărta barierele spirituale cu care câteodată ne confruntăm. Dar aceasta nu garantează un răspuns imediat la rugăciunile noastre.
Inima lui Avraam se pare că a fost dreaptă cu mult timp înainte ca Sara să-l aibă pe Isaac şi înainte să primească pământul făgăduinţei. Cerul a avut mai întâi alte scopuri de îndeplinit. Scopul nu a fost doar să întărească credinţa lui Avraam şi a Sarei, i, şi să-i înveţe adevăruri eterne pe care să le împartă cu alţii pe drumul lung, ocolitor, spre ţara pregătită pentru ei. Întârzierile Domnului par deseori lungi; unele durează o viaţă. Dar ele totdeauna sunt menite să binecuvânteze. Întârzierile nu trebuie să fie momente de singurătate sau tristeţe sau nerăbdare.
Deşi planificarea Sa nu se potriveşte întotdeauna cu a noastră, putem fi siguri că Domnul îşi ţine promisiunile. Pentru aceia dintre dumneavoastră care credeţi că este greu să ajungeţi la El, depun mărturie că va veni ziua când vom fi faţă în faţă cu El. Aşa cum nu există nimic care să-L împiedice să ne vadă, aşa nu va fi nimic care să ne împiedice să-L vedem. Noi vom sta toţi în prezenţa Lui, în persoană. Asemenea nepoatei mele, noi vrem să Îl vedem pe Isus Hristos acum, dar reuniunea noastră sigură la judecată cu El va fi mai plăcută dacă facem mai întâi lucrurile care ne ajută să-L cunoaştem, aşa cum ne cunoaşte El pe noi. Când Îi slujim, devenim ca El şi ne simţim mai aproape de El pe măsură ce ne apropiem de ziua când nimic nu ne va împiedica să vedem.
Progresul spre Dumnezeu poate fi continuu. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”7, ne-a învăţat Salvatorul. Şi apoi ne spune cum:
„Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit;
Am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.
Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut?
Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?»
Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori, aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut»”8.
Când facem ceea ce El doreşte să facem pentru copiii Tatălui Său, Domnul consideră aceasta ca un act de bunătate adresat Lui şi ne vom simţi mai aproape de El pe măsură ce simţim dragostea şi aprobarea Sa. Cu timpul, vom deveni asemănători Lui şi ne vom gândi la ziua judecăţii cu bucurie anticipată.
Cortul care pare a vă ascunde de Dumnezeu poate fi frica de om şi nu această dorinţă de slujire. Singura motivaţie a Salvatorului a fost aceea de a-i ajuta pe oameni. Multora dintre dumneavoastră, precum mie, v-a fost frică să abordaţi pe cineva pe care l-aţi jignit sau care v-a rănit. Şi, totuşi, am văzut cum Domnul înduioşează inimi în repetate rânduri, inclusiv inima mea. Astfel, vă provoc să mergeţi la cineva, în numele Salvatorului, în ciuda fricii pe care poate o aveţi, pentru a-i oferi dragoste şi iertare. Vă promit că atunci când veţi face aceasta, veţi simţi dragostea Salvatorului pentru acea persoană şi pentru dumneavoastră şi aceasta nu va părea că vine de departe. Pentru dumneavoastră această provocare poate fi în familie, poate fi în comunitate sau în cadrul unei ţări.
Dar, dacă mergeţi în numele Domnului, pentru a-i binecuvânta pe alţii, El va vedea aceasta şi vă va răsplăti. Dacă veţi face aceasta destul de des şi de mult, veţi simţi o schimbare în firea dumneavoastră, prin ispăşirea lui Isus Hristos. Nu vă veţi simţi doar mai aproape de El, ci veţi simţi şi că deveniţi din ce în ce mai mult ca El. Şi, atunci când Îl veţi vedea, cum noi toţi Îl vom vedea, va fi pentru dumneavoastră la fel cum a fost pentru Moroni, când a spus: „Şi acum eu vă zic vouă tuturor rămas bun. Eu în curând mă duc să mă odihnesc în paradisul lui Dumnezeu până când trupul şi spiritul meu se vor reuni iarăşi şi eu voi fi adus triumfător prin aer ca să vă întâlnesc pe voi înaintea scaunului plăcut de judecată al marelui Iehova, Judecătorul Veşnic al celor vii, precum şi al celor morţi. Amin”9.
Dacă slujim cu credinţă, umilinţă şi cu o dorinţă de a face voia lui Dumnezeu, depun mărturie că judecata marelui Iehova va fi plăcută. Îi vom vedea pe Tatăl nostru iubitor şi pe Fiul Său aşa cum ne văd Ei acum – cu claritate şi dragoste perfecte. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.