Căminele noastre, familiile noastre
Inima Lizochkăi
Autoarea locuieşte acum în Belgia.
Ilustraţie de Annie Henrie
Soţul meu şi cu mine ne-am alăturat Bisericii în Rusia în anul 1995 şi am fost pecetluiţi după un an la Templul Stockholm, Suedia. Fiicele noastre tinere au fost, de asemenea, pecetluite cu noi. După doi ani, am fost binecuvântaţi să avem o altă fiică, Lizochka. Vieţile noastre decurgeau bine. Eram cu toţii fericiţi. Dar, la două zile după naşterea micuţei noastre, ea a început să întâmpine dificultăţi în a mânca. Într-o lună, ea a luat în greutate doar 300 de grame.
Doctorii de la centrul medical pentru copii ne-au spus să o hrănim mai des. Eu am observat că ea voia să mănânce, dar nu putea. În cele din urmă, soţul meu a dus-o la spitalul municipal. Doctorul a stabili imediat diagnosticul – un defect din naştere la inimă. O valvă a inimii nu funcţiona şi proasta circulaţie a sângelui către plămâni făcea să-i fie greu să respire sau să mănânce.
Ea avea nevoie de o operaţie dar, în Rusia, acea operaţie se putea face numai copiilor în vârstă de cel puţin doi ani. Fiica noastră avea doar o lună de zile. Doctorul i-a prescris un tratament şi a spus că, mai târziu, după ce va mai creşte, ei urmau să-i facă operaţia necesară.
O lună mai târziu, starea de sănătate a Lizochkăi s-a înrăutăţit dramatic şi am dus-o de urgenţă la spital. În timp ce ne deplasam cu maşina, o ţineam în braţe. Ea se uita la mine ca şi cum ar fi cerut ajutor. Dacă nu aş fi fost membră a Bisericii, nu ştiu ce aş fi făcut. Dar soţul meu şi cu mine am avut încredere în Domnul şi am crezut cu tărie că totul avea să fie bine. Am încercat să o calmez, spunând: „Să nu-ţi fie frică de nimic, micuţo. Dumnezeu ne iubeşte. El ne va ajuta şi totul va fi bine”.
În cele din urmă, am ajuns. Ţinând-o aproape de mine, am alergat spre sala de urgenţe. Ochii Lizochkăi începuseră să se închidă. Abia mai respira. Deşi abia mai puteam vorbi, i-am spus doctorului despre copilul meu şi echipa medicală a luat-o şi a dus-o la secţia de terapie intensivă. Doctorul a spus că plămânii ei începuseră să se umfle şi au conectat-o la un aparat pentru respiraţie artificială.
A doua zi, am stat de vorbă cu şeful secţiei de chirurgie cardiovasculară. El a spus: „Am mai făcut astfel de operaţii, dar doar unor copii mai mari. Ce vârstă are ea acum?”
„Două luni”, i-am spus.
„Ea suferă deja mult. Este atât de mică şi faptul că plămânii ei s-au umflat complică lucrurile, dar nu trebuie să mai tărăgănăm lucrurile. Nu am mai făcut o astfel de operaţie unui copilaş. Voi încerca să fac tot ce pot. Va trebui să cumpăraţi o valvă dublă artificială, dar este foarte scumpă – aproximativ 2.100 de dolari. Operaţia va avea loc peste patru zile.”
Ce puteam să facem? Nici noi nici cunoscuţii noştri nu aveam aceşti bani. Totuşi, situaţia noastră a atras atenţia altora şi, datorită generozităţii lor şi a milei Domnului, am reuşit să adunăm fondurile necesare. Soţul meu a cumpărat valva necesară pentru a salva viaţa copilului nostru.
Nu doar toţi fraţii şi surorile din ramura noastră s-au rugat şi au postit pentru fiica noastră cea mică, ci şi misionarii şi mulţi sfinţi din zilele din urmă din tot oraşul au făcut la fel. Am simţit sprijinul lor. Stând pe hol în ziua operaţiei, am simţit prezenţa Duhului Sfânt şi am simţit rugăciunile fraţilor şi surorilor noastre. Am ştiut că ei erau alături de noi! Şi Dumnezeu a fost alături de noi, îndrumându-i pe chirurgi. El nu avea să ne părăsească şi totul avea să iasă bine.
Când chirurgul a ieşit după operaţie, el, cumva uimit, ne-a spus: „Totul a ieşit bine. Am ataşat noua valvă. Nu ştiu cum, dar a mers”. Dar noi ştiam cum a reuşit. Tatăl Ceresc l-a binecuvântat.
Lizochka a mai stat în spital încă trei zile, timp în care umflătura inimii şi plămânilor ei a dat înapoi. Ea a fost tăiată şi închisă folosindu-se doar o membrană subţire şi, după câteva zile, a fost operată din nou pentru a-i coase pieptul şi organele. Aproape niciunul dintre doctori nu se aştepta ca ea să supravieţuiască. Dar noi am crezut în Tatăl Ceresc şi în puterea Sa şi am crezut că, dacă aceasta era voinţa Sa, ea îşi va reveni.
Doar Dumnezeu putea să ne-o dea înapoi pe Lizochka noastră. Cu fiecare zi care trecea, starea ei se îmbunătăţea. Ea a mai stat în spital încă o lună, iar acum este cu noi acasă.
Dumnezeu este un Dumnezeu al miracolelor. El ne aude rugăciunile şi, în momentele dificile, ne poartă de grijă. Încercările ne întăresc credinţa şi ne învaţă să credem, să sperăm şi să iubim.