La suprafaţa apelor
Autorul articolului locuieşte în Utah, SUA.
L-am implorat pe Tatăl Ceresc să îndepărteze de la mine anxietatea şi deznădejdea dar, fără aceste încercări, probabil că nu aş fi ajuns la „ţara făgăduită” spre care El mă conducea.
La aproximativ şase luni de la absolvirea facultăţii, am început să am atacuri de panică, momente de anxietate şi de depresie. Nu ştiam de unde veneau aceste sentimente, însă erau puternice şi mă descurajau.
Reuşeam cu greu să-mi păstrez concentrarea. La muncă, oricare nouă sarcină îmi provoca o asemenea anxietate, încât nu puteam sta locului. Mintea mea era plină de gânduri de necontrolat şi inima îmi bătea atât de tare, încât credeam că avea să-mi sară din piept. Această situaţie dura zile întregi şi, în fiecare zi, după ce mă întorceam acasă de la serviciu, mă prăbuşeam pe canapea. Înainte să-mi dau seama, ziua se termina şi o altă zi de muncă începea.
Aceste sentimente au durat luni întregi, chiar şi după ce mi-am găsit un nou loc de muncă şi am căutat ajutor de specialitate.
Mă rugam în fiecare dimineaţă pe drum spre serviciu pentru a avea puterea de a duce ziua la bun sfârşit şi de a mă întoarce acasă la soţia şi la fiica mea. Nu vedeam un final al chinului meu şi, de multe ori, am dorit să renunţ. Multe zile am implorat cerul pentru ajutor în timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi. M-am rugat cu mai multă sinceritate decât o făcusem vreodată, implorându-L pe Tatăl Ceresc să mă ajute să înţeleg această încercare şi să o îndepărteze de la mine.
Când nu simţeam Spiritul, simţeam deznădejde şi că sunt pierdut în întuneric. Dar, când Spiritul m-a ajutat să-mi depăşesc situaţia lipsită de speranţă, am găsit încrederea de a continua – chiar dacă numai până la următoarea rugăciune. Am ajuns să mă bazez pe Tatăl meu Ceresc mai mult timp decât doar cât durează o rugăciune înaintea mesei sau una spusă fără prea mare tragere de inimă înainte de somn. Drept rezultat, m-am apropiat mai mult de El.
Împins pe valuri
În mijlocul anxietăţii şi deznădejdii mele, am recitit relatarea despre trecerea iarediţilor peste „[adâncurile] mari” (Eter 2:25). Nu pot decât să-mi imaginez nerăbdarea lor în momentul în care au intrat în corăbiile lor. Călătoria lor urma să fie periculoasă, dar ei ştiau că se îndreptau spre „o ţară aleasă mai presus de toate celelalte ţări” (Eter 2:15).
Despre călătoria lor, citim:
„Şi s-a întâmplat că Domnul Dumnezeu a făcut ca un vânt furios să sufle pe faţa apelor înspre ţara făgăduită; şi astfel, ei au fost împinşi pe valurile mării înaintea vântului.
Şi s-a întâmplat că au fost de multe ori îngropaţi în adâncimile mării, din cauza valurilor ca munţii care s-au spart peste ei, precum şi din cauza marilor şi îngrozitoarelor furtuni care erau stârnite de vântul cel înspăimântător…
Atunci când ei au fost înconjuraţi de multe ape, ei L-au implorat pe Domnul şi El i-a adus pe ei iarăşi la suprafaţa apelor.
Şi s-a întâmplat că vântul niciodată n-a încetat să bată înspre ţara făgăduită în timp ce ei erau pe ape; şi astfel au fost ei mânaţi înaintea vântului” (Eter 6:5-8).
Aceste versete au avut un efect deosebit asupra mea. Am simţit că mă aflam în propria mea corabie, iar vânturile anxietăţii băteau asupra mea şi valurile depresiei se ridicau deasupra mea şi mă îngropau în adâncurile deznădejdii. Când am fost „înconjurat” şi L-am implorat pe Domnul, am ajuns la suprafaţă şi, apoi, am fost îngropat din nou.
Recitesc versetul 8: „Şi s-a întâmplat că vântul niciodată n-a încetat să bată înspre ţara făgăduită… şi astfel au fost ei mânaţi înaintea vântului” (subliniere adăugată). Apoi mi-am dat seama. Acel vânt care a făcut ca valurile uriaşe să îngroape corăbiile, a fost şi cel care i-a binecuvântat pe iarediţi în călătoria lor. L-am implorat pe Tatăl Ceresc să liniştească vântul şi valurile dar, fără ele, probabil că nu aş fi ajuns la „ţara făgăduită” spre care El mă conducea.
Aceste versete mi-au schimbat modul de a vedea viaţa. Anxietatea şi depresia mi-au sporit bizuirea pe Tatăl Ceresc. Fără vânt şi fără valuri, probabil că nu aş fi ajuns niciodată să-L cunosc pe Dumnezeu aşa cum Îl cunosc acum – şi probabil că iarediţii nu ar fi ajuns niciodată în ţara făgăduită.
Acum, la câţiva ani după această experienţă, vânturile anxietăţii mele nu mai bat asupra mea şi valurile depresiei mele au încetat să mă îngroape. Dar, dacă va fi ca furtuna să revină, voi chema numele Domnului şi voi fi recunoscător, ştiind că nu mările liniştite duc corăbiile spre ţara făgăduită, ci mările furtunoase.
Ilustraţie de Jerry Harston