O binecuvântare promisă celor care merg la templu
Autoarea articolului locuiește în Utah, S.U.A.
Am vrut să merg mai des la templu – nici nu mi-a trecut prin minte cât de mult acest fapt avea să-mi binecuvânteze familia.
Cu câțiva ani în urmă, președintele Oldroyd, membru în președinția țărușului, a vizitat episcopia din care făceam parte și a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Vă promit că, dacă mergeți la templu, veți fi binecuvântați în fiecare aspect al vieții dumneavoastră”.
Gândindu-mă la aceasta, nu mi-am putut imagina cum faptul de a merge la templu ar putea să binecuvânteze fiecare aspect al vieții mele. Însă, după programul Bisericii, am hotărât că voi accepta oricum provocarea și voi merge la templu mai cu regularitate. Doream să-i pun promisiunea la încercare. Soțul meu a vrut să meargă mai des la templu, dar eu ezitam deoarece aveam copii mici. Trebuia să mergem cu mașina o oră jumătate la Templul San Antonio, Texas, S.U.A., să luăm parte la o sesiune de înzestrare și apoi să ne întoarcem acasă. Nu puteam să rog pe cineva să aibă grijă de copiii noștri timp de șapte-opt ore.
Începutul unei binecuvântări
La început, am încercat să stăm pe rând cu copiii, noi și altă familie, dar întotdeauna era cineva care se îmbolnăvea sau intervenea ceva. Am hotărât că pur și simplu trebuia să stabilim datele pentru tot anul și să mergem! Apoi am găsit metoda „pizza și joacă”. Mergeam împreună cu mașina la templu. Un părinte mergea la o sesiune în templu în timp ce celălalt părinte îi ducea pe copii la pizza. După care schimbam: celălalt părinte mergea la templu în timp ce primul se plimba în curtea templului cu copiii. A funcționat. Copiii noștri au știut că templul era important pentru noi – și am putut să petrecem un timp împreună ca familie.
Nici nu mi-a trecut prin minte cât de mult avea să-mi binecuvânteze familia faptul de a merge la templu. După ce am mers mai des timp de peste un an, în timp ce stăteam într-o sesiune, am observat un bărbat care avea toate membrele paralizate. M-am gândit că era uimitor faptul că se afla acolo. La ieșirea din templu, l-am văzut stând lângă parcare, așa că ne-am gândit să îl salutăm.
Bărbatul l-a rugat pe soțul meu, Chad, să-l ajute să dea un telefon. El a fost de acord și bărbatul i-a spus lui Chad unde își ținea telefonul. Chad a format numărul și apoi i-a dat telefonul. Bărbatul nu putea să ia telefonul, dar, cu toate acestea, a zâmbit cu bunătate. Chad s-a uitat la brațele bărbatului, care erau prinse de scaunul său cu rotile, și si-a dat seama repede că trebuia să-i țină telefonul la ureche. Autobuzul de oraș care ar fi trebuit să vină să-l ia pe bărbat era în întârziere. Am rămas cu el și am povestit până ce a venit autobuzul. Eram uimiți că, în pofida încercărilor lui, era la templu. Avea o atitudine extrem de bună. Avea un zâmbet strălucitor. Înainte să plece, am schimbat adresele și numerele de telefon și am aflat că îl chema Max Para.
Dacă fratele Para putea merge la templu, și noi puteam – fără nicio scuză!
Exemplul fratelui Para
Luna următoare când am mers la templu, am hotărât să-l vizităm. L-am sunat înainte și ne-a spus să intrăm când ajungem la el acasă. Am mers cu mașina în San Antonio și am găsit căsuța fratelui Para. Era întins în pat, învelit până la bărbie cu un cearceaf alb. Și-a întors capul și a vorbit cu noi, mereu cu un zâmbet strălucitor pe chip. Ne-a povestit cum a paralizat în urma unei căzături de pe acoperiș când avea treizeci și ceva de ani. Ne-a împărtășit greutățile sale și mărturia sa.
Vizita s-a transformat în alte vizite care au durat ani de zile. A devenit o parte specială din viața noastră. Nu știam ce să facem pentru el - greutățile lui erau imense. Ceea ce știam era că puteam să fim prietenii lui. Puteam să îi aducem daruri mici: o imagine cu Salvatorul, un CD pe care era înregistrată Cartea lui Mormon în spaniolă, o imagine cu templul, o plasă cu portocale proaspete. Puteam să îl vizităm, să cântăm cântece de la Societatea Primară cu el, să îl ascultăm. Ce experiență minunată era – nu-I poți oferi o firimitură Domnului fără să primești, în schimb, o pâine întreagă.1
Ne-a învățat să fim recunoscători, fapt ce a schimbat fiecare aspect al vieții noastre. Am învățat să fim recunoscători pentru cunoașterea noastră despre Evanghelie, pentru relația noastră cu Dumnezeu; pentru cunoașterea planului salvării; pentru căminul nostru, mașini, hrană, îmbrăcăminte; pentru capacitatea de a ne folosi trupurile; pentru șansa de a face bine pentru comunitatea noastră; și pentru oamenii buni din jurul nostru. Fratele Para ne-a schimbat percepția legată de cuvintele greu și încercare. Am avut motive să ne bucurăm de multele noastre binecuvântări și le-am folosit pentru a-i înălța pe alții.
Am învățat să slujim
Odată, când Chad era la templu cu unul dintre prietenii noștri, fratele Gonzales, l-a văzut din nou pe fratele Para așteptând microbuzul. Fratele Para așteptase mult timp. Chad și fratele Gonzales au hotărât să-l ducă pe fratele Para acasă. Fratele Gonzales avea o camionetă mare, neagră. În acel moment, s-a oprit lângă ei o mașină din care au ieșit mai mulți preoți din țărușul nostru și ei i-au ajutat să ridice scaunul cu rotile în spatele camionetei. Apoi, ei l-au pus pe fratele Para în camionetă, i-au pus centura și l-au ținut să nu cadă. Pun pariu că a fost o zi minunată pentru fratele Para – nici nu și-a imaginat că avea să meargă acasă de la templu cu camioneta visurilor lui!
Binecuvântați în fiecare aspect
În timpul ultimei noastre vizite la Templul San Antonio înainte de a ne muta, am putut să îl vizităm pe fratele Para. Cu această ultimă ocazie, fratele Para ne-a invitat pe toți la masă.
Sunt foarte recunoscătoare că am pus la încercare promisiunea președintelui Oldroyd. Familia noastră nu l-ar fi cunoscut niciodată pe fratele Para dacă nu am fi mers la templu. Sunt o persoană diferită – devin cine dorește Domnul să fiu. Pe măsură ce L-am pus pe Domnul pe primul loc și am mers la templu, am fost binecuvântați în fiecare aspect al vieții noastre.