Păstrând credința în timpul izolării
Iată cum au rămas credincioși acești membri ai Bisericii când războiul, boala sau alte circumstanțe i-au izolat în țările lor.
Cei mai mulți sfinți din zilele din urmă preaslăvesc azi în episcopii și ramuri în care ei pot să se adune „laolaltă deseori ca să postească și să se roage și să vorbească unul cu altul despre bunăstarea sufletelor” (Moroni 6:5). Dar profetul Moroni, care a scris aceste cuvinte, a realizat cea mai importantă parte din lucrarea sa, când a rămas singurul ucenic după distrugerea poporului său.
În istoria Bisericii, mulți sfinți din Zilele din Urmă au rămas credincioși atunci când circumstanțele au făcut ca ei să fie izolați. Unii, asemenea lui Moroni, și-au trăit viețile în calitate de martori și exemple pentru generațiile viitoare. Alții au trăit să vadă ziua în care ei au putut, din nou, să-și împărtășească credința.
Ne-am rugat ani la rând pentru această zi
Ilustraţii de J. Ken Spencer
Františka Brodilová s-a alăturat Bisericii la Viena în anul 1913 – cu un an înainte de începerea Primului Război Mondial – și nu a avut contact cu alți membri ai Bisericii până în anul 1929.
Portretul Františkăi Veselá Brodilová, prin amabilitatea Visual Resources Library
Františka Brodilová nu putea să prevadă rolul pe care ea avea să îl joace în istoria Bisericii când un misionar a bătut la ușa ei din Viena, în anul 1913. La un an după convertirea ei, Primul Război Mondial a cuprins Imperiul Austro-Ungar, misionarii s-au întors acasă și mulți bărbați care erau membri au fost chemați să se înroleze, lăsând-o pe Františka și pe alte câteva surori să se întrunească singure.
Acesta era singurul contact cu membri ai Bisericii pe care Františka avea să îl aibă timp de mulți ani. După război, soțului Františkăi, František, i s-a promis un loc de muncă în noul guvern din Cehoslovacia. După ce s-au mutat la Praga, Františka era singura membră a Bisericii din țară. František a murit câteva luni mai târziu, iar Františka a rămas singură cu două fiice – Frances și Jane – de care trebuia să se îngrijească.
Františka și-a învățat, singură, fiicele despre Evanghelie. „Am crescut în Biserică”, își amintește Frances. „Biserica era casa noastră!”1 De asemenea, Františka le-a scris conducătorilor Bisericii din Austria rugându-i să repartizeze misionari în Cehoslovacia. Conducătorii Bisericii au fost reticenți, deoarece ultimul misionar din Praga, cu circa 40 de ani în urmă, a fost închis pentru că a predicat și, apoi, a fost izgonit din oraș. În pofida existenței unui nou guvern, conducătorii Bisericii se temeau că nu multe lucruri se schimbaseră.
Fiind hotărâtă, Františka a continuat să scrie scrisori și să se roage pentru a fi stabilită o misiune. În anul 1928, după ce Františka a fost singură timp de un deceniu, Thomas Biesinger, în vârstă de 83 de ani – același misionar care a predicat în Praga cu ani urmă – s-a întors. Se părea că izolarea familiei luase sfârșit. Totuși, la scurt timp, sănătatea precară a vârstnicului Biesinger l-a obligat să părăsească țara.
Františka a fost descurajată, dar a decis să continue să scrie scrisori membrilor și conducătorilor Bisericii din străinătate. Perseverența ei a fost răsplătită în data de 24 iulie 1929, când vârstnicul John A. Widtsoe (1872-1952), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a sosit la Praga cu un grup de misionari. În seara aceea, Františka și grupul au urcat pe un deal de lângă Castelul Karlštejn, unde vârstnicul Widtsoe a dedicat Cehoslovacia pentru predicarea Evangheliei și a organizat oficial o misiune. „Puțini oameni pot înțelege bucuria pe care am simțit-o”, a scris Františka. „Ne-am rugat ani la rând pentru această zi”2.
Františka a fost prezentă atunci când vârstnicul John A. Widtsoe (ambii în rândul de mijloc) a dedicat Cehoslovacia pentru predicarea Evangheliei în anul 1929.
Timp de aproape șase luni, ramura s-a adunat acasă la Františka. În cele din urmă, Františka și-a ajutat fiicele la traducerea Cărții lui Mormon în limba cehă și a pus bazele Bisericii în ceea ce este acum Republica Cehă.
Asemenea Františkăi, mulți sfinți din zilele din urmă au îndurat izolarea. Bărbații și femeile care au venit după au fost printre primii care au împărtășit Evanghelia și au pus temelia Bisericii în patria lor, ceea ce a permis altora să aibă parte de înfrățirea cu sfinții.
Darul constant al credinței adevărate
În calitate de vârstnic care prezidează, Fujiya Nara (în costumul închis la culoare) și-a asumat responsabilitatea de a menține legătura cu membrii după închiderea Misiunii Japonia în anul 1924.
În anul 1924, când Misiunea Japonia s-a închis, mulți membri s-au simțit pierduți și abandonați. Conducerea celor aproximativ 160 de membri din Japonia a devenit responsabilitatea lui Fujiya Nara, vârstnicul care prezida din țară, al cărui loc de muncă la căile ferate i-a permis să viziteze membrii risipiți. Când nu a putut să-i viziteze, Fujiya a păstrat legătura cu ei prin publicarea unei reviste intitulate Shuro (Frunză de palmier) în care împărtășea mesaje ale Evangheliei și încuraja sfinții rămași în anii agitați care au urmat.
După ce angajatorii lui Fujiya l-au transferat în Manchuria și înlocuitorul său în calitate de vârstnic care prezidează a murit brusc în 1937, legătura cu membrii din Japonia s-a pierdut. Fujiya a spus: „Chiar dacă nu aveam niciun mod de a comunica cu orașul Salt Lake, am avut convingerea că Biserica se va redeschide [aici]”.3
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Fujiya s-a întors la Tokyo, unde a predicat vecinilor săi și a organizat adunări săptămânale ale Școlii de duminica. După război, Fujiya a găsit o scrisoare lăsată de Edward L. Clissold, un sfânt din zilele din urmă care slujea în armata americană, prin care îi invita pe membrii Bisericii să îl contacteze. Fujiya l-a vizitat imediat pe Edward în camera lui de hotel. Când Edward a participat la adunările sfinților din zilele din urmă la Tokyo, a fost surprins să găsească aproape 100 de persoane care participau la adunare.
Mai târziu, Fujiya a spus: „În tot acest timp, cel mai mare dar și un dar constant a fost că am cunoscut și îmbrățișat adevărata credință – aceasta înseamnă să-L cunoști pe Tatăl Ceresc, pe Isus Hristos și pe Duhul Sfânt”.4
Clădirea Bisericii în Hawaii
Unul dintre primii convertiți din Hawaii, Jonathan Napela, a ajutat la traducerea Cărții lui Mormon în hawaiiană.
Portretul lui Jonathan Napela, prin amabilitatea Church History Library and Archives
Jonathan H. Napela a fost un judecător foarte respectat pe insula Maui, înainte ca el și soția sa, Kiti, să fie botezați în anul 1851. După ce Jonathan a fost forțat să-și dea demisia din cauza faptului că se alăturase Bisericii, el și-a dedicat energia clădirii Bisericii printre vorbitorii de hawaiiană. Jonathan l-a învățat pe misionarul George Q. Cannon această limbă, a ajutat la traducerea Cărții lui Mormon și a dezvoltat primul program de pregătire a misionarilor într-o limbă străină.
Drept urmare, mai mult de 3.000 de hawaiieni s-au alăturat Bisericii pe parcursul a trei ani. Jonathan a scris: „Este foarte clar pentru noi că aceasta este Biserica lui Dumnezeu. Sunt mulți pe aceste insule, care au dobândit credință puternică prin harul lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul, pentru ca noi să primim Duhul Sfânt”5.
În anul 1872, Kiti Napela a contractat lepră și a trebuit să se mute în colonia leproșilor de pe Moloka’i. În loc să rămână printre sfinți, Jonathan a făcut o petiție coloniei să-l primească și pe el. El a scris comitetului de sănătate: „Pe parcursul perioadei scurte rămase, vreau să fiu cu soția mea”6. Petiția a fost aprobată, iar Jonathan a devenit președintele ramurii din Moloka’i. Jonathan a lucrat îndeaproape cu preotul catolic local, părintele Damien, pentru a sluji tuturor celor afectați de boală. În cele din urmă, Jonathan a murit de lepră, pe care a luat-o din colonie.
„Mă bucur că sunt o unealtă în mâinile lui Dumnezeu”
Wilhelm Friedrichs (al doilea din stânga) și Emil Hoppe (centru, spate) au participat la primele botezuri din Argentina.
Familiile Friedrichs și Hoppe au fost singurii sfinți din zilele din urmă din Argentina, când s-au mutat acolo din Germania la începutul anilor 1920. Wilhelm Friedrichs și Emil Hoppe au încercat să împărtășească Evanghelia în noua lor țară, distribuind broșuri și invitând pe alții să se alăture adunărilor lor. Wilhem a scris: „Am încredere deplină în Tatăl Meu Ceresc că va trimite prieteni sinceri care vor accepta Evanghelia, căci mă bucur că sunt o unealtă în mâinile lui Dumnezeu”.7
Cu toate acestea, au existat greutăți considerabile. Familiile locuiau departe una de cealaltă și trebuiau să călătorească două ore pentru a se întâlni. Deoarece Emil era diacon și Wilhelm învățător în Preoția aaronică, ei nu puteau să administreze rânduieli precum împărtășania sau să ofere binecuvântări ale preoției.
În 1924, Hildegarde Hoppe a născut o fetiță care a murit două luni mai târziu. În timp ce jelea, Hildegarde a întrebat cum ar putea fi inclus numele copilului în registrele Bisericii. Ca urmare, Wilhelm a început să corespondeze cu conducătorii Bisericii din Salt Lake City.
Un an și jumătate mai târziu, vârstnicul Melvin J. Ballard (1873-1939), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a fost trimis, împreună cu alți misionari, pentru a întâlni grupul tot mai mare de convertiți din Buenos Aires. Când au sosit în decembrie 1925, vârstnicul Ballard a botezat mai mulți convertiți și a organizat o ramură. În ziua de Crăciun, vârstnicul Ballard a dedicat America de Sud pentru munca misionară și a organizat prima misiune de pe continent.
Aducerea Evangheliei înapoi la poporul Său
Când Phillipe și Annelies Assard (în stânga) i-au întâlnit pe Lucien și pe Agathe Affoué în Coasta de Fildeș, ambele cupluri s-au bucurat să afle că nu erau singuri în Biserica de acolo.
Phillipe și Annelies Assard aveau o viață confortabilă atunci când misionarii au bătut la ușa lor în Köln, Germania, în anul 1980. Ei au acceptat repede Evanghelia și s-au simțit „copleșiți de binecuvântări”. Phillipe a simțit curând o dorință puternică de a se întoarce în țara natală, Coasta de Fildeș, pentru a împărtăși Evanghelia restaurată. Philipe a relatat: „Deci, în anul 1986, după ce, împreună cu soția mea, am spus multe rugăciuni și am ținut multe posturi, am decis să mă întorc în Coasta de Fildeș pentru a da ceea ce am primit, pentru a îmbunătăți situația familiei și a poporului meu”8.
Înainte de a pleca din Germania, Phillipe s-a consultat cu conducătorii Bisericii. Deși în Coasta de Fildeș nu existau ramuri ale Bisericii, acolo era un număr de membri care s-au alăturat Bisericii în timp ce se aflau în alte țări. Familiei Assard i s-a dat o listă cu numele lor, iar timp de un an ei au scris cu sârguință fiecăruia. Treptat, familia Assard a reaprins scânteia credinței în ceilalți și li s-a oferit permisiunea de a începe să țină adunări de duminica în casa lor. Au urmat ramuri și episcopii iar, în anul 1997, a fost organizat primul țăruș din Coasta de Fildeș.