Adevăruri din pildele Salvatorului din Matei 13

„Roţile carelor Împărăţiei se rotesc încă, mânate de braţul puternic al lui Iehova; şi, în ciuda întregii opoziţii, vor continua să se rotească până când cuvintele Sale vor fi împlinite.”

Din viaţa lui Joseph Smith

În timp ce construcţia Templului Kirtland se apropia de sfârşit, Joseph Smith şi sfinţii au început să se pregătească pentru marile binecuvântări pe care aveau să le primească acolo. Pentru a-i ajuta pe fraţi să se pregătească pentru dedicarea templului, în luna noiembrie 1835, Şcoala Vârstnicilor a început un curs de instruire. Această şcoală fusese înfiinţată în anul 1834, o continuare a Şcolii Profeţilor organizată anterior.

Printre alte subiecte, Joseph Smith şi ceilalţi fraţi au studiat ebraica, limba în care a fost scris iniţial, în cea mai mare parte, Vechiul Testament. Jurnalul profetului, din această perioadă, arată că el studia ebraica aproape în fiecare zi, deseori timp de mai multe ore pe zi. Printre consemnările sale în jurnal se află şi unele de felul: „Am petrecut întreaga zi citind în ebraică” sau „Am mers la şcoală şi am citit în ebraică.”¹ În ziua de 19 ianuarie, el a consemnat: „Am petrecut ziua la şcoală. Domnul ne-a binecuvântat în timpul studiului nostru. În această zi, am început să citim cu mult succes din Bibliile noastre în ebraică. Este ca şi cum Domnul ne deschide minţile într-un fel minunat pentru a înţelege cuvântul Său în limba în care a fost scris iniţial.”² O lună mai târziu, el a scris „Am mers la şcoală şi am citit şi am tradus împreună cu clasa mea, ca de obicei. Sufletul meu se desfată cu citirea cuvântului Domnului în original.”³

Experienţa trăită de Joseph Smith la Şcoala Vârstnicilor este o dovadă a dragostei lui pentru scripturi. El a studiat scripturile cu sârguinţă, găsind în ele, în întreaga sa viaţă, alinare, cunoaştere şi inspiraţie. Este semnificativ faptul că tocmai un pasaj din Biblie l-a determinat să caute înţelepciunea la Dumnezeu şi să primească Prima Viziune când avea numai 14 ani (vezi Iacov 1:5).

Scrierile şi cuvântările profetului sunt pline de citate din scripturi şi de interpretări ale lor, pentru că el a studiat scripturile atât de mult încât ele au devenit o parte integrantă a gândirii sale. În învăţăturile sale, el a citat din scripturi, a făcut referire la ele, le-a parafrazat şi le-a folosit ca bază pentru cuvântările sale. „Eu cunosc scripturile şi le înţeleg”, a declarat el în luna aprilie 1844.⁴

Măsura extraordinară în care cunoştea scripturile i-a permis să le predea şi să le interpreteze cu o mare forţă şi claritate şi mulţi dintre cei care l-au auzit vorbind îşi aminteau această capacitate. Preşedintele Brigham Young îşi amintea că profetul putea să „vorbească despre scripturi şi să le facă atât de clare şi de simple încât toată lumea le putea înţelege.”⁵

Wandle Mace îşi amintea: „L-am ascultat pe profetul Joseph Smith în public şi în particular, în zile însorite şi în zile ploioase, aşa cum au făcut-o mulţi alţii pe care i-a învăţat de la pupitru. Şi în casa mea, şi în casa lui, l-am cunoscut bine… şi ştiu că niciun om nu ar fi putut să explice scripturile, să le facă atât de uşor de înţeles încât nimeni să nu le poată interpreta greşit înţelesul, dacă nu ar fi fost învăţat de Dumnezeu.

Îmi era, uneori, ruşine de mine pentru că, deşi studiasem scripturile atât de mult, chiar de copil, nu văzusem ceea ce era atât de clar când le explica el. La figurat vorbind, el întorcea cheia şi uşa cunoaşterii se deschidea larg, dezvăluind principii preţioase, atât noi, cât şi vechi.”⁶

Măsura în care profetul cunoştea scripturile este evidentă în următoarea scrisoare, în care el a dat o interpretare profetică a pildelor Salvatorului din Matei 13. El ne-a învăţat că aceste pilde descriu stabilirea Bisericii în timpul Salvatorului, creşterea ei minunată şi destinul ei în zilele din urmă.

Învăţături ale lui Joseph Smith

Salvatorul a propovăduit în pilde pentru ca cei care credeau în învăţăturile Sale să poată dobândi o lumină mai mare, în timp ce aceia care Îi respingeau învăţăturile să piardă lumina pe care o aveau.

„«Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: ‘De ce le vorbeşti în pilde?’» [Aş remarca aici că le folosit în această întrebare… se referă la mulţimea de oameni.] Isus le-a răspuns, spunându-le [adică ucenicilor]: «Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor [adică necredincioşilor] nu le-a fost dat. Căci celui care are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are» [Matei 13:10-12].

Înţelegem din aceste cuvinte că aceia, care aşteptaseră, anterior, ca Mesia să vină în conformitate cu mărturia profeţilor şi care aşteptau, la acea vreme, un Mesia, dar nu aveau suficientă lumină, din cauza necredinţei lor, încât să înţeleagă că El era Salvatorul lor şi că El era adevăratul Mesia, trebuie să fi fost, în consecinţă, dezamăgiţi şi că şi-au pierdut toată cunoaşterea sau le-a fost luată toată lumina, înţelegerea şi credinţa pe care le aveau în legătură cu acest subiect. Ca urmare, celui, care nu va primi lumina mai mare, trebuie să i se ia toată lumina pe care o are; şi, dacă lumina care este în voi devine întuneric, iată, cât este de mare acel întuneric. «De aceea», spune Salvatorul, «le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg; Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: ‘Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea’» [Matei 13:13–14].

Acum, noi descoperim că motivul dat de acest profet [Isaia], de ce nu voiau ei să-L primească pe Mesia, a fost faptul că ei nu înţelegeau sau nu voiau să înţeleagă; şi, deşi priveau, ei nu vedeau; «căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec» [Matei 13:15]. Dar ce le-a spus El ucenicilor Lui? «Ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit» [Matei 13:16–17].

Şi, din nou, facem o remarcă aici – deoarece constatăm că principiul potrivit căruia ucenicii erau consideraţi binecuvântaţi era acela că lor le era permis să vadă cu ochii lor şi să audă cu urechile lor – şi condamnarea, care a venit asupra oamenilor care nu au primit cuvintele Sale, a fost pentru că ei nu au vrut să vadă cu ochii lor şi să audă cu urechile lor; nu pentru că ei nu au putut şi nu au avut privilegiul să vadă cu ochii lor şi să audă cu urechile lor, ci pentru că inimile lor erau pline de nedreptate şi lucruri abominabile; «cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi» [Faptele apostolilor 7:51]. Profetul, prevăzând că ei îşi vor împietri inimile, a declarat clar aceasta; şi iată condamnarea lumii; lumina a venit în lume şi oamenii aleg întunericul şi nu lumina, pentru că faptele lor sunt rele. Acest lucru este atât de clar propovăduit de Salvator, încât un om rătăcitor să nu-l înţeleagă greşit…

Când adevărul este înfăţişat de slujitorii lui Dumnezeu, oamenii obişnuiesc să spună: totul este un mister; ei au vorbit în pilde şi, de aceea, nu sunt înţeleşi. Adevărul este că au ochi să vadă, dar nu văd, dar niciunul nu este atât de orb ca cel care refuză să vadă; şi, deşi Salvatorul a spus aceasta unor astfel de oameni, discipolilor Săi le-a explicat clar; şi noi avem motive să fim cu adevărat umili înaintea Dumnezeului părinţilor noştri, pentru că el a lăsat aceste lucruri consemnate pentru noi, atât de clar, încât, indiferent de acţiunile şi influenţa combinată a preoţilor lui Baal, acestea nu au nicio putere să ne orbească ochii şi să ne întunece înţelegerea, dacă noi ne vom deschide ochii şi dacă vom citi, fără părtinire, timp de o clipă.”⁷

Pilda semănătorului arată efectele predicării Evangheliei; ea arată, de asemenea, că Salvatorul a stabilit împărăţia Sa la jumătatea timpului.

„În timpul în care Salvatorul a spus aceste frumoase zicale şi pilde cuprinse în [Matei 13], El se afla într-o corabie din cauza mulţimii care dorea să-I asculte cuvintele; şi El a început să-i înveţe, spunând:

«Iată, semănătorul a ieşit să samene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult; a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, şi a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cine are urechi de auzit, să audă» [Matei 13:3–9]…

Dar ascultaţi explicaţia pildei semănătorului: «Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Remarcaţi expresia – ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum» [Matei 13:19]. Oamenii care nu au niciun principiu al neprihănirii în ei înşişi şi ale căror inimi sunt pline de nedreptăţi şi nu doresc principiile adevărului, nu înţeleg cuvântul adevărului când îl aud. Cel rău răpeşte cuvântul adevărului din inimile lor, pentru că ei nu doresc neprihănirea.

«Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Sămânţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor. Iar sămânţa căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci» [Matei 13:20–23].

Astfel, Salvatorul Însuşi a explicat ucenicilor Săi pilda spusă de El şi nu a lăsat ca misterul sau întunericul să acopere minţile acelora care cred cu fermitate în cuvintele Sale.

Tragem concluzia, atunci, că motivul pentru care mulţimea sau noroadele, cum sunt numite de Salvator, nu au primit o explicaţie a pildelor Sale, a fost acela al necredinţei. Vouă, spune El (vorbind ucenicilor Săi), vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu [vezi Matei13:11]. De ce? Datorită credinţei şi încrederii pe care ei le-au avut în El. Această pildă a fost spusă pentru a se dovedi efectele pe care le are predicarea cuvântului; şi noi credem că este o aluzie directă la începuturile sau stabilirea Împărăţiei în această eră; ca urmare, noi trebuie să continuăm să urmărim cuvintele Sale cu privire la această Împărăţie din acel moment înainte, până la sfârşitul lumii.”⁸

Pilda grâului şi a neghinei ne învaţă că cei neprihăniţi şi cei răi vor creşte împreună până la sfârşitul lumii, când cei neprihăniţi vor fi adunaţi şi cei răi vor fi arşi.

„«Isus le-a pus înainte o altă pildă [pildă care face aluzie la stabilirea Împărăţiei tot în acea eră a lumii] şi le-a zis: ‘Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu’» [Matei 13:24–30].

Noi aflăm din această pildă nu numai despre stabilirea Împărăţiei în zilele Salvatorului, care este reprezentată de sămânţa bună, care produce roadă bună, ci şi despre fărădelegea din Biserică, ce este reprezentată de neghina care a fost semănată de vrăjmaş, pe care ucenicii Săi ar fi smuls-o bucuroşi sau de care ar fi curăţat Biserica, dacă Salvatorul le-ar fi permis. Dar El, care ştie toate lucrurile, spune: Nu. Este ca şi cum ar fi spus: Nu este bine să faceţi acest lucru, Biserica este la începuturile ei şi, dacă vă grăbiţi să faceţi acest pas, veţi distruge grâul sau Biserica odată cu neghina; de aceea, este mai bine s-o lăsaţi să crească până la seceriş sau până la sfârşitul veacului, ceea ce înseamnă distrugerea celor răi, care nu a venit încă…

«Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: ‘Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină’. El le-a răspuns: ‘Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună, sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău’» [Matei 13:36–38].

Acum, cititorii noştri să reţină expresiile: ‘Ţarina este lumea; … neghina, sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul este sfârşitul veacului’ [să sublinieze cu atenţie aceste cuvinte: sfârşitul veacului]; ‘secerătorii sunt îngerii’ [Matei 13:38–39].

Oamenii nu au niciun temei să spună că este o exprimare figurată sau că nu înseamnă ceea ce spune, pentru că, acum, El explică ce a spus anterior, în pildă; şi, potrivit acestui limbaj, sfârşitul veacului înseamnă distrugerea celor răi; secerişul şi sfârşitul veacului reprezintă o trimitere directă la familia umană din ultimele zile, nu la pământ, aşa cum şi-au imaginat mulţi, şi la ceea ce va precede venirea Fiului Omului şi la aşezarea din nou a tuturor lucrurilor rostite prin gura tuturor profeţilor sfinţi încă de la începuturile lumii; şi îngerii vor avea ceva de făcut în această lucrare mare, pentru că ei sunt secerătorii.

‘Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului’ [Matei 13:40]; cu alte cuvinte, ca slujitori ai lui Dumnezeu, mergeţi şi avertizaţi naţiunile, atât pe preoţi, cât şi pe oameni, şi, dacă îşi împietresc inimile şi resping lumina adevărului, aceştia fiind abandonaţi, întâi, loviturilor lui Satana, iar legea şi mărturia fiind pecetluite… ei sunt lăsaţi în întuneric şi aruncaţi în ziua de foc; fiind astfel legaţi de crezurile lor şi legăturile lor fiind strânse puternic de către preoţii lor, [ei] sunt pregătiţi pentru împlinirea cuvântului Salvatorului: ‘Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor’ [Matei 13:41–42].

Noi înţelegem că lucrarea strângerii grâului în grânare, sau în hambare, va avea loc în timp ce neghina este legată şi pregătită pentru ziua arderii; că, după ziua arderii, ‘cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă’ [Matei 13:43]”.⁹

Pilda grăuntelui de muştar ne învaţă că Biserica şi Împărăţia lui Dumnezeu, stabilite în aceste ultime zile, se vor răspândi pe tot pământul.

„Şi, din nou, El le-a pus înainte o altă pildă, care făcea referire la Împărăţia care trebuia stabilită chiar înainte sau în vremea secerişului; ea spune următoarele: « Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, într-adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui» [Matei 13:31–32]. Acum, putem să înţelegem foarte clar că acest simbol reprezintă Biserica, aşa cum va apărea ea în ultimele zile. Iată, Împărăţia cerurilor este asemănată cu ea. Acum, ce se aseamănă cu ea?

Să vorbim despre Cartea lui Mormon, pe care un bărbat a luat-o şi a ascuns-o pe câmpul lui, protejând-o cu credinţa lui, pentru a ieşi la lumină în ultimele zile sau la momentul potrivit; să privim cum iese din pământ, fiind cu siguranţă cea mai mică sămânţă dintre toate, cum se ramifică, da, înălţându-se şi având ramuri care se înalţă spre cer şi o măreţie asemănătoare cu a lui Dumnezeu, până când, asemenea seminţei de muştar, devine cea mai măreaţă dintre toate plantele. Şi ea este adevărată şi aceasta a înmugurit şi a ieşit din pământ, iar neprihănirea începe să privească de la înălţimea cerurilor [vezi Psalmii 85:11; Moise 7:62] şi Dumnezeu Îşi trimite jos puterile, darurile şi îngerii pentru a-şi face cuib în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor este ca un grăunte de muştar. Iată atunci, nu este aceasta Împărăţia cerurilor care îşi ridică propriul cap în ultimele zile cu măreţia Dumnezeului ei, chiar Biserica Sfinţilor din Zilele din Urmă, ca o stâncă impenetrabilă, neclintită în mijlocul adâncului cel mare, expusă furtunilor şi vijeliilor lui Satana, care, până acum, a rămas neclintită şi care continuă să înfrunte curajos valurile uriaşe de persecuţii ce sunt împinse de vânturile puternice ale lucrărilor decadente, care [au izbit] şi care încă izbesc învolburate fruntea ei triumfătoare; împinse înainte cu o furie de două ori mai mare de către vrăjmaşul neprihănirii? …

Norii întunericului lovesc de mult timp, ca şi valurile uriaşe, stânca neclintită a Bisericii Sfinţilor din Zilele din Urmă; şi, în ciuda tuturor acestor lucruri, grăuntele de muştar îşi înalţă ramurile măreţe tot mai sus şi mai sus şi întinzându-se tot mai mult şi mai mult; şi roţile carelor Împărăţiei se rotesc încă, mânate de braţul puternic al lui Iehova; şi, în ciuda întregii opoziţii, vor continua să se rotească până când cuvintele Sale vor fi împlinite.”¹⁰

Mărturiile celor trei martori şi scripturile din zilele din urmă se aseamănă cu aluatul care a fost pus în făină; pilda năvodului ne învaţă despre adunarea care va avea loc în toată lumea.

„«Le-a spus o altă pildă, şi anume: ‘Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala’» [Matei 13:33]. Se poate înţelege că Biserica Sfinţilor din Zilele din Urmă a crescut din puţinul aluat care a fost pus în trei martori. Iată, cât de mult se aseamănă aceasta cu pilda! Dospeşte repede într-o bucată şi va dospi curând toată plămădeala. …

«Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău» [Matei 13:47-48]. Această pildă a funcţionat şi iată sămânţa lui Iosif aruncând năvodul Evangheliei pe faţa pământului, prinzând tot felul de peşti, pentru ca cei buni să poată fi salvaţi în vase pregătite pentru acest scop iar îngerii se vor îngriji de cei răi. «Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. ‘Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?’ i-a întrebat Isus. ‘Da, Doamne’, I-au răs-puns ei» [Matei 13:49–51]. Şi noi spunem: Da, Doamne; şi ei ar putea spune: Da, Doamne; pentru că aceste lucruri sunt atât de limpezi şi glorioase, încât fiecare sfânt din ultimele zile trebuie să le răspundă cu un «amin» rostit din inimă.

«Şi El le-a zis: ‘De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi’» [Matei 13:52].

Pentru a vedea aplicarea acestui exemplu, vezi Cartea lui Mormon scoasă din visteria inimii. Şi legămintele date sfinţilor din zilele din urmă [Doctrină şi legăminte] şi traducerea Bibliei – scoţându-se astfel din inimă lucruri noi şi vechi, corespunzând celor trei măsuri de aluat supuse atingerii purificatoare a unei revelaţii a lui Isus Hristos, şi slujirea îngerilor care au început deja această lucrare în ultimele zile, care corespund aluatului care a dospit întreaga plămădeală. Amin”.¹¹

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile vii–xii.

Revedeţi paginile 309–311. Ce putem învăţa din exemplul lui Joseph Smith care să ne ajute în studierea scripturilor?
Revedeţi explicaţia, dată de Joseph Smith, referitoare la motivul pentru care Salvatorul a propovăduit uneori în pilde (paginile 312–313). Acum, când învăţăm adevărurile Evangheliei, ce credeţi că înseamnă să vedem cu ochii noştri şi să auzim cu urechile noastre? De ce credeţi că ne va fi luată lumina dacă refuzăm să primim mai multă lumină? Gândiţi-vă la ce trebuie să faceţi pentru a primi mai multă lumină a Evangheliei.
Studiaţi pilda semănătorului (paginile 313–315). În această pildă, Salvatorul arată că acelaşi mesaj al Evangheliei are ca rezultat efecte diferite, în funcţie de cum îl primesc oamenii. De ce nu poate cuvântul lui Dumnezeu să crească în oamenii „ale căror inimi sunt pline de nedreptăţi”? De ce necazurile şi prigonirile îi determină pe unii să dea deoparte cuvântul lui Dumnezeu? În ce fel ar putea „îngrijorările veacului acestuia” şi „înşelăciunea bogăţiilor” să împiedice cuvântul să lucreze în noi?
Cum ne putem asigura că „pământul” nostru este bun când cuvântul este semănat în noi? Ce pot face părinţii pentru a-şi ajuta copiii să-şi pregătească inimile pentru a primi cuvântul?
În pilda grâului şi a neghinei (paginile 316–317), grâul îi reprezintă pe cei neprihăniţi sau „fiii Împărăţiei”. Neghina îi reprezintă pe „fiii Celui rău”. Cum putem rămâne noi credincioşi chiar dacă „neghinei” i se permite să crească printre „grâu”? Cum vă ajută Doctrină şi legăminte 86:1–7 să înţelegeţi pilda?
Care sunt asemănările dintre Biserica de astăzi şi pomul din pilda grăuntelui de muştar? (Pentru câteva exemple, vedeţi paginile 317–318.)
Revedeţi paginile 319–320. Observaţi că drojdia este o substanţă care face ca aluatul pâinii să dospească. În ce fel scripturile din zilele din urmă sunt ca şi drojdia pentru Biserică? Cum sunt ele ca drojdia pentru dumneavoastră personal? În ce fel scripturile din zilele din urmă sunt ca şi comorile din visterie care sunt „lucruri noi şi lucruri vechi”?
Cu privire la pilda despre năvodul Evangheliei (paginile 319–320), de ce credeţi că este important ca năvodul să prindă peşte de tot felul? Cum se împlineşte astăzi această pildă?

Scripturi suplimentare: Luca 8:4–18; Alma 12:9–11; D&L 86:1–11; 101:63–68