Mântuirea celor morţi

„Marele Iehova… cunoaşte atât situaţia celor vii, cât şi a celor morţi şi a făcut un amplu plan pentru mântuirea lor. ”

Din viaţa lui Joseph Smith

La începutul slujirii sale, profetul Joseph Smith a trăit o experienţă care avea să ajute la pregătirea lui pentru timpul în care avea să fie revelată doctrina salvării pentru cei morţi. În luna noiembrie 1823, Alvin Smith, cel mai mare fiu al lui Lucy Mack Smith şi al lui Joseph Smith, tatăl, s-a îmbolnăvit grav, pe neaşteptate, şi moartea lui era tot mai aproape. Alvin avea 25 de ani, era un tânăr puternic şi capabil a cărui muncă grea a contribuit mult la stabilitatea financiară a familiei. Mama lui l-a descris ca pe „un tânăr de o bunăvoinţă unică”, ale cărui „nobleţe şi generozitate” i-au binecuvântat pe cei din jurul lui „în fiecare oră a existenţei sale.”¹

Ştiind că avea să moară, Alvin şi-a chemat fraţii şi surorile şi le-a vorbit fiecăruia dintre ei. Lui Joseph, care avea aproape 18 ani şi nu primise încă plăcile de aur, Alvin i-a spus: „Vreau ca tu să fii un băiat bun şi să faci tot ce-ţi stă în putere pentru a obţine cronicile. Primeşte cu credinţă fiecare instrucţiune şi ţine cu credinţă fiecare poruncă ce îţi este dată. Fratele tău, Alvin, trebuie să te părăsească acum, dar adu-ţi aminte exemplul pe care ţi l-a dat şi dă un exemplu bun copiilor care sunt mai mici decât tine.”²

Când Alvin a murit, familia a cerut unui preot prezbiterian din Palmyra, New York, să oficieze la înmormântarea sa. Pentru că Alvin nu fusese membru al congregaţiei preotului, clericul a pretins în predica sa că Alvin nu putea fi salvat. William Smith, fratele mai mic al lui Joseph, a scris: „[Preotul]… a lăsat să se înţeleagă foarte limpede că [Alvin] se dusese în iad pentru că Alvin nu era membru al bisericii, dar el fusese un copil bun şi tatălui meu nu i-a plăcut această afirmaţie.”³

În luna ianuarie 1836, la mulţi ani după moartea lui Alvin, Joseph Smith a primit o viziune despre împărăţia celestială, în care a văzut că Alvin, precum şi mama şi tatăl său aveau să moştenească într-o zi acea împărăţie. Joseph s-a „mirat cum se făcea că obţinuse o moştenire în acea împărăţie, având în vedere că părăsise această viaţă înainte ca Domnul să fi întins mâna pentru a aduna Israelul a doua oară şi nu fusese botezat pentru iertarea păcatelor” (D&L 137:6). Atunci glasul Domnului a venit către Joseph, declarând:

„Toţi aceia care au murit fără o cunoaştere a acestei Evanghelii, care ar fi primit-o, dacă li s-ar fi permis să rămână în viaţă, vor fi moştenitorii împărăţiei celestiale a lui Dumnezeu; de asemenea, toţi aceia care mor de acum înainte, fără să o cunoască, care ar fi primit-o cu toată inima lor, vor fi moştenitorii acestei împărăţii; pentru că Eu, Domnul, îi voi judeca pe toţi oamenii după faptele lor, potrivit dorinţei inimii lor” (D&L 137:7–9).

În ziua de 15 august 1840, profetul Joseph Smith a predicat la o înmormântare în Nauvoo şi a propovăduit, pentru prima oară în public, doctrina salvării pentru cei morţi. Potrivit spuselor lui Simon Baker, care a fost prezent, profetul a început prin a mărturisi că „Evanghelia lui Isus Hristos a adus vestea bună de mare bucurie”. El a citit mai ales din 1 Corinteni 15 şi a explicat că „apostolul vorbea unui popor care înţelegea botezul pentru morţi, pentru că era o practică printre ei”. El a declarat apoi că „oamenii ar putea acţiona acum pentru prietenii lor care plecaseră din această viaţă şi că planul salvării a fost calculat pentru a-i salva pe aceia care voiau să se supună cerinţelor legii lui Dumnezeu.”⁴

La o lună după cuvântarea de la funeralii, profetul l-a vizitat pe tatăl său, care era foarte bolnav şi aproape de moarte. Profetul a discutat cu tatăl său doctrina botezului pentru cei morţi şi gândurile tatălui Smith s-au întors la preaiubitul lui fiu, Alvin. Tatăl Smith a cerut ca lucrarea să fie făcută pentru Alvin „imediat”. Cu câteva minute înainte de a muri, el a declarat că l-a văzut pe Alvin.⁵ În a doua parte a anului 1840, familia Smith s-a bucurat pentru că Hyrum a primit rânduiala botezului pentru fratele lui, Alvin.

Învăţături ale lui Joseph Smith

Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii Săi şi îi va judeca pe toţi oamenii după legea pe care ei au primit-o.

„Marile proiecte ale lui Dumnezeu cu privire la salvarea familiei umane sunt foarte puţin înţelese de generaţia în care trăim, care pretinde că este înţeleaptă şi inteligentă. Diverse şi conflic-tuale sunt opiniile oamenilor cu privire la planul salvării, [cerinţele] Atotputernicului, pregătirile necesare pentru cer, starea sau situaţia spiritelor plecate şi fericirea sau nefericirea care rezultă din practicarea dreptăţii sau nedreptăţii în conformitate cu cele câteva noţiuni despre virtute şi viciu pe care le au…

În timp ce o parte a rasei umane o judecă şi o condamnă fără milă pe cealaltă, Marele Părinte al universului veghează asupra întregii familii umane cu grijă de tată şi sentiment patern; El îi priveşte pe oameni ca pe mlădiţele Sale şi, fără vreunul dintre acele sentimente meschine care-i influenţează pe copiii oamenilor, face «să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» [Matei 5:45]. El ţine frâiele judecăţii în mâinile Sale; El este un Legiuitor înţelept şi îi va judeca pe toţi oamenii, nu potrivit noţiunilor meschine, înguste ale oamenilor, ci «după faptele pe care le-au făcut în trupul muritor, fie ele bune sau rele» sau fie că aceste fapte au fost făcute în Anglia, America, Spania, Turcia ori India. El îi va judeca «nu după ce nu au avut, ci după ce au avut»; cei care au trăit fără lege vor fi judecaţi fără lege şi cei care au legea vor fi judecaţi după lege. Nu trebuie să ne îndoim de înţelepciunea şi inteligenţa Marelui Iehova; El va acorda judecată sau milă tuturor naţiunilor după diferitele lor merite, mijloacele lor de obţinere a inteligenţei, legile după care sunt guvernate, instrumentele puse la dispoziţia lor pentru a obţine informaţii corecte şi tainicele Sale proiecte cu privire la familia umană; şi când proiectele lui Dumnezeu vor fi arătate şi vălul ce acoperă viitorul va fi coborât, noi, toţi, va trebui, în cele din urmă, să mărturisim că Judecătorul întregului pământ a făcut dreptate [vezi Genesa 18:25].”⁶

„Dumnezeu judecă oamenii după modul în care ei folosesc lumina pe care El le-o dă.”⁷

„Oamenii vor da socoteală pentru lucrurile pe care le au şi nu pentru lucrurile pe care nu le au… Ei vor fi judecaţi cu dreptate după toată lumina şi inteligenţa transmisă lor de Creatorul lor generos, fie că este multă ori puţină şi… li se cere să se supună şi să se perfecţioneze în aceea şi numai în aceea ce le este dat, pentru că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”⁸

Salvatorul, Isus Hristos, oferă prilej de iertare şi eliberare atât celor vii, cât şi celor morţi.

„Situaţia naţiunilor creştine după moarte este un subiect care a pus în mişcare toată înţelepciunea şi talentul filozofului şi clericului şi există o părere care este acceptată în general, că destinul omului este iremediabil fixat la moartea sa şi că el este făcut fie veşnic fericit, fie veşnic nefericit; că, dacă un om moare fără o cunoaştere despre Dumnezeu, el trebuie să fie veşnic condamnat, fără nicio diminuare a pedepsei lui, alinare a durerii lui sau fără cea mai tainică speranţă de eliberare în timp ce veacuri nesfârşite se vor perinda. Oricât ar fi putea fi de ortodox acest principiu, noi vom constata că el contravine mărturiei Scripturii Sfinte, pentru că Salvatorul nostru spune că orice păcat şi orice blasfemie vor fi iertate oamenilor, oricare ar fi ele; dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată, nici în această lume, nici în lumea care va veni, arătând limpede că sunt păcate care pot fi iertate în lumea care va veni, deşi păcatul blasfemiei [împotriva Duhului Sfânt] nu poate fi iertat [vezi Matei 12:31–32; Marcu 3:28–29].

De asemenea, Petru, vorbind despre Salvator, spune: «S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe» (1 Petru 3:19, 20). Aici, avem deci o relatare despre Salvatorul nostru predicând spiritelor din închisoare, spiritelor care fuseseră întemniţate din zilele lui Noe; şi ce le-a predicat El? Că ele trebuia să rămână acolo? Cu siguranţă, nu! Să ascultăm propria-I mărturie. «M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi» (Luca 4:18). Isaia a folosit aceste cuvinte: «Să [scoată] din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric» (Isaia 42:7). Este foarte limpede din aceasta că El, nu numai că a mers să le predice, ci şi să-i elibereze sau să-i scoată din prinsoare (închisoare)…

Marele Iehova a cumpănit toate evenimentele legate de pământ, referitoare la planul salvării, înainte ca el să se rostogolească în existenţă sau ca «stelele dimineţii [să izbucnească] în cântări de bucurie» [Iov 38:7]; trecutul, prezentul şi viitorul au fost şi sunt, cu El, un veşnic «acum»; El a ştiut despre căderea lui Adam, nedreptăţile antediluvienilor [cei care au trăit înainte de potop], despre adâncimea nedreptăţii care avea să caracterizeze familia umană, slăbiciunile şi punctele ei forte, puterea şi gloria ei, apostaziile, crimele ei, dreptatea şi nedreptatea ei; El a înţeles căderea omului şi mântuirea lui; El a cunoscut planul salvării şi l-a arătat; El a fost familiarizat cu situaţia tuturor naţiunilor şi cu destinul lor; El a rânduit toate lucrurile potrivit sfatului pro-prie-I Sale voinţe; El cunoaşte atât situaţia celor vii, cât şi a celor morţi şi a făcut un amplu plan pentru mântuirea lor, după situaţiile lor diferite şi legile împărăţiei lui Dumnezeu, fie în această lume ori în lumea care va veni.”⁹

Dumnezeu este pe deplin drept şi milos faţă de toţi oamenii, vii şi morţi.

„Ideea pe care şi-o formează unii oameni despre dreptatea, judecata şi mila lui Dumnezeu este prea nechibzuită pentru ca un om inteligent să se gândească la ea: de exemplu, mulţi dintre predicatorii noştri ortodocşi obişnuiesc să presupună că, dacă un om nu este ceea ce ei numesc convertit, dacă moare în această stare, el trebuie să rămână veşnic în iad, fără nicio speranţă. El trebuie să petreacă ani infiniţi în chin care niciodată, niciodată, niciodată nu se sfârşeşte; şi, totuşi, se spune deseori că această nenorocire veşnică este provocată de cel mai simplu accident [întâmplare]. Ruperea unui şiret de pantof, sfâşierea unei haine a celor care oficiază sau locul anume în care trăieşte o persoană pot fi, indirect, mijloacele prin care se face condamnarea sa sau pot fi cauza pentru care el nu este salvat.

Voi presupune un caz care nu este extraordinar. Doi oameni care au fost la fel de păcătoşi, care au neglijat religia, se îmbolnăvesc amândoi în acelaşi timp; unul dintre ei are norocul să fie vizitat de un om cucernic şi el este convertit cu câteva minute înainte de a muri; celălalt trimite după trei oameni cucernici, un croitor, un pantofar şi un tinichigiu; tinichigiul trebuie să lipească mânerul unei tigăi, croitorul are de făcut o butonieră la o haină de care are nevoie imediat, iar pantofarul are de pus un petic la încălţămintea cuiva; niciunul dintre ei nu poate ajunge la timp, omul moare şi merge în iad: unul dintre aceştia este exaltat la sânul lui Avraam, el stă în prezenţa lui Dumnezeu şi se bucură de fericirea veşnică, neîntreruptă, în timp ce celălalt, la fel de bun ca şi el, se cufundă în condamnare veşnică, nenorocire iremediabilă şi disperare fără speranţă, pentru că un om avea de reparat un bocanc, de făcut o butonieră la o haină sau de lipit mânerul unei tigăi.

Planurile lui Iehova nu sunt atât de nedrepte, declaraţiile scripturii sfinte nu sunt atât de [înşelătoare], nici planul salvării familiei umane atât de incompatibil cu simţul practic; la astfel de acte Dumnezeu s-ar încrunta de indignare, îngerii şi-ar ascunde capetele de ruşine şi toţi oamenii inteligenţi virtuoşi ar fi dezgustaţi.

Dacă legile omeneşti oferă fiecărui om recompensele lui şi îi pedepseşte pe toţi delincvenţii după multele lor crime, cu siguranţă Domnul nu va fi mai crud decât omul, pentru că El este Legiuitorul înţelept şi legile Lui sunt mai echitabile, decretele Lui mai drepte şi hotărârile Lui mai perfecte decât cele ale omului; şi, aşa cum omul îşi judecă seamănul după lege şi îl pedepseşte potrivit pedepsei prevăzute de lege, tot aşa judecă Dumnezeu din cer «după faptele pe care le-au făcut în trupul muritor» [vezi Alma 5:15]. A spune că păgânii vor fi condamnaţi pentru că nu au crezut în Evanghelie ar fi absurd şi a spune că iudeii vor fi toţi condamnaţi pentru că nu au crezut în Isus ar fi la fel de absurd; deoarece «cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor şi cum va propovădui, dacă nu este trimis» [vezi Romani 10:14–15]; ca urmare nici iudeii, nici păgânii nu pot fi învinovăţiţi pentru că au respins opiniile conflictuale ale sectarismului, nici pentru că au respins vreo mărturie, cu excepţia celei care este trimisă de Dumnezeu, pentru că aşa cum predicatorul nu poate predica dacă nu este trimis, tot aşa cel care aude nu poate crede [dacă nu] aude un predicator «trimis» şi nu poate fi condamnat pentru ceea ce nu a auzit şi, fiind fără lege, va trebui judecat fără lege.”¹⁰

Este datoria şi privilegiul nostru să fim botezaţi şi confirmaţi pentru aceia care au murit fără Evanghelie.

„Când vorbim de binecuvântările ce ţin de Evanghelie şi consecinţele pe care le implică nesupunerea faţă de cerinţe, ni se adresează frecvent întrebarea: ce s-a întâmplat cu strămoşii noştri? Vor fi ei, toţi, condamnaţi pentru că nu s-au supus Evangheliei, deşi nu au auzit-o niciodată? Cu siguranţă, nu. Ci ei vor avea acelaşi privilegiu de care ne bucurăm noi aici, prin intermediul preoţiei nepieritoare, care administrează nu numai pe pământ, ci şi în cer, precum şi de acţiunile înţelepte ale marelui Iehova. Ca urmare, acele personaje la care se referă Isaia [vezi Isaia 24:21–22] vor fi vizitate de către preoţie şi vor ieşi din închisoarea lor pe baza aceluiaşi principiu potrivit căruia aceia care au fost nesupuşi în zilele lui Noe au fost vizitaţi de Salvatorul nostru [care avea Preoţia nepieritoare a lui Melhisedec] şi li s-a predicat Evanghelia de către El, în închisoare. Şi pentru ca ei să poată îndeplini toate [cerinţele] lui Dumnezeu, prietenii în viaţă au fost botezaţi pentru prietenii lor morţi şi, astfel, au împlinit cerinţa lui Dumnezeu, care spune: «Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» [Ioan 3:5]. Ei au fost botezaţi, desigur, nu pentru ei înşişi, ci pentru morţii lor… Vorbind despre această doctrină, Pavel spune: «Altfel, ce ar face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă nu înviază morţii nicidecum, de ce se mai botează ei pentru cei morţi?» (1 Corinteni 15:29)…

Şi, acum, când marile scopuri ale lui Dumnezeu se apropie repede de îndeplinirea lor şi lucrurile despre care s-a vorbit în Profeţii se împlinesc, când împărăţia lui Dumnezeu este stabilită pe pământ şi străvechea ordine a lucrurilor este restaurată, Domnul ne-a arătat această îndatorire şi acest privilegiu şi nouă ni s-a poruncit să fim botezaţi pentru morţii noştri, împlinind astfel cuvintele lui Obadia când a vorbit despre slava din zilele din urmă: «Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului, ca să judece pe rămăşiţa lui Esau şi împărăţia va fi a Domnului» [vezi Obadia 1:21]. Înţelegerea acestor lucruri re-conciliază scripturile despre adevăr, explică acţiunile lui Dumnezeu faţă de om, asigură şanse egale întregii familii umane şi se armonizează cu fiecare principiu al neprihănirii, dreptăţii şi adevărului. Vom încheia cu ceea ce a spus Petru: «Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor… Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, pentru ca să fie judecaţi ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu, în duh» [1 Petru 4:3, 6].”¹¹

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile vii–xii.

Recapitulaţi paginile 425–426, remarcând efectul doctrinei salvării pentru cei morţi asupra lui Joseph Smith şi a familiei lui. Ce efect are această doctrină asupra dumneavoastră şi asupra familiei dumneavoastră?
Recapitulaţi învăţăturile profetului Joseph despre Dumnezeu, Tatăl, şi despre Isus Hristos de la paginile 427–430. În ce fel ne influenţează aceste învăţături gândurile şi sentimentele despre Tatăl nostru din Cer şi despre Salvator? Care este legătura dintre aceste învăţături şi salvarea celor morţi?
Citiţi învăţăturile profetului de la paginile 427–428 şi 431. Cum îi judecă Dumnezeu pe copiii Săi?
Joseph Smith a spus că botezul pentru cei morţi este o „îndatorire şi un privilegiu” (paginile 431–432). În ce mod este această lucrare o îndatorire? Ce experienţe aţi trăit în care aţi simţit că este un privilegiu? Ce puteţi face pentru a duce mai departe lucrarea Domnului pentru aceia care au murit? Cum pot părinţii să-şi ajute copiii să participe la această lucrare?
Cum arată doctrina salvării pentru cei morţi dreptatea lui Dumnezeu? Cum arată ea mila Sa? După ce aţi citit acest capitol, cum aţi explica această doctrină cuiva care are o altă credinţă?

Scripturi suplimentare: Isaia 49:8–9; 61:1–3; Ioan 5:25; D&L 138:11–37

Provo Temple — „Când împărăţia lui Dumnezeu este stabilită pe pământ şi străvechea ordine a lucrurilor este restaurată, Domnul ne-a arătat această îndatorire şi acest privilegiu şi nouă ni s-a poruncit să fim botezaţi pentru morţii noştri.”

Savior with righteous spirits — În lumea spiritelor, Salvatorul a organizat spiritele neprihănite şi le-a „împuternicit să meargă şi să ducă lumina Evangheliei acelora care erau în întuneric” (D&L 138:30).