MESAJUL PRIMEI PREŞEDINŢII

Simbolul credinţei noastre

DE PREŞEDINTELE GORDON B. HINCKLEY

După renovarea templului din Mesa, Arizona, cu câţiva ani în urmă, clerici ai altor religii au fost invitaţi să viziteze templul în prima zi a perioadei de casă deschisă. Au răspuns invitaţiei sute de clerici. Vorbindu-le, am spus că aş fi bucuros să le răspund la orice întrebare pe care ar putea s-o aibă. Printre aceste întrebări a fost una a unui cleric protestant.

El a spus: „Am vizitat toată clădirea aceasta, acest templu care are înscris pe faţadă numele lui Isus Hristos, dar nicăieri nu am văzut nici o reprezentare a crucii, simbolul creştinătăţii. Am observat clădirile voastre din alte locuri şi, la fel, nu am găsit crucea. De ce nu există dacă spui că voi credeţi în Isus Hristos?“

Am răspuns: „Nu vreau să supăr pe nici unul din colegii mei creştini, care folosesc crucea pe turlele catedralelor şi în altarele capelelor lor, care o poartă pe veşminte şi o imprimă pe cărţile lor sau pe alte publicaţii. Dar pentru noi, crucea este simbolul morţii lui Hristos, în timp ce mesajul nostru este o declaraţie despre Isus cel Viu“.

El a întrebat apoi: „Dacă nu folosiţi crucea, care este simbolul religiei voastre?“

I-am răspuns că vieţile oamenilor noştri trebuie să devină exprimarea cea mai semnificativă a credinţei noastre şi, ca urmare, simbolul religiozităţii noastre.

Sper că nu i s-a părut că am fost încrezut sau prea plin de mine. La prima vedere, poziţia noastră poate părea a fi în contradicţie cu declaraţia noastră că Isus Hristos este figura cea mai importantă a credinţei noastre. Numele oficial al Bisericii este Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Îl venerăm pe El ca Domn şi Salvator. Biblia este scriptura noastră. Credem că profeţii din Vechiul Testament, care au profeţit despre venirea lui Mesia, au vorbit prin inspiraţie divină. Ne bucurăm de relatările lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, care prezintă evenimentele naşterii, slujirii, morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu, Singurul Născut în trup al Tatălui. La fel ca Pavel din vechime, nouă „nu [ne este] ruşine de Evanghelia lui [Isus] Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede“ (Romani 1:16). Şi la fel ca Petru, noi afirmăm că Isus Hristos este singurul nume „dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi“ (Faptele apostolilor 4:12).

Cartea lui Mormon, pe care o privim ca testamentul lumii noi, prezentând învăţăturile profeţilor care au trăit în vechime în America, mărturiseşte despre El, care a fost născut în Betleemul Iudeii şi care a murit pe dealul Golgota. Pentru oamenii nesiguri de credinţa lor, Cartea lui Mormon este o altă mărturie puternică despre divinitatea Domnului. Este scris chiar în prefaţa cărţii, de către un profet care a cutreierat Americile cu un mileniu şi jumătate în urmă şi care a declarat clar că a fost scrisă „pentru convingerea iudeilor şi a neamurilor că Isus este Hristosul, Dumnezeul Veşnic, care Se arată tuturor naţiunilor“.

Iar în cartea noastră cu revelaţii moderne, Doctrina şi legămintele, El Însuşi a declarat cu aceste cuvinte ferme: „Eu sunt Alfa şi Omega, Hristos Domnul; da, chiar Eu sunt, începutul şi sfârşitul, Mântuitorul lumii“ (vezi D&L 19:1).

Din cauza unor astfel de declaraţii şi luând în considerare astfel de mărturii, mulţi pot întreba, aşa cum a întrebat colegul meu de slujire din Arizona, dacă îţi declari credinţa în Isus Hristos, de ce nu foloseşti simbolul morţii Sale, crucea Golgotei?

La această întrebare, trebuie mai întâi să răspund că nici un membru al acestei Biserici nu trebuie să uite vreodată teribilul preţ plătit de Mântuitorul nostru, care Şi-a dat viaţa pentru ca toţi oamenii să poată trăi – agonia din Ghetsimani, batjocura amară care a fost procesul Său, neîndurătoarea cunună de spini care I-a sfâşiat carnea, durerea teribilă suferită atunci când cuiele I-au pătruns mâinile şi picioarele, tortura febrilă a corpului Său în timp ce atârna în acea zi tragică, Fiul lui Dumnezeu strigând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ (Luca 23:34).

Aceasta a fost crucea, instrumentul torturii Sale, mijlocul îngrozitor destinat să-L distrugă pe Omul Păcii, recompensa răului pentru miraculoasa Sa muncă prin care i-a vindecat pe cei bolnavi, a redat orbilor vederea, i-a înviat pe morţi. Aceasta a fost crucea pe care El a fost răstignit şi a murit pe culmea pustie a dealului Golgota.

Nu putem uita aceasta. Nu trebuie să uităm niciodată, pentru că acolo, Salvatorul nostru, Mântuitorul nostru, Fiul lui Dumnezeu, a făcut El Însuşi un sacrificiu pentru fiecare dintre noi în mod indirect. Dar tristeţea acelei seri întunecate din ajunul sabatului evreiesc, când corpul Său lipsit de viaţă a fost luat jos de pe cruce şi aşezat în grabă într-un mormânt împrumutat, a îndepărtat chiar şi speranţa celor mai devotaţi şi învăţaţi ucenici ai Săi. Erau îndureraţi, neînţelegând ce le spusese El mai devreme. Mesia, în care crezuseră, era mort. Învăţătorul lor, în care îşi puseseră toate speranţele, credinţa şi dorinţele, dispăruse. El care le vorbise despre viaţa veşnică, El care îl înviase pe Lazăr din morţi, murise acum, la fel ca toţi oamenii care muriseră înaintea Lui. Acum venise sfârşitul scurtei Sale vieţi îndurerate. Viaţă care fusese aşa cum prevestise Isaia: El era „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa… El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El“ (Isaia 53:3, 5). Acum, El murise.

Putem doar să facem presupuneri în legătură cu sentimentele celor care-L iubiseră, care chibzuiau la moartea Sa, în timpul lungilor ore ale sabatului evreiesc, sâmbăta din calendarul nostru.

Apoi, a început prima zi a săptămânii, sabatul Domnului, aşa cum o ştim noi. Îngerul care aştepta le-a spus celor care veniseră la mormânt, plini de supărare: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?“ (Luca 24:5).

„Nu este aici; …a înviat, după cum zisese“ (Matei 28:6).

A fost cel mai mare miracol al istoriei umane. Mai devreme, El le spusese: „Eu sînt învierea şi viaţa“ (Ioan 11:25). Dar ei nu înţeleseseră. Acum ştiau. El murise în mizerie, durere şi singurătate. Acum, a treia zi, El a apărut viu, în toată puterea şi frumuseţea, pârga celor adormiţi, asigurarea pentru oamenii de toate vârstele că „după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos“ (1 Corinteni 15:22).

Pe Golgota, El a fost Isus care murea. Din mormânt, El a ieşit Isus cel Viu. Crucea fusese rodul amar al trădării iudeilor, actul final ce-a urmat negării lui Petru. Mormântul gol devenise acum dovada divinităţii Sale, asigurarea unei vieţi veşnice, răspunsul neprimit la întrebarea lui Iov: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze?“ (Iov 14:14).

Fiind mort, El ar fi putut fi uitat sau, în cel mai bun caz, amintit ca unul dintre marii învăţători ale căror vieţi sunt prezentate sumar, în câteva rânduri, în cărţile de istorie.

Acum, fiind înviat, El a devenit Stăpânul vieţii. Împreună cu Isaia, ucenicii Săi pot acum să cânte cu credinţă deplină: „Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al Păcii“ (Isaia 9:6).

S-au împlinit cuvintele pline de speranţă ale lui Iov: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu“ (Iov 19:25-27).

Bine a spus Maria plângând: „Rabuni! adică Învăţătorule“ (Ioan 20:16) când L-a văzut prima dată pe Domnul înviat, pentru că El, într-adevăr fusese Învăţător şi Stăpân nu numai al vieţii, dar şi al morţii. Fusese îndepărtată muşcătura morţii, zdrobită victoria mormântului.

Temătorul Petru era schimbat. Chiar necredinciosul Toma declara cu gravitate, respect şi realism: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20:28). „Nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20:27), au fost cuvintele de neuitat pe care Domnul le-a spus cu această minunată ocazie.

Domnul S-a arătat apoi multora, inclusiv, potrivit consemnărilor lui Pavel, unui număr de „peste cinci sute de fraţi deodată“ (1 Corinteni 15:6).

Şi în emisfera vestică (America) erau alte oi, despre care El vorbise mai devreme. Iar oamenii de aici „au auzit un glas, ca şi cum ar fi venit din cer… şi El le-a spus:

Iată-L pe Fiul Meu Preaiubit, de Care Eu sunt foarte mulţumit, în Care Eu Mi-am slăvit numele – ascultaţi-L pe El.

… Şi iată, au văzut un Om pogorându-se din cer; şi El era îmbrăcat într-o mantie albă; şi El a venit în jos şi a stat în mijlocul lor…

Şi s-a întâmplat că El Şi-a întins mâna şi a vorbit către popor, spunând:

Iată, Eu sunt Isus Hristos, despre care profeţii au depus mărturie că [trebuie] să vină pe pământ…

Ridicaţi-vă şi veniţi către Mine“ (3 Nefi 11:3, 6-10, 14).

Urmează apoi, în această frumoasă relatare, multe cuvinte despre slujirea Domnului înviat printre oamenii din vechea Americă.

Şi acum, în final, există mărturiile moderne, căci El a venit din nou pentru a începe această dispensaţie, dispensaţia atât de mult profeţitei plenitudini a timpurilor. Într-o viziune glorioasă, El – Domnul viu, înviat – şi Tatăl Său, Dumnezeu din cer, i-au apărut băiatului profet pentru a începe iarăşi restaurarea vechiului adevăr. A existat un veritabil „nor… de martori“ (Evrei 12:1), iar cel care fusese primitorul Primei Viziuni – Joseph Smith, profetul modern – a declarat în cuvinte solemne:

„Şi acum, după numeroasele mărturii care au fost date despre El, aceasta este mărturia, ultima dintre toate, pe care o dăm despre El: Că El trăieşte!

Pentru că L-am văzut, chiar la dreapta lui Dumnezeu; şi I-am auzit glasul depunând mărturie că El este Singurul Născut al Tatălui –

Că de El, prin El şi din El lumile sunt şi au fost create şi locuitorii din ele sunt născuţi ca fii şi fiice ai lui Dumnezeu“ (vezi D&L 76:22-24).

La aceasta pot fi adăugate mărturiile a milioane de oameni care, prin puterea Sfântului Spirit, au depus şi depun mărturie solemnă despre faptul că El trăieşte. Această mărturie a fost alinarea şi tăria lor.

Mă gândesc, de exemplu, la un prieten pe care l-am cunoscut în Vietnam, în timpuri de mare tulburare pentru ţara sa. Era un bărbat cu paşnică şi remarcabilă credinţă în Dumnezeu, Tatăl nostru Veşnic, şi în Fiul Său, Hristos cel Viu. Mi-l amintesc bine cum cânta, cu profundă convingere:

Dureri şi necazuri, când vă vor veni,
Tristeţi cât de mari, o să le biruiţi,
Căci Eu pe voi vă voi binecuvânta.
A voastră durere, Eu voi alina.

(„Ce trainică temelie“, Imnuri şi cântece pentru copii, pag. 6)

Şi astfel, fiindcă Salvatorul nostru trăieşte, noi nu folosim simbolul morţii Sale ca simbol al credinţei noastre. Dar ce folosim? Pentru a exprima în mod potrivit gloria şi minunea lui Hristos cel Viu, nu sunt potrivite semne, lucrări de artă sau reprezentări de vreun fel. El ne-a spus care ar trebui să fie acest simbol, când ne-a îndemnat: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele“ (Ioan 14:15).

Ca urmaşi ai Lui, nu putem face un lucru meschin, grosolan sau dizgraţios, fără să întunecăm imaginea Sa. Nici nu putem face o faptă bună, plăcută şi generoasă fără să facem să strălucească mai luminos simbolul Său, al cărui nume l-am luat asupra noastră. Şi astfel, vieţile noastre trebuie să devină o exprimare plină de înţeles, simbolul declarării mărturiei noastre despre Hristos cel Viu, Fiul Etern al Dumnezeului cel Viu.

Dragi fraţi şi surori, acest lucru este atât de simplu şi profund încât nu ar trebui să-l uităm niciodată.

Trăieşte-al meu Mântuitor,
Triumfător Fiu şi Salvator,
Durerea şi moartea a înfrânt,
Rege, Conducător şi Domn sfânt.

Trăieşte, piatră a credinţei mele,
Singura speranţă pe pământ,
Călăuză speranţelor mele
Lumina de dincolo de mormânt.

O, dă-mi al Tău dulce Spirit,
Pacea ce-aduce alinarea ta,
Credinţa ce mă poartă negreşit,
Către eternitatea ta.

(Gordon B. Hinckley, “My Redeemer Lives“, Hymns, nr. 135)

IDEI PENTRU ÎNVĂŢĂTORII DE ACASĂ

După ce v-aţi pregătit, rugându-vă, împărtăşiţi acest mesaj folosind o metodă care să încurajeze participarea celor pe care îi învăţaţi. Urmează câteva exemple:

Invitaţi-i pe membrii familiei să spună cum ar putea răspunde la următoarele întrebări: De ce nu există cruci în clădirile Bisericii noastre? Care este simbolul credinţei noastre? Citiţi cum a ales preşedintele Hinckley să răspundă la aceste întrebări (vezi primele cinci paragrafe). Care scriptură explică simbolul religiei noastre (vezi ultimele patru paragrafe)? Ce putem face pentru a ajuta simbolul credinţei noastre să-i lumineze pe alţii?
Cereţi membrilor familiei să descrie ce ar face sau cum ar fi o „figură cheie“ în vieţile lor. Citiţi cu voce tare şi discutaţi părţile din acest articol care-L prezintă pe Isus Hristos ca figura cheie a credinţei noastre.
Invitaţi-i pe membrii familiei să împărtăşească o povestire preferată despre Isus. Citiţi cu voce tare una sau două povestiri din acest articol despre El. Depuneţi-vă mărturia despre înviere şi despre sacrificiul mântuitor al lui Isus Hristos.