Reflecţii asupra unei vieţi consacrate
Adevăratul succes în această viaţă rezultă din consacrarea vieţii noastre – adică a timpului şi a alegerilor noastre – pentru scopurile lui Dumnezeu.
Când eram tânăr, am vizitat Târgul Mondial din anul 1964, care a avut loc în oraşul New York. Una dintre opririle mele preferate a fost la pavilionul Bisericii SZU, cu macheta sa impresionantă a turlelor Templului Salt Lake. Acolo am vizionat prima dată filmul Man’s Search for Happiness. Descrierea planului salvării făcută în acel film, narată de vârstnicul Richard L. Evans, a avut un impact puternic asupra multor vizitatori, inclusiv asupra mea. Printre alte lucruri, vârstnicul Evans a spus:
„Viaţa vă oferă două daruri preţioase – unul este timpul, iar celălalt este libertatea de a alege, libertatea de a face ce doriţi cu timpul dumneavoastră. Sunteţi liberi să vă oferiţi timpul de care dispuneţi în schimbul senzaţiilor. Îl puteţi oferi în schimbul dorinţelor josnice. Îl puteţi investi în lăcomie…
A dumneavoastră este libertatea de a alege. Însă acestea nu sunt afaceri profitabile, căci în ele nu veţi găsi nicio satisfacţie de durată.
Pentru fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut al timpului vieţii dumneavoastră muritoare veţi da socoteală la un moment dat. Şi această viaţă este timpul în care păşiţi cu credinţă şi demonstraţi că puteţi alege binele în locul răului, ceea ce este corect în locul a ceea ce este greşit, fericirea de durată în locul unei simple distracţii. Iar răsplata dumneavoastră veşnică va fi în acord cu alegerea dumneavoastră.
Un profet al lui Dumnezeu a spus: «Oamenii sunt ca să poată avea bucurie» – bucurie care include plenitudinea vieţii, o viaţă devotată slujirii, dragostei şi armoniei în casă şi roadele unei munci cinstite, o acceptare a Evangheliei lui Isus Hristos – a cerinţelor şi poruncilor ei.
Numai în acestea veţi găsi adevărata fericire, fericirea care nu dispare atunci când lumina şi muzica se opresc şi când mulţimea se dispersează”1.
Aceste afirmaţii exprimă realitatea că viaţa noastră pe pământ este o administrare a timpului şi a alegerilor ce ne-a fost dată de către Creatorul nostru. Cuvântul administrare ne aminteşte de legea consacrării dată de Domnul (vezi, de exemplu, D&L 42:32, 53) care are un rol economic, dar care, mai mult de atât, este o punere în practică a legii celestiale în această viaţă, aici şi acum (vezi D&L 105:5). A consacra înseamnă a pune deoparte sau a dedica ceva ca fiind sacru, consacrat scopurilor sfinte. Adevăratul succes în această viaţă rezultă din consacrarea vieţii noastre – adică a timpului şi a alegerilor noastre – pentru scopurile lui Dumnezeu (vezi Ioan 17:1, 4; D&L 19:19). Făcând astfel, Îi permitem să ne ridice la destinul nostru cel mai înalt.
Doresc să ne gândim împreună la cinci dintre elementele unei vieţi consacrate: puritatea, munca, respectul faţă de trupul fizic al unei persoane, slujirea şi integritatea.
Aşa cum Salvatorul a arătat, viaţa consacrată este o viaţă pură. Deşi Isus este Singurul care a trăit o viaţă fără de păcat, cei care vin la El şi iau jugul Lui asupra lor revendică harul Său care-i va face aşa cum El este, nevinovaţi şi fără de pată. Cu o dragoste profundă, Domnul ne încurajează folosind următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă, voi cei de la marginile pământului, şi veniţi la Mine şi fiţi botezaţi în numele Meu pentru ca să puteţi fi sfinţiţi prin primirea Duhului Sfânt, pentru ca să puteţi să staţi fără de pată în faţa Mea în ziua din urmă” (3 Nefi 27:20).
Aşadar, consacrarea înseamnă pocăinţă. Încăpăţânarea, rebeliunea şi raţionamentul trebuie abandonate şi trebuie înlocuite cu supunerea, cu dorinţa de a fi corectat şi cu acceptarea a tot ceea ce Domnul cere. Aceasta este ceea ce regele Beniamin a vrut să spună prin înlăturarea omului firesc, supunerea faţă de chemările Spiritului Sfânt şi prin faptul de a deveni un sfânt „prin ispăşirea lui Hristos Domnul” (Mosia 3:19). Unei asemenea persoane îi este promisă prezenţa continuă a Spiritului Sfânt, promisiune reamintită şi reînnoită de fiecare dată când un suflet pocăit ia din împărtăşania cinei Domnului (vezi D&L 20:77, 79).
Vârstnicul B. H. Roberts a explicat, odată, procesul în următoarele cuvinte: „Omul care merge astfel în lumina, în înţelepciunea şi în puterea lui Dumnezeu, va face în cele din urmă prin simpla asociere cu acestea, ca lumina, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu să îi aparţină – întreţesând acele raze strălucitoare într-un lanţ divin, care-l leagă pentru totdeauna de Dumnezeu şi pe Dumnezeu de el. Acesta este înţelesul cuvintelor mistice ale lui Mesia: «Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine» – nemaiexistând un lucru mai deosebit pe care omul să-l poată realiza”2.
O viaţă consacrată este o viaţă a muncii. Încă din copilărie, Isus îndeplinea lucrarea Tatălui Său (vezi Luca 2:48–49). Dumnezeu Însuşi este slăvit prin lucrarea Sa de a realiza nemurirea şi viaţa veşnică a copiilor Săi (vezi Moise 1:39). În mod firesc, noi dorim să luăm parte alături de El la lucrarea Sa şi, astfel, trebuie să recunoaştem că toată lucrarea cinstită este lucrarea lui Dumnezeu. În cuvintele lui Thomas Carlyle: „Toată munca adevărată este sacră; în toată munca adevărată, chiar şi dacă este o muncă cinstită realizată cu mâinile cuiva, există în ea ceva divin. Adevărata muncă, sub orice formă găsită pe întreg Pământul, conduce către cer şi este răsplătită acolo”3.
Dumnezeu a conceput această existenţă muritoare pentru a cere un efort aproape permanent. Îmi aduc aminte de afirmaţia simplă a profetului Joseph Smith: „Printr-o muncă necontenită, [noi] am putut să ne creăm o existenţă confortabilă” (Joseph Smith – Istorie 1:55). Prin muncă ne întreţinem şi ne îmbogăţim viaţa. Ea ne permite să supravieţuim dezamăgirilor şi tragediilor vieţii muritoare. Realizarea greu dobândită aduce cu sine sentimentul stimei faţă de tine însuţi. Munca clădeşte şi perfecţionează caracterul, creează frumuseţe şi este unealta slujirii unul altuia şi lui Dumnezeu. O viaţă consacrată este plină de muncă, uneori repetitivă, alteori umilă, uneori neapreciată, dar întotdeauna este o muncă ce îmbunătăţeşte, ordonează, menţine, ridică, slujeşte, năzuieşte.
După ce am lăudat munca, trebuie, de asemenea, să adaug un cuvânt bun despre timpul liber. La fel cum munca cinstită îi oferă odihnei dulceaţa sa, recrearea sănătoasă este prietena şi partenera de neclintit a muncii. Muzica, literatura, arta, dansul, teatrul, sporturile – toate pot oferi amuzament pentru a îmbogăţi viaţa unei persoane şi, mai departe, o pot consacra. În acelaşi timp, nu prea este nevoie să spunem că cea mai mare parte din ceea ce este numit astăzi amuzament este obscen, degradant, violent, zăpăceşte mintea şi iroseşte timpul. În mod ironic, uneori trebuie să facem mari eforturi pentru a petrece timpul liber într-un mod sănătos. Când amuzamentul se transformă din virtute în viciu, acesta devine un distrugător al vieţii consacrate. „De aceea, luaţi seama… să nu judecaţi ceea ce este rău ca fiind de la Dumnezeu” (Moroni 7:14).
O viaţă consacrată respectă darul incomparabil reprezentat de trupul fizic al unei persoane, o creaţie divină după însuşi chipul lui Dumnezeu. Scopul principal al vieţii muritoare este acela că fiecare spirit trebuie să primească un astfel de trup şi să înveţe să exercite libertatea morală de a alege într-un tabernacol din carne. Trupul fizic este, de asemenea, esenţial pentru exaltarea care are loc numai în combinaţia perfectă a fizicului şi a spiritualului, aşa cum vedem la Preaiubitului nostru Domn Înviat. În această lume decăzută, unele vieţi vor fi dureros de scurte, unele trupuri vor avea malformaţii, fracturi sau abia vor putea menţine viaţa şi, totuşi, viaţa va fi suficient de lungă pentru fiecare spirit, iar fiecare trup va deveni demn de înviere.
Cei care cred că trupurile noastre nu sunt altceva decât rezultatul evoluţiei nu vor simţi nicio responsabilitate faţă de Dumnezeu sau faţă de altcineva pentru ceea ce fac cu trupurile sau trupurilor lor. Noi, cei care avem o mărturie despre realitatea mai vastă a veşniciei care cuprinde viaţa premuritoare, muritoare şi pe cea de după moarte, trebuie, totuşi, să recunoaştem că avem o datorie faţă de Dumnezeu legată de această realizare supremă a creaţiei Sale fizice. În cuvintele lui Pavel:
„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?
Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19–20).
Acceptând aceste adevăruri şi îndrumarea preşedintelui Thomas S. Monson de la conferinţa generală din luna aprilie a acestui an, cu siguranţă nu ne vom desfigura trupul, ca de exemplu cu tatuaje, sau nu-l vom slăbi, ca de exemplu cu droguri, sau nu-l vom pângări, ca de exemplu cu adulter, curvie sau indecenţă.4 Deoarece trupul nostru este unealta spiritului nostru, este vital ca noi să avem grijă de el cât de bine putem. Trebuie să consacrăm puterile sale pentru a sluji şi a duce mai departe lucrarea lui Hristos. Pavel a spus: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1).
Isus a demonstrat că o viaţă consacrată este o viaţă de slujire. Cu multe ore înainte ca agonia ispăşirii Sale să înceapă, Domnul a spălat cu umilinţă picioarele ucenicilor Săi, spunându-le:
„Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.
Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.
Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis” (Ioan 13:14–16).
Cei care, cu discreţie şi prudenţă, merg şi fac bine, dau un exemplu de consacrare. Nimeni din vremea noastră nu înglobează această trăsătură în viaţa de zi cu zi mai bine decât preşedintele Thomas S. Monson. Dânsul şi-a cultivat o capacitate de a asculta care poate discerne chiar şi cea mai slabă şoaptă a Spiritului care semnalează nevoia cuiva la care dânsul poate ajunge şi-l poate ajuta. Deseori, gesturile simple sunt cele care confirmă dragostea divină şi cunoaşterea situaţiei, dar Thomas Monson răspunde întotdeauna, întotdeauna.
Găsesc în viaţa bunicului şi bunicei mele, Alexander DeWitt şi Louise Vickery Christofferson, un exemplu al unei asemenea consacrări. Bunicul a fost un bărbat puternic şi era bun la tunsul oilor în zilele de dinaintea aparatelor de tuns electrice. El a spus că devenise suficient de bun încât „într-o zi am tuns 287 de oi şi aş fi putut tunde peste 300, însă terminasem oile”. În anul 1919, el a tuns peste 12.000 de oi, câştigând aproximativ 2.000 de dolari. Banii respectivi ar fi ajutat la extinderea considerabilă a fermei sale şi la modernizarea casei sale, însă chemarea de a sluji în misiunea Statele Sudice a venit din partea autorităţilor generale şi, cu sprijinul total al Louisei, el a acceptat. Şi-a lăsat soţia (fiind însărcinată atunci cu primul lor fiu, tatăl meu) şi pe cele trei fiice ale lor cu banii câştigaţi din tunsul oilor. După doi ani, la întoarcerea sa acasă plină de bucurie, el a observat: „ Economiile noastre ne-au ţinut timp de doi ani, şi ne mai rămăseseră 29 de dolari”.
O viaţă consacrată este o viaţă a integrităţii. O vedem în soţul şi soţia „care-şi onorează jurămintele căsătoriei cu toată fidelitatea”5. O vedem în tatăl şi în mama a căror primă prioritate demonstrată este aceea de a se îngriji de căsnicia lor şi de a asigura bunăstarea fizică şi spirituală a copiilor lor. O vedem în aceia care sunt cinstiţi.
Cu muţi ani în urmă, am cunoscut două familii care se aflau în procesul de a desfiinţa o firmă comercială aflată în co-parteneriat. Patronii, doi bărbaţi care erau prieteni şi membri ai aceleiaşi congregaţii creştine, întemeiaseră firma cu mulţi ani în urmă. Ei au avut o relaţie prietenească obişnuită ca parteneri de afaceri, dar pe măsură ce au îmbătrânit şi următoarea generaţie a început să se implice în afacere, au început să apară conflicte. În cele din urmă, toate părţile au decis că ar fi cel mai bine să împartă bunurile şi să o ia pe căi diferite. Unul dintre primii doi parteneri a pus la cale o stratagemă împreună cu avocaţii săi pentru a-şi asigura un avantaj financiar considerabil în urma dizolvării firmei, în detrimentul celuilalt partener şi al fiilor lui. Într-una dintre întâlnirile părţilor, unul dintre fii s-a plâns despre acest tratament incorect şi a făcut apel la onoarea şi crezurile creştine ale primului partener. „Ştiţi că acest lucru nu este corect”, a spus el. „Cum puteţi profita de cineva în felul acesta, mai ales de un frate din aceeaşi biserică?”. Avocatul primului partener a ripostat: „Of, maturizează-te! Cum poţi fi atât de naiv?”.
Integritatea nu înseamnă naivitate. A fi naiv înseamnă a presupune că nu suntem răspunzători în faţa lui Dumnezeu. Salvatorul a declarat: „Tatăl Meu M-a trimis pe Mine pentru ca Eu să pot fi înălţat pe cruce… pentru ca tot aşa cum Eu am fost înălţat de către oameni, tot astfel oamenii vor fi înălţaţi de către Tatăl, pentru ca să stea înainte mea ca să fie judecaţi după faptele lor, fie că ele sunt bune sau rele” (3 Nefi 27:14). Persoana care trăieşte o viaţă consacrată nu caută să profite de altcineva, ci la nevoie, va întoarce celălalt obraz şi, dacă trebuie să dea o haină, ea va da şi cămaşa (vezi Matei 5:39–40). Cele mai aspre mustrări ale Salvatorului au fost adresate făţarnicilor. Făţărnicia este extrem de distructivă, nu numai pentru făţarnic, ci şi pentru cei care îl văd sau îi ştiu conduita, în special pentru copii. Ea distruge credinţa, pe când cinstea este solul fertil în care sămânţa credinţei creşte puternică.
O viaţă consacrată este un lucru frumos. Tăria şi liniştea ei sunt „ca un pom foarte roditor, care este sădit într-un pământ fertil, lângă o apă curgătoare, pură, care dă multe fructe preţioase” (D&L 97:9). De o semnificaţie specială este influenţa asupra altora a unui bărbat consacrat sau a unei femei consacrate, în special asupra celor mai apropiaţi şi mai dragi. Consacrarea multora care au murit şi a altora care trăiesc printre noi, a ajutat la turnarea temeliei fericirii noastre. În acelaşi fel, viaţa dumneavoastră consacrată va fi o sursă de curaj pentru generaţiile viitoare care îşi vor recunoaşte datoria faţă de dumneavoastră pentru deţinerea tuturor lucrurilor care contează cu adevărat. Fie ca noi să ne consacrăm ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu; „pentru ca atunci când El va veni, noi să fim la fel ca El, căci noi Îl vom vedea pe El aşa cum El este; pentru ca noi să putem avea această nădejde” (Moroni 7:48; vezi, de asemenea, 1 Ioan 3:2), mă rog, în numele lui Isus Hristos, amin.