Darul divin al recunoştinţei
O inimă recunoscătoare rezultă din exprimarea recunoştinţei faţă de Tatăl nostru Ceresc pentru binecuvântările Sale şi faţă de cei din jurul nostru pentru tot ce aduc în viaţa noastră.
Aceasta a fost o sesiune minunată. Când am fost chemat preşedinte al Bisericii, am spus: „O să-mi însuşesc o însărcinare. Voi fi consilierul Corului Tabernacolului”. Sunt foarte mândru de corul meu!
Odată, mama mi-a spus: „Tommy, sunt foarte mândră de tot ce ai făcut. Însă trebuie să-ţi spun un lucru. Ar fi trebuit să continui să studiezi pianul”.
Prin urmare, m-am dus la pian şi am cântat o piesă pentru ea: „Acum noi, [acum noi] mergem la o zi de naştere”1. După aceea, am sărutat-o pe frunte, iar ea m-a îmbrăţişat.
Mă gândesc la ea. Mă gândesc la tatăl meu. Mă gândesc la toate autorităţile generale care au avut o influenţă asupra mea, precum şi la alţii, inclusiv la văduvele pe care le-am vizitat – 85 în total – ducându-le câte un pui ca să aibă ce să gătească, iar uneori câţiva bănuţi de buzunar.
Într-o noapte, am vizitat-o pe una dintre dumnealor. Era miezul nopţii, iar eu m-am dus la azilul de bătrâni şi recepţionera mi-a spus: „Sunt sigură că doarme, însă m-a rugat s-o trezesc, spunându-mi: «Ştiu că el va veni»”.
Am ţinut-o de mână; dânsa mi-a spus pe nume. Era complet trează. Mi-a tras mâna până a atins-o cu buzele ei şi a spus: „Ştiam că vei veni”. Cum aş fi putut să nu mă duc?
Muzica frumoasă mă impresionează în acest fel.
Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, am auzit mesaje inspirate despre adevăr, speranţă şi dragoste. Gândurile ni s-au îndreptat către Cel care a ispăşit pentru păcatele noastre, care ne-a arătat felul de a trăi şi modul de a ne ruga şi care a arătat prin propriile Sale fapte binecuvântările slujirii – Însuşi Domnul şi Salvatorul nostru, Isus Hristos.
În capitolul 17 din Luca, citim despre El:
„Isus mergea spre Ierusalim, şi a trecut printre Samaria şi Galilea.
Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stătut departe,
şi-au ridicat glasul, şi au zis: «Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!».
Când i-a văzut Isus, le-a zis: «Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!». Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi.
Unul dintre ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare.
S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, şi I-a mulţumit. Era Samaritean.
Isus a luat cuvântul, şi a zis: «Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt?
Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?».
Apoi i-a zis: «Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit»”2.
Prin intermediul intervenţiei divine, acei leproşi au fost cruţaţi de la o moarte crudă, lentă şi li s-a dat o nouă şansă în viaţă. Recunoştinţa exprimată de un singur om a meritat binecuvântarea Învăţătorului, nerecunoştinţa arătată de ceilalţi nouă a însemnat dezamăgirea Lui.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, ne amintim noi să mulţumim pentru binecuvântările pe care le primim? Mulţumirile adresate în mod sincer nu ne ajută doar să recunoaştem binecuvântările primite, dar ne şi deschide porţile cerului şi ne ajută să simţim dragostea lui Dumnezeu.
Preaiubitul meu prieten, preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Când păşiţi cu recunoştinţă, nu păşiţi cu aroganţă, îngâmfare şi egotism; păşiţi având un spirit de recunoştinţă care vă este potrivit şi care vă va binecuvânta viaţa”3.
În Biblie, în evanghelia după Matei, găsim o altă relatare despre recunoştinţă, de această dată fiind exprimată de către Salvator. În timp ce El a mers prin pustiu timp de trei zile, peste 4.000 de oameni L-au urmat şi au mers împreună cu El. Lui I s-a făcut milă de ei, căci ei nu mâncaseră nimic timp de trei zile. Şi, totuşi, ucenicii Săi au întrebat: „De unde să luăm în pustia aceasta atâtea pâini ca să săturăm atâta gloată?”. Asemenea multora dintre noi, ucenicii au văzut doar ce lipsea.
„«Câte pâini aveţi?», i-a întrebat Isus. «Şapte», I-au răspuns [ucenicii], «şi puţini peştişori».
Atunci Isus a poruncit norodului să şadă pe pământ.
A luat cele şapte pâini şi peştişorii, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt, şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit norodului”.
Remarcaţi că Salvatorul a mulţumit pentru ceea ce aveau – după care a avut loc un miracol. „Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de firimituri”4.
Cu toţii am avut momente când ne-am concentrat atenţia asupra a ceea ce ne lipsea, în loc să ne concentrăm asupra binecuvântărilor noastre. Filozoful grec Epictetus, a spus: „Înţelept este cel care nu se întristează din cauza lucrurilor pe care nu le are, ci se bucură pentru lucrurile pe care le are”5.
Recunoştinţa este un principiu divin. Domnul a declarat, prin intermediul unei revelaţii date profetului Joseph Smith:
„Mulţumeşte-I Domnului, Dumnezeului tău, pentru toate lucrurile…
Şi cu nimic nu Îl supără omul pe Dumnezeu sau împotriva nimănui nu este aprinsă mânia Sa, decât împotriva acelora care nu mărturisesc mâna Lui în toate lucrurile”6.
În Cartea lui Mormon ni se spune: „Trăiţi în recunoştinţă zilnic, pentru numeroasele îndurări şi binecuvântări pe care [Dumnezeu] vi le-a dat vouă”7.
Indiferent de situaţiile noastre, fiecare dintre noi are multe motive pentru care să fie recunoscător, dacă nu facem decât să ne oprim şi să medităm la binecuvântările noastre.
Aceasta este o perioadă minunată de a fi pe pământ. Deşi sunt multe lucruri greşite în lumea de astăzi, sunt şi multe lucruri care sunt corecte şi bune. Există căsnicii reuşite, părinţi care-şi iubesc copiii şi fac sacrificii pentru ei, prieteni cărora le pasă de noi şi care ne ajută, învăţători care predau. Vieţile noastre sunt binecuvântate în nenumărate moduri.
Ne putem înălţa şi-i putem înălţa şi pe alţii atunci când refuzăm să rămânem pe tărâmul gândurilor negative şi cultivăm în inima noastră o atitudine de recunoştinţă. Dacă nerecunoştinţa s-ar număra printre păcatele grave, atunci recunoştinţa este una dintre cele mai nobile virtuţi. Cineva a spus că „recunoştinţa nu este doar cea mai mare dintre virtuţi, ci mama tuturor celorlalte”8.
Cum putem cultiva o atitudine de recunoştinţă în inima noastră? Preşedintele Joseph F. Smith, al şaselea preşedinte al Bisericii, a dat un răspuns. Dânsul a spus: „Omul recunoscător vede foarte multe lucruri în lume pentru care este recunoscător şi, pentru el, binele depăşeşte răul. Dragostea înfrânge gelozia, iar lumina alungă întunericul din viaţa lui”. Dânsul a continuat: „Mândria ne distruge recunoştinţa şi, în locul ei, instaurează egoismul. Ce mult mai fericiţi suntem în prezenţa unui suflet recunoscător şi iubitor şi cât de atenţi ar trebui să fim să cultivăm, prin intermediul unei vieţi evlavioase, o atitudine de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de oameni!”9.
Preşedintele Smith ne spune că viaţa evlavioasă este cheia sentimentului de recunoştinţă.
Ne fac averile fericiţi şi recunoscători? Poate, pe moment. Totuşi, acele lucruri care oferă fericirea şi recunoştinţa profunde şi trainice sunt lucrurile pe care banii nu le pot cumpăra: familia noastră, Evanghelia, prietenii buni, sănătatea noastră, priceperea noastră, dragostea ce-o primim din partea celor de lângă noi. Din nefericire, acestea sunt unele dintre lucrurile pe care nu le apreciem aşa cum se cuvine.
Autorul englez Aldous Huxley a scris: „Cei mai mulţi dintre oameni au o capacitate aproape infinită de a nu aprecia lucrurile aşa cum se cuvine”10.
Deseori, noi nu-i apreciem aşa cum se cuvine nici măcar pe oamenii care merită cel mai mult recunoştinţa noastră. Să nu aşteptăm până când este prea târziu ca să exprimăm acea recunoştinţă. Vorbind despre cei dragi pe care i-a pierdut, un bărbat şi-a exprimat regretul în felul următor: „Îmi amintesc acele zile fericite şi, deseori, îmi doresc să le pot vorbi celor decedaţi despre recunoştinţa pe care le-am purtat-o cât au fost în viaţă, pe care mi-am exprimat-o atât de greu”11.
Pierderea celor dragi aduce cu sine, aproape în mod inevitabil, unele regrete în inima noastră. Să reducem astfel de sentimente pe cât de mult este omeneşte posibil, exprimându-ne des dragostea şi recunoştinţa faţă de ei. Niciodată nu ştim cât de curând va fi prea târziu.
Prin urmare, o inimă recunoscătoare rezultă din exprimarea recunoştinţei faţă de Tatăl nostru Ceresc pentru binecuvântările Sale şi faţă de cei din jurul nostru pentru tot ce aduc în viaţa noastră. Pentru aceasta este nevoie de un efort conştient – cel puţin până când am înţeles şi am cultivat cu adevărat o atitudine de recunoştinţă. Deseori, avem sentimente de recunoştinţă şi intenţionăm să ne exprimăm mulţumirea, însă uităm s-o facem sau pur şi simplu nu reuşim s-o facem. Cineva a spus că „dacă ai sentimente de recunoştinţă şi nu le exprimi, este ca şi cum împachetezi un cadou şi nu-l oferi”12.
Când avem de-a face cu provocări şi probleme în viaţa noastră, ne este, deseori, greu să ne concentrăm asupra binecuvântărilor noastre. Totuşi, dacă pătrundem suficient de adânc şi căutăm suficient de bine, vom putea simţi şi recunoaşte exact cât de mult ne-a fost oferit.
Vă împărtăşesc o relatare despre o familie care a putut să găsească binecuvântări în mijlocul unor încercări grele. Aceasta este o relatare pe care am citit-o cu mulţi ani în urmă şi pe care am păstrat-o datorită mesajului pe care-l transmite. A fost scrisă de către Gordon Green şi a fost publicată, într-o revistă americană, în urmă cu peste 50 de ani.
Gordon spune cum a crescut la o fermă din Canada, unde el şi fraţii lui trebuiau să se întoarcă repede acasă de la şcoală, în timp ce copiii ceilalţi se jucau cu mingea şi mergeau la scăldat. Cu toate acestea, tatăl lor a avut puterea de a-i ajuta să înţeleagă faptul că munca lor însemna ceva. Acest lucru era adevărat, mai ales după seceriş, când familia sărbătorea Ziua Recunoştinţei, deoarece în acea zi tatăl lor le oferea un dar minunat. El făcea un inventar a tot ceea ce aveau.
În dimineaţa Zilei Recunoştinţei, el îi ducea în pivniţa în care se găseau butoaie cu mere, lăzi cu sfeclă, morcovi puşi în nisip şi grămezi mari de saci cu cartofi, precum şi mazăre, porumb, fasole verde, gemuri, căpşuni şi alte conserve care le umpleau rafturile. El îi ruga pe copii să le numere pe toate cu atenţie. După aceea, mergeau în hambar şi socoteau câte tone de fân aveau şi câte kilograme de grâne aveau în grânar. Numărau vacile, porcii, găinile, curcanii şi gâştele. Tatăl lor le spunea că dorea să vadă care era situaţia, însă ei ştiau că el dorea, de fapt, ca ei să înţeleagă, în acea zi de sărbătoare, cât de mult i-a binecuvântat Dumnezeu şi i-a răsplătit pentru toate orele lor de muncă. În cele din urmă, când se aşezau la ospăţul pregătit de mama lor, binecuvântările erau ceva ce puteau simţi.
Şi totuşi Gordon a spus că Ziua Recunoştinţei de care el îşi amintea cu cea mai mare recunoştinţă a fost aceea din anul în care păreau să nu aibă nimic pentru care să fie recunoscători.
Anul respectiv începuse bine: aveau fân rămas din anul precedent, multe grăunţe, patru purceluşi; iar tatăl lor avea o sumă mică de bani economisită pentru ca, într-o zi, să-şi poată permite să cumpere un încărcător de fân – un utilaj minunat la care cei mai mulţi fermieri doar visau. Era, de asemenea, anul în care reţeaua de curent electric a ajuns în oraşul lor – cu toate că nu şi la ei, deoarece nu-şi puteau permite.
Într-o noapte, când mama lui Gordon spăla multe rufe, tatăl lui a intrat, a preluat spălatul rufelor şi a rugat-o pe soţia lui să meargă să se odihnească şi să împletească. El a spus: „Tu petreci mai mult timp spălând decât dormind. Crezi că ar trebui să ne înduplecăm şi să ne racordăm la reţeaua de curent electric?”. Deşi a fost foarte încântată de idee, ea a vărsat o lacrimă sau două când s-a gândit la încărcătorul de fân care nu avea să fie cumpărat.
Deci, cablul de curent electric a ajuns şi la ei în acel an. Deşi nu era nimic extravagant, ei şi-au cumpărat o maşină de spălat care funcţiona singură toată ziua şi becuri luminoase care atârnau pe fiecare tavan. Nu mai existau lămpi care să fie umplute cu ulei, fitiluri care să fie tăiate, nicio sticlă de lampă neagră de fum care să trebuiască să fie spălată. Lămpile au fost duse în podul casei.
Conectarea fermei lor la curentul electric a fost aproape ultimul lucru bun care li s-a întâmplat în acel an. Tocmai când recoltele lor începuseră să iasă din pământ, au început ploile. Când, în cele din urmă, apele s-au retras, nu mai rămăsese nicio plantă. Ei au sădit din nou, însă alte ploi au distrus recoltele. Cartofii lor au putrezit în noroi. Ei au vândut câteva vaci, toţi porcii şi alte animale şi păsări pe care intenţionau să le ţină, primind foarte puţini bani pe ele, deoarece toţi ceilalţi au trebuit să facă acelaşi lucru. Tot ce au recoltat în acel an a fost o legătură de napi care, nu se ştie cum, a rezistat furtunilor.
Apoi, a fost din nou Ziua Recunoştinţei. Mama lor a spus: „Poate că ar fi mai bine să uităm de ea anul acesta. Nu ne-a mai rămas nici măcar o gâscă”.
Totuşi, în dimineaţa Zilei Recunoştinţei, tatăl lui Gordon a venit cu un iepure şi a rugat-o pe soţia lui să-l gătească. Morocănoasă, ea a început lucrul, dând de înţeles că va avea nevoie de mult timp pentru a găti acel iepure bătrân cu carne tare. Când, în cele din urmă, a fost pus pe masă alături de napii care au supravieţuit, copiii au refuzat să mănânce. Mama lui Gordon a plâns, iar apoi, tatăl lui a făcut un lucru straniu. S-a dus sus în pod, a luat o lampă cu ulei, a adus-o înapoi la masă şi a aprins-o. El le-a spus copiilor să stingă becurile. Când a rămas doar lumina de la lampa cu ulei, cu greu le-a venit să creadă că înainte fusese atât de întuneric. Ei se întrebau cum putuseră să vadă ceva înainte fără lumina strălucitoare obţinută prin intermediul curentului electric.
Mâncarea a fost binecuvântată şi toată lumea a mâncat. După cină, nimeni nu a spus nimic. Gordon a scris:
„În lumina slabă a lămpii vechi, noi am ajuns să vedem din nou limpede…
A fost o masă delicioasă. Iepurele a avut gust de curcan, iar napii au fost cei mai dulci din câte ne puteam aminti…
Căminul [nostru]… cu toate lipsurile sale, era atât de bogat pentru noi”13.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, să exprimăm recunoştinţă este un lucru plăcut şi onorabil, să dăm dovadă de recunoştinţă este un lucru generos şi nobil, dar să trăim mereu cu recunoştinţă în inima noastră înseamnă să atingem cerul.
Acum, când îmi închei cuvântarea din această dimineaţă, mă rog ca, pe lângă toate celelalte lucruri pentru care suntem recunoscători, noi să ne arătăm mereu recunoştinţa pentru Domnul şi Salvatorul nostru, Isus Hristos. Evanghelia Sa glorioasă oferă răspunsuri la cele mai mari întrebări ale vieţii: De unde am venit? De ce suntem aici? Unde merg spiritele noastre după ce murim? Acea Evanghelie le aduce celor care trăiesc în întuneric lumina adevărului divin.
El ne-a învăţat cum să ne rugăm. El ne-a învăţat cum să trăim. El ne-a învăţat cum să murim. Viaţa Lui este o moştenire a dragostei. El i-a vindecat pe cei bolnavi; El i-a înălţat pe cei călcaţi în picioare; El i-a salvat pe cei păcătoşi.
În final, El a rămas singur. Unii apostoli s-au îndoit; unul L-a trădat. Ostaşii romani I-au străpuns coasta cu o suliţă. Gloata furioasă I-a luat viaţa. Încă răsună, de pe Dealul Căpăţâna, cuvintele Sale pline de milă: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”14.
Cine a fost acest „Om al durerii… obişnuit cu suferinţa”15? „Cine este Acest Împărat al slavei”16, Acest Domn al domnilor? El este Învăţătorul nostru. El este Salvatorul nostru. El este Fiul lui Dumnezeu. El este urzitorul salvării noastre. El ne face semn: „Veniţi după Mine”17. El ne învaţă: „Du-te de fă şi tu la fel”18. El ne cere: „[Păziţi] poruncile Mele”19.
Fie ca noi să-L urmăm. Fie ca noi să urmăm exemplul Său. Fie ca noi să ne supunem cuvintelor Sale. Făcând astfel, noi Îi oferim darul divin al recunoştinţei.
Rugăciunea mea sinceră, din inimă, este ca noi, în viaţa noastră, să ne gândim la această virtute minunată pe care o reprezintă recunoştinţa. Fie ca ea să ne pătrundă în suflet, acum şi întotdeauna. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.