Căminele noastre, familiile noastre
Postind şi rugându-ne pentru Emma
Autoarea locuieşte în zona capitalei Danemarcei.
După ce fiica mea a căzut pe fereastră, m-am gândit că cele mai mari temeri ale noastre au devenit realitate.
Fotografie © iStock/Thinkstock
Familia mea tocmai se întorsese dintr-o vacanţă minunată. După cină, i-am lăsat pe cei doi copii ai noştri, Markus, care avea patru ani, şi Emma, care avea trei ani, să se joace în dormitorul de sus al apartamentului nostru situat la etajul patru. În Danemarca, ferestrele se deschid ca obloanele. Ferestrele sunt, de obicei, închise, dar, în timpul vacanţei, le lăsasem puţin întredeschise, astfel încât apartamentul să fie aerisit în timpul excursiei noastre.
În timp ce spălam vasele, deodată am simţit că se întâmpla ceva foarte rău. Am dat fuga în camera de zi în timp ce Markus cobora în fugă scările. El ţipa înspăimântat, spunând că Emma căzuse pe fereastră – o fereastră care se afla cu aproximativ 12 metri deasupra unui trotuar de beton. Am alergat în jos pe scări, strigând în mod repetat numele Emmei. Am văzut-o pe fetiţa mea zăcând pe beton ca şi când ar fi fost fără viaţă. Era complet fără vlagă când am ridicat-o şi m-am gândit că temerile mele cele mai mari se confirmau. Soţul meu, care mă urmase afară, a luat-o în braţe şi, imediat, i-a dat o binecuvântare a preoţiei.
Ambulanţa a venit repede şi Markus şi cu mine am spus o rugăciune în timp ce persoanele specilizate îi acordau primul ajutor Emmei. În curând, eram cu toţii în ambulanţă îndreptându-ne spre spital.
La terapie intensivă, ni s-au alăturat, în curând, membri ai familiei care au venit să ne sprijine. Markus s-a dus acasă împreună cu verii săi, în timp ce soţul meu şi cu mine am rămas neştiind, încă, nimic despre starea Emmei.
În sfârşit, după ceea ce a părut o aşteptare lungă, unul dintre doctori a venit şi a cerut amănunte despre accident. El a spus că, în mod normal, o cădere de la o astfel de înălţime ar fi avut drept consecinţă leziuni interne şi numai o şansă mică de supravieţuire. Emma avea pelvisul rupt şi suferise un şoc, dar rănile ei erau doar superficiale. Doctorul a spus că trebuia să o fi prins un înger.
Chiar dacă supravieţuirea Emmei era un miracol, ea era, încă, incoştientă din cauza leziunilor pe care le suferise la cap. Soţul meu împreună cu doi prieteni apropiaţi i-au dat, din nou, o binecuvântare Emmei. În acea binecuvântare, i se promitea însănătoşire completă, fără probleme care să persiste şi că aceasta avea să fie o experienţă pozitivă în viaţa ei. Am simţit o recunoştinţă imensă pentru puterea preoţiei. Toate rugăciunile mele din timpul nopţii au fost ascultate.
După patru zile, Emma s-a trezit din comă. În timpul acelor patru zile, prieteni, membri ai Bisericii şi alte persoane au postit şi s-au rugat pentru ea. Am simţit rugăciunile sfinţilor credincioşi înconjurându-mă, întărindu-mi familia şi pe mine. M-am simţit de parcă Tatăl Ceresc mă cuprinsese în braţe şi mă alina.
Ţăruşul nostru a ţinut post cu o zi înainte ca ea să se trezească. Noi credem că Tatăl Ceresc ne-a ascultat rugăciunle şi că trezirea Emmei a fost consecinţa nemijlocită a postului. După aceea, Emma s-a însănătoşit repede. Cinci zile mai târziu, ea a vorbit prima dată de la accident şi nouă zile mai târziu, a fost externată din spital. A petrecut cinci săptămâni într-un scaun cu rotile şi, apoi, a început terapia fizică.
Cam la o lună după accident, spatele meu a început să se resimtă din cauză că o ridicam pe Emma. Un sentiment de neputinţă nu numai fizică, dar şi spirituală m-a copleşit. Cum puteam continua să am grijă de ea?
Într-o noapte, vina de a fi atât de lipsită de putere a devenit prea mult ca să mai pot îndura. Am ieşit din casă şi am găsit o bancă în parc, unde m-am rugat Tatălui Ceresc timp de o oră. Pentru prima oară în viata mea, am simţit puterea miraculoasă a ispăşirii Salvatorului vindecându-mă. Toată suferinţa şi toată durerea pe care le purtam mi-au fost luate; după acea rugăciune, toate poverile au fost ridicate de pe umerii mei. Emma era încă în scaunul cu rotile şi eu primeam, cu regularitate, tratament pentru spate, dar am fost întărită să merg mai departe.
Un an mai târziu, Emma putea să alerge, să râdă, să povestească şi să gândească în modul în care ar trebui să o facă un copil de patru ani.
Noi ştim că există un Tată din Cer iubitor, căruia Îi pasă de noi şi care ne cunoaşte pe fiecare în parte. El ştie prin ce încercări trecem. Nu mă voi îndoi niciodată de miracolele pe care ni le oferă datorită rugăciunii, postului şi prin binecuvântările preoţiei.