Putere pentru a persevera
Autoarea articolului locuieşte în Utah, S.U.A.
Având piciorul rupt şi inima frântă, am avut nevoie de vindecare. Speranţa m-a ajutat să o dobândesc.
Cu aproximativ o lună înainte să împlinesc 16 ani, familia mea a mers într-o călătorie cu maşina de-a lungul Statelor Unite pentru a vizita câteva locuri istorice ale Bisericii. Nu m-a deranjat să călătoresc atât de mult timp cu maşina deoarece întotdeauna ne simţeam bine împreună. Îmi amintesc că, în ziua de după vizitarea locului istoric Winter Quarters, Nebraska, ne-am urcat în maşină. Ploua cu găleata. Am urcat în spate, mi-am luat o pătură şi m-am ghemuit ascultând ploaia până am adormit.
Următorul lucru de care îmi aduc aminte este faptul că mă învârteam necontrolat. Mai târziu, am aflat că maşina noastră alunecase pe carosabilul umed şi se lovise de o barieră de ciment de sub un pod rutier. Îmi amintesc vag că cineva îmi spunea că-mi rupsesem piciorul şi eram transportată în sala de operaţie.
Curând după aceea, în timp ce mă refăceam la spital, tatăl meu a intrat în salonul meu. A stat lângă mine pe pat şi mi-a luat mâna într-a lui. Într-un fel, ştiam deja ce avea de gând să-mi spună.
„Draga mea”, a spus el, „ştii unde te afli?”
„La spital”, am răspuns.
„Ştii ce s-a întâmplat?”
„Am avut un accident de maşină.”
„Ţi-a spus cineva ce s-a întâmplat cu ceilalţi membrii ai familiei?”
M-am gândit şi apoi am răspuns că nu.
Mi-a spus că toţi membrii familiei se vor face bine – cu excepţia mamei mele. Ea nu supravieţuise.
M-am aşteptat să simt o tristeţe copleşitoare pe loc, dar nu a fost aşa. Deşi am fost şocată, am simţit cumva, nu ştiu de ce, pace, un sentiment plăcut că puteam avea încredere în Dumnezeu că totul avea să fie bine.
Întinsă pe patul meu de spital, mi-am amintit de un loc anume din istoria Bisericii pe care îl văzusem cu două zile înainte de accident: Golful Martin, Wyoming. Mulţi pionieri au murit de foame şi din pricina zăpezii şi a frigului. Îmi amintesc că văzusem grămezi de pietre aşezate deasupra mormintelor şi mă gândisem la cât de multă credinţă trebuie să fi avut ceilalţi pionieri să-şi ia carele în mâini şi să meargă mai departe. Povestea aceea m-a impresionat. În timp ce mă gândeam la experienţa aceea, am ştiut că, dacă pionierii au perseverat, şi eu trebuia să o fac, inclusiv să fiu tare pentru fraţii mei mai mici.
Sentimentul de pace pe care îl simţisem iniţial a mai rămas cu mine încă o săptămână şi jumătate. În data de 4 iulie, stăteam într-un scaun cu rotile şi priveam artificiile de la fereastra spitalului când mi-am dat seama că mama mea nu mai era. Nu avea să fie prezentă la absolvirea liceului. Nu avea să fie prezentă când aveam să fiu înzestrată în templu. Nu avea să fie prezentă la nunta mea. Ea nu mai era.
Atunci a început să-mi fie foarte greu. Durerea din piciorul meu era îngrozitoare şi nu aveam poftă de mâncare. Mă uitam la televizor fără să fiu atentă la ce se spunea şi, majoritatea timpului, am dormit. Familia mea şi-a făcut griji pentru că nu prea plângeam.
Lacrimile au apărut mai des când, în sfârşit, ne-am întors la Oregon într-o casă goală. Brusc, a trebuit să preiau câteva dintre responsabilităţile mamei mele iar fraţii şi surorile mele au venit la mine pentru a găsi alinare. Am încercat să fiu puternică pentru ei. Dar nu a fost uşor.
A fost greu să mă întorc la şcoală. Toată lumea auzise de accident şi, dacă nu, atunci au aflat când profesorii mei m-au prezentat ca fiind fata care avusese un accident de maşină. Mă simţeam izolată.
A fost şi mai greu când tatăl meu s-a recăsătorit la nouă luni de la moartea mamei. Am ştiut că mama vitregă avea să ne ajute şi că aveam nevoie de ea, dar a fost dificil să mă obişnuiesc.
Totuşi, nu totul a fost rău în această perioadă. Am simţit multă dragoste din partea Tatălui meu Ceresc, familiei mele şi conducătorilor Bisericii. Lucrul care m-a ajutat să mă vindec şi să merg înainte după accident a fost faptul că am făcut lucruri simple care mi-au întărit credinţa. În fiecare zi, îmi petreceam o oră înainte de a merge la culcare citind scripturile, rugându-mă şi scriind în jurnalul meu în debara. În intimitatea debaralei mele, nu a trebuit să fiu puternică pentru fraţii şi surorile mele. Am putut să plâng cât am avut nevoie şi să-mi deschid inima în faţa lui Dumnezeu. I-am spus exact ceea ce simţeam şi cât de dor îmi era de mama mea. Ştiam că mă auzea datorită numeroaselor momente în care simţeam mila Sa blândă. Acea debara a devenit sacră pentru mine.
Acele lucruri simple pe care le-am făcut m-au ajutat să rămân conectată la Dumnezeu în loc să-L îndepărtez şi să mă umplu de amărăciune. Nu am văzut accidentul ca fiind un mod în care Dumnezeu mi-a rănit familia. Am simţit mai multă putere de a fi răbdătoare, de a mă supune voinţei Lui şi a merge înainte înfruntându-mi zilele grele. Şi am avut câteva zile cu adevărat grele.
După ce tatăl meu s-a recăsătorit, am vrut să fiu un exemplu bun pentru fraţii şi surorile mele şi cu siguranţă nu am vrut să am sentimente rele faţă de mama mea vitregă, deci am continuat să-mi pun încrederea în Dumnezeu. O activitate din cartea mea Progresul personal era despre faptul de a face ca viaţa mea acasă să fie mai bună întărindu-mi relaţia cu un membru al familiei timp de două săptămâni. Ţelul era să încerc să fiu mai asemănătoare lui Hristos şi să-mi arăt dragostea prin fapte. Am decis să încerc acest lucru şi să-i slujesc mamei mele.
Fiind două familii combinate, aveam multe vase murdare. Am început cu asta. În timp ce i-am slujit în următoarele două săptămâni, am simţit că am putut să o iubesc pe mama mea vitregă şi să fiu răbdătoare deşi nu eram neapărat fericită în situaţia respectivă. Simplul fapt de a mă concentra asupra slujirii m-a ajutat să trec peste momentele grele deoarece am simţit Spiritul cu mine.
Încă nu înţeleg în totalitate de ce familia mea a avut accidentul şi mai am zile grele. Dar, asemenea pionierilor, mi-am pus nădejdea în Dumnezeu şi am primit puterea de a persevera.