Tineri adulți
Contează încotro mă îndrept, nu unde am fost
Autoarea articolului locuiește în Utah, S.U.A
Am luat-o pe o cale care se îndepărta de cea dreaptă și îngustă de multe ori, dar datorită acestor lucruri, am învățat că puterea Salvatorului și ispășirea Sa sunt adevărate.
Viața mea nu s-a dovedit a fi așa cum mă așteptam.
La 18 ani, mă așteptam să slujesc în misiune cu timp deplin, să mă căsătoresc relativ repede după aceea și să-mi întemeiez o familie până la 25 de ani. Acum, am 32 ani. Nu am slujit în misiune și am fost inactiv în Biserică în cea mai mare parte a vieții mele de adult. M-am căsătorit – am divorțat – și m-am căsătorit din nou.
Deoarece am luat-o pe o cale care se îndepărta de cea dreaptă și îngustă de multe ori, nu am simțit mereu că mă integrez la Biserică. Totuși, mi-am dat seama că există un loc pentru mine. Experiențele mele m-au învățat că puterea Salvatorului și ispășirea Sa sunt adevărate și că ceea ce contează cel mai mult nu este unde am fost, ci încotro mă îndrept acum.
Cred că inițial am pus la îndoială ce credeam, deoarece nu eram convins că mărturia mea era suficient de puternică pentru a merge în misiune. Îmi amintesc că, în perioada în care am absolvit liceul, gândeam în felul următor: Oare mărturia mea e chiar mărturia mea? Oare mă bizuiam prea mult pe mărturiile altor persoane?
Acest lucru mă deranja. Voiam să merg în misiune, dar mă întrebam dacă experiențele spirituale pe care le-am avut până în acel moment erau suficiente pentru a mă face să fiu ceea ce credeam eu că trebuie să fie un misionar de succes – cineva care avea suficientă tărie spirituală și știa destule despre Evanghelie pentru a le preda altor oameni.
Privind în urmă, ar fi trebuit să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să înțeleg sfatul dat în Doctrină și legăminte 124:97: „Să fie umil înaintea Mea… și el va primi din Spiritul Meu, chiar Mângâietorul, care îi va revela adevărul tuturor lucrurilor și îi va da, chiar în ceasul acela, ceea ce trebuie să spună”.
Dar în loc să-L întreb pe Dumnezeu, m-am pierdut în faptul de a compara starea mea spirituală cu cea a altora și mi-a fost teamă că imperfecțiunile mele aveau să-i împiedice pe oameni să accepte Evanghelia.
Fiind pe cont propriu ca tânăr adult, am continuat să încerc să-mi dau seama în ce credeam. Nu vedeam nimic rău în ceea ce credeam că sunt hotărâri izolate care nu redefineau cine eram eu. Am început să mă îndepărtez de cei pe care îi iubeam, deoarece știam că ei vor fi dezamăgiți de alegerile pe care le făceam. În schimb, m-am înconjurat cu oameni cărora nu le păsa cu adevărat ce făceam. Într-o zi, am încercat o băutură alcoolică, de curiozitate. Faptul de a bea a devenit o parte din viața mea și, în cele din urmă, am trecut de la faptul de a bea de plăcere la a bea pentru a putea face față experiențelor grele din viața mea. Schimbările negative din viața mea din aceea vreme nu erau neapărat legate de oricare alegere a mea; acestea s-au petrecut treptat. Mi-a luat doi ani să-mi dau seama că alegerile mici pe care le-am făcut în timp m-au dus într-un loc în care nu doream să fiu.
Acum, nu spun că, pentru a învăța despre veridicitatea Evangheliei, ar trebui să aveți trăiri care nu sunt în acord cu aceasta. Faptele mele nu mi-au provocat durere doar mie, ci și oamenilor pe care îi iubeam – mare parte din aceasta în mod inutil. Sunt recunoscător că am putut să devin suficient de umil pentru a înțelege că 1) eram nefericit și 2) că am fost cel mai fericit când trăiam potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Acest lucru era ceva ce știam pentru mine, ceva ce puteam susține și împărtăși altora.
M-am dus la episcopul meu pentru a îndrepta lucrurile și ne-am întâlnit cu regularitate pentru a mă pregăti să slujesc în misiune. Documentele mele erau aproape gata când am fost îndemnat să mă asigur că el a înțeles câteva dintre alegerile pe care le făcusem. Conversația nu a fost ușoară, însă mai mult decât dorința de a merge în misiune era dorința de a fi drept în fața lui Dumnezeu. Eram dispus să admit că greșisem și să recunosc totul înaintea Lui pentru a fi curat.
La puțin timp după aceea, m-am trezit în fața unui consiliu disciplinar. A fost înfricoșător în unele privințe să admit ce făcusem în fața oamenilor care au fost conducătorii și mentorii mei de-a lungul anilor, dar când mi-am aruncat privirea prin cameră, am simțit pace. Am simțit că ei erau acolo pentru a înțelege și a mă ajuta. Când am plecat, am simțit Spiritul care mă asigura că, indiferent de hotărârea luată, eu îmi făceam partea și aveam să fiu bine. Dumnezeu și conducătorii care mă iubeau aveau să lucreze cu mine pentru a ajunge acolo unde trebuia să fiu. Am plecat simțind dragostea Salvatorului și știind că nu eram prea departe pentru a beneficia de mântuirea Sa.
Un loc pentru imperfecțiune
În pofida sentimentului de pace pe care l-am simțit, a fost dificil să înfrunt întrebări de la oameni despre motivul pentru care nu am fost în misiune. Pe măsură ce am continuat procesul pocăinței cu ajutorul episcopului meu, a devenit din ce în ce mai puțin probabil că voi sluji în misiune în viitor. A trebuit să îmi dau seama cum să înaintez în viață. La 21 de ani, deoarece nu mă încadram în grupul celor care se pregăteau să meargă în misiune, a misionarilor care au fost în misiune sau a tinerilor adulți căsătoriți, era greu să îmi găsesc locul.
Era greu să ies la întâlniri. Uneori fetele se comportau diferit cu mine după ce le spuneam că nu am slujit în misiune și că am fost inactiv o perioadă. Dintr-un motiv sau altul, majoritatea interacțiunilor nu continuau după prima întâlnire.
Am fost fericit că, în cele din urmă, m-am căsătorit în templu, dar uneori încă simțeam că nu mă integrez nicăieri. Aveam o mărturie, dar nu știam cum să o împărtășesc și clasele din cadrul adunărilor Bisericii păreau ca niște teste în care semenii mei mă vedeau eșuând. Credeam acest lucru, deoarece majoritatea aveau viața pe care eu mi-o doream și ei nu s-au împiedicat atât de mult ca mine.
Într-o zi, episcopul m-a sunat și mi-a oferit chemarea de a preda în cadrul cvorumului vârstnicilor. Am fost surprins, deoarece am mers la cvorumul vârstnicilor de două ori în ultimul an. Deși mă simțeam extrem de anxios, am acceptat chemarea. În prima duminică în care am predat, am început cu probabil cea mai ciudată prezentare pe care ei au auzit-o vreodată.
„Salut, frați, eu sunt Richard Monson. Nu am slujit niciodată în misiune și am fost inactiv în cea mai mare parte a vieții mele de adult. Nu am participat aproape niciodată la adunările cvorumului vârstnicilor, deoarece nu simțeam că am un loc acolo sau că mă integrez. Nu voi putea să răspund la toate întrebările voastre, dar sper că veți participa pentru a putea învăța împreună. Dacă sunteți în regulă cu ceea ce v-am spus, atunci vom începe.”
În acea zi, am înțeles că puteam să recunosc în fața altora – și mie însumi – că, deși nu mă consideram a fi o persoană „perfect supusă” (cineva care a slujit în misiune, a fost activ toată viața și nu a făcut nicio greșeală gravă), mă îndreptam în aceeași direcție ca ei și asta era ceea ce conta. Spre surprinderea mea, am descoperit că mai mult de unul dintre acești bărbați despre care credeam că au dus o viață perfectă au făcut, de asemenea, greșeli. Cred că ne-a întărit ideea tuturor că perfecțiunea nu este o cerință pentru a aduce valoare clasei sau întregii Biserici.
Vremuri grele și o hotărâre
Din nefericire, activitatea mea în Biserică nu a durat. Căsătoria mea a fost dificilă și m-am întors la vechile vicii pentru a scăpa de durere. Pasiunile au început să înlocuiască mersul la Biserică.
Au trecut trei ani și am ajuns la fund. Trebuia să iau o hotărâre. Puteam să trăiesc potrivit Evangheliei pentru mine indiferent de ceea ce se întâmpla în viața mea? Sau aveam să cedez întunericului? Știam că faptul de a-mi lua angajamentul de a merge pe cărarea dreaptă și îngustă însemna să scap de influențele negative din viața mea. De asemenea, dorința mea de a merge înapoi la Biserică scotea în evidență faptul că eu și soția mea ne aflam pe cărări diferite. Dat fiind starea căsniciei noastre din acel moment, ne îndreptam deja spre divorț.
Îmi era teamă. Nu exista nicio garanție că eforturile mele aveau să-mi garanteze lucrurile bune pe care mi le doream în această viață. Dar hotărârea mea era legată de ce învățasem cu ani în urmă – că eram mai fericit trăind potrivit Evangheliei. Am hotărât să îmi iau angajamentul pe deplin și să mă pun în mâinile lui Dumnezeu indiferent de ce se va întâmpla. De acum încolo, aveam să fiu eu și El.
Din nou, am început să mă duc la Biserică și să-mi pun viața pe făgașul normal. Una dintre cele mai fericite zile din viața mea a fost cea în care am primit din nou o recomandare pentru templu. Am găsit consolare în templu pe măsură ce căsnicia mea continua să se deterioreze și, în cele din urmă, s-a încheiat.
A găsi sursa propriei valori
Pe cât de înfricoșătoare mi s-a părut acea hotărâre, prin acea experiență am învățat să apreciez mâna lui Dumnezeu în calea mea. Deși m-am împiedicat, cursa nu era pierdută. Nu mă întreceam cu nimeni. Când mă bizuiam pe Salvator în ceea ce privește propria valoare, nu mai trebuia să depun efort să încerc să schimb perspectiva altora în ceea ce mă privește.
Am descoperit că eram în regulă dacă stăteam singur la Biserică sau printre membrii care se aflau în stagii diferite în viață. Am făcut un efort să nu mă ascund și să fiu disponibil să vorbesc cu oamenii din episcopia mea. Am putut să mă bucur de participarea la adunările mele așa cum trebuia.
Faptul că am avut acea pace m-a ajutat, de asemenea, să încep din nou să ies la întâlniri. Tot nu primeam șansa unei a doua întâlniri, dar acum știam că nu trebuie să-mi compromit standardele pentru că greșisem în trecut. Trăiam potrivit Evangheliei pe cât de bine puteam și eram suficient de bun pentru a ieși la întâlnire cu cele care trăiau potrivit Evangheliei pe cât de bine puteau.
În cele din urmă, am găsit o fiică demnă a lui Dumnezeu cu care m-am căsătorit în templu. Calea ei a fost foarte diferită de a mea, dar când era vorba despre dragostea Salvatorului și de înțelegerea ispășirii Sale, ne potriveam.
De-a lungul anilor, am învățat să nu las trecutul meu sau faptul de a primi acceptul altor persoane să-mi definească propria valoare. Am renunțat la ideea că succesul înseamnă doar un set de experiențe de viață. Nu oricine apreciază unde sunt acum din cauza modului în care am ajuns aici și acest lucru este în regulă. Nu este obiectivul meu să-i conving. Obiectivul meu este să continui să mă pocăiesc și să mă apropii de Salvator. Datorită Lui, precum Alma cel Tânăr după ce s-a pocăit, nici eu „[nu o să mai fiu] chinuit de amintirea păcatelor mele” (Alma 36:19). Pot avea pace știind că acolo mă îndrept – către Salvator – și acest lucru contează.